F. Gulen
Este cât de poate de limpede că cine nu împărtăşeşte aceleaşi valori ale trecutului, şi nici aceleaşi surse, nu ne înţelege tristeţea şi nu se poate arăta decât mirat de atitudinile noastre în general. Cine priveşte prezentul şi viitorul numai din punct de vedere materialistic, şi abordează existenţa numai din punctul de vedere al aspectelor sale corporale, nu poate simţi şi nu poate gusta decât plăcerile trecătoare şi deşarte ale trupului. Şi, din aceeaşi perspectivă strâmbă, tot ce nu are legătură cu aspectele corporale sau cu trupul nu merită pomenit. Nici trecutul, nici viitorul nu au sens. Trecutul şi viitorul sunt doar refugii în care se adăpostesc cei al căror prezent s-a pierdut. Pentru astfel de oameni esenţial este prezentul; restul, o pierdere de vreme. Astfel de oameni, prizonieri ai unor vederi atât de înguste, nu pot înţelege cuvinte ca acestea: „Dacă ai şti ce ştiu eu, arareori ai râde şi ai plânge des”. Sultanul cuvintelor, Profetul, cel căruia îi datorăm acest hadith, ştia bine de ce plânge. Tot aşa cum spiritele mature, a căror bucurie este numai credinţa, cunoaşterea şi dragostea divină, sufletele pregătite pentru eternitate, ştiu de ce plâng şi ştiu ce caută. Astfel de oameni au destule motive să plângă.
În afara credinţei şi a dorinţei de găsi pacea—o preocupare a tuturora—sau a pericolului de a te cufunda în necredinţă, există o mulţime de probleme sociale, economice, politice şi culturale care îşi aşteaptă rezolvarea. Sunt nedreptăţi care stau la baza tulburărilor sociale. Sunt drepturi care trebuie reconsiderate şi redistribuite în armonie cu valorile umane şi principiile echităţii şi conştiinţei. Mai sunt speranţele şi idealurile noastre legate de eternitate şi, în opoziţie cu ele, obstacole antidemocratice greu de imaginat şi propaganda puterii. În multe locuri, raţiunea este dominată de emoţie şi ordinele se dau în funcţie de caracterul arbitrar al puterii. În multe părţi ale lumii, erori şi acţiuni umane considerate greşite încă se mai spală cu lacrimi şi sânge. Oameni sunt propulsaţi către Paradis sau prăvăliţi în infern fără a ţine cont de opiniile lor personale sau de propria lor voinţă. Noi tabere apar în fiecare zi şi fiecare se aruncă în luptă înarmată cu propriile sale puncte de vedere sau propriile instrucţiuni. Fiecare ideologie înfăţişează un stil de viaţă corespunzător propriilor sale principii. Iar oamenii sunt obligaţi să se adapteze acestui şablon şi să trăiască aşa. Peste tot în lume, în sute şi sute de locuri, se zdrobesc conştiinţe individuale, voinţa comunităţii este nesocotită şi ochii conştiinţei sunt orbiţi.
Calea cea mai scurtă pentru a le alina oamenilor durerea şi a-i desface din lanţurile represiunii individuale şi sociale este aceea de a le lăsa conştiinţele libere şi de a le arăta cum să trăiască bazându-se pe propria lor voinţă şi conştiinţă. Numai când spiritul este viu şi când voinţa şi conştiinţa sunt respectate în societate pot oamenii să-şi păstreze umanitatea şi să fie îndrumaţi spre valorile umane. Omul ca individ poate fi considerat un adevărat cetăţean numai atunci când are propria sa conştiinţă şi voinţă, devenind astfel destul de matur pentru a-şi ajuta semenii din punct de vedere spiritual. Altfel, societatea se va confrunta inevitabil cu nenumărate probleme sociale, politice, administrative şi economice. O comunitate alcătuită din grupuri disparate, adunate împreună la întâmplare, nu se poate numi naţiune. Şi tot la fel, o masă de oameni care pare a fi o naţiune, dar care s-a degradat dincolo de orice speranţă de însănătoşire, nu poate avea un viitor fericit. Dacă vrem să ne salvăm ca societate, fiecare individ în parte trebuie să fie alert şi motivat. Steaua norocului va răsări pentru societatea noastră şi îşi va răspândi lumina liniştitoare dacă vom cere salvarea celorlalţi, umăr la umăr, cu palmele deschise către cer.
Ceea ce îl ajută pe om în mod esenţial să-şi atingă maturitatea dorită este conştiinţa credinţei, cu toate adâncimile sale, efortul şi străduinţa în practicarea credinţei, moralitatea în orice act întreprins, revigorarea spiritului, a conştiinţei şi a simţurilor, şi cântărirea fiecărui lucru cu balanţa unei inimi curate. Astfel însufleţiţi, vom transcende limitele individualităţii, vom cere în baza acestor principii şi vom fi pe deplin conştienţi de ce anume cerem. Mai mult, vom lega totul de eternitate şi vom evalua totul pe baza criteriilor supreme. Astfel, bucurându-ne de toate avantajele umanităţii, ne vom putea numi din nou fiinţe umane adevărate, „în formă şi natură perfectă”[2]. Am credinţa că oamenii binecuvântaţi care înţeleg acest aspect fundamental vor încerca să-i călăuzească şi pe ceilalţi pe drumul drept, asigurându-şi totodată şi propriul viitor.
Simt nevoia de a spune din nou că orice proiect individual de redeşteptare care nu urmăreşte binele comunităţii este sortit eşecului. În plus, nu poţi însufleţi în societate valori care au fost nimicite în inimile oamenilor, şi nici în conştiinţă, şi nici în voinţă. Proiectele de salvare individuală care nu ţin cont de salvarea celorlalţi nu sunt decât o iluzie, iar gândul de a putea atinge izbânda la nivel colectiv paralizând voinţa individului este o fantezie.
Astfel, odată ce am clarificat în conştiinţa şi voinţa noastră individuală faptul că avem fiecare propriile noastre mâini, unindu-ne aceste mâini, putem rezolva orice problemă prin conştiinţa şi voinţa colectivă. O astfel de atitudine ne dă speranţa de a putea păstra şi chiar spori rodnicia vieţilor noastre individuale, împărtăşind totodată şi altora din elixirul vieţii şi dezvoltând astfel valorile materiale şi morale. Cu cât un proiect este mai altruist şi cu cât urmăreşte mai mult binele celorlalţi, cu atât este mai solid şi mai promiţător. Într-adevăr, ceea ce-l ţine pe om în viaţă este năzuinţa de a-i ridica pe ceilalţi. Din contră, interesul personal îl ucide pe om şi îl paralizează ca fiinţă umană. Cei care îşi irosesc viaţa urmărindu-şi propriile interese ajung mai devreme sau mai târziu corupţi, chiar dacă nu se amestecă nemijlocit în politici murdare. Din contră, cei care trăiesc pentru a le insufla semenilor lor redeşteptarea păşesc cu pasul sigur, răspândind elixirul vieţii în locuri unde alţii se spulberă ca frunzele în vânt. Ei sunt oamenii care vor cunoaşte mulţumirea în această cursă de maraton, care se desfăşoară atât în lumea de aici, cât şi în lumea de dincolo.
Jovialitatea politicianului care pare să fi acceptat existenţa şi dreptul la viaţă al altora numai pentru că îi servesc interesele personale nu trebuie crezută. Şi nimeni nu e la adăpost de primejdie când asemenea oameni se simt încoţiţi. Oameni ca ei nu se gândesc decât la interesele lor personale. De aceea îi flatează pe alţii şi chiar le fac pe plac. La nevoie, îi zdrobesc pe cei pe care îi pot zdrobi şi complotează neîncetat împotriva celor de care au nevoie. Ajunşi la putere, sunt tirani nemiloşi. Când o pierd, devin servili şi linguşitori. Pentru că sunt profund nesinceri, cad deseori victimă propriilor lor şmecherii şi îşi pregătesc propria pierzanie. Îşi închipuie că pot minţi şi înşela pe oricine, şi că e bine aşa. Însă slabul lor simţ politic îi pune într-o situaţie foarte curioasă, făcându-i să-şi distrugă reputaţia de dragul carierei. O astfel de inteligenţă a minciunii, pe care o vedem la unii oameni, este o afecţiune psihologică gravă şi incurabilă. Astfel de oameni, care îşi urmăresc mereu propriul interes, sunt oameni incapabili. Efortul lor nu le aduce o reputaţie sau vreun merit în carieră, şi toţi sfârşesc în slugărnicie.
apel la indurare
Pe de altă parte, ceea ce stă la baza comportamentului oamenilor care se pun în serviciul semenilor lor este o lungă pregătire şi multă suferinţă, urmate de un apel la îndurare în căutarea drepturilor umane. Acest apel se situează întotdeauna dincolo de responsabilitatea individuală, transcende limitele conştiinţei responsabilităţii sociale printr-o adâncă sinceritate şi este misiunea care i se potriveşte unui om de inimă. Oamenii de inimă sunt forţa motrice a oricărui act de caritate, stilul lor propriu se oglindeşte în tot ceea ce fac, sunt deschişi şi cinstiţi în tot şi în toate. Fie necontenit de vitrege circumstanţele, aceşti oameni sunt hotărâţi să nu se abată de la drumul lor şi, sprijinindu-se pe propriile lor temelii, nu se clatină niciodată. Cu întreaga lor fiinţă interioară şi exterioară sunt făcuţi pentru a-L vedea şi a-L auzi pe Allah într-un anume fel, pentru a-L cunoaşte şi pentru a fi alături de El. Sunt oameni din această lume şi din lumea de dincolo, oameni a căror apropiere, din acest punct de vedere, este asemeni apropierii de Allah. Poţi vedea zenitul Lumii de Apoi în această viaţă lumească. Viaţa liberă şi curată pe care o trăiesc aceşti oameni, în toate ipostazele sale, le îngăduie bucuria de a zări un crâmpei din oaza de linişte a Lumii de Dincolo. Într-adevăr, aceste inimi dintre cele mai pure au atins fericirea pe care alţii nu o pot visa decât după milioane şi milioane de ani de strădanie. Putem spune că au ajuns în preajma lui Allah şi s-au aşezat alături de oaspeţii Raiului cei mai aleşi, coapsă lângă coapsă, umăr lângă umăr, arâtând că sunt învingători eterni. Totdeauna sinceri şi profunzi, astfel de oameni de inimă urmăresc mereu noi proiecte măreţe şi noi culmi. Gândesc despre îndurare, vorbesc despre îndurare şi caută moduri de a se exprima prin îndurare. Se străduiesc cu atâta însufleţire în a-i călăuzi spre fericirea infinită pe toţi, fără deosebire, încât sacrifică plăcerile lumii viitoare şi puterea spirituală, ca să nu mai vorbim despre interesele materialiste şi poziţia socială. Din atitudinea lor spirituală şi relaţia cu ceilalţi se vede că sunt în prezenţa Puterii Supreme. Şi acolo unde alţii pier, ei renasc mereu.
În spiritul şi dincolo de cuvintele înţelepte „Nu dori altora ceea ce nu-ţi doreşti ţie însuţi”, astfel de oameni de inimă se străduiesc neîncetat în a-i face şi pe ceilalţi să se bucure de ceea ce ei au aflat folositor. Prin vastul lor orizontul, astfel de oameni pot face să renască simţământul de îndurare în inimile tiranilor. Şi tot ei mai cred că a le sta alături celor oprimaţi este a-I sta alături lui Allah, şi de aceea nu pregetă în a-i sprijini.
A trăi pentru ceilalţi este factorul determinant în comportamentul acestor oameni. Grija lor cea mai mare este eligibilitatea pentru o astfel de misiune, iar caracteristica lor prevalentă stă în voinţa supremă de a primi încuviinţarea lui Allah. În străduinţa de a-i lumina pe ceilalţi, nu simt durere şi nici satisfacţia de a fi ei cei care îi luminează. Realizările lor sunt considerate revelaţii ale ajutorului Său sfânt, iar ei îşi inclină capul cu modestie, smerindu-se iar şi iar, zi de zi. Mai mult, se cutremură la gândul că propriile emoţii s-ar putea amesteca în lucrarea pe care au pornit-o şi rostesc din adâncul fiinţei: „Tu eşti totul pentru mine.”
De veacuri aşteptăm cu nerăbdare ca mâinile binecuvântate ale unor astfel de oameni să transforme ceea ce am putea numi „ţinuturile pustiite, casele surpate şi îndepărtatele deşerturi” într-un tărâm cu totul nou. Şi suntem gata să mai aşteptăm încă mulţi ani, cu credinţă, dorinţă şi hotărâre. Fie ca speranţa în Infinita Îndurare pe care o au aceste inimi pure, pline de compasiune, să nu rămână fără răspuns.
[1] Bukhari, Kusuf, 2; Muslim, Kusuf, 1; Tirmidhi, Zuhd, 9; Ibn Maja, Zuhd, 19.
[2] „Am creat omul cu adevărat în forma şi natura sa perfectă” (at-Tin 95:4).
Source Link
Views: 4
Întrebarea care apare aici este: cum ar putea toţi oamenii să creadă într-un singur Dumnezeu adevărat, date fiind mediile sociale şi culturale diferite din care provin? Pentru ca oamenii să poată fi responsabili cu privire la adorarea Unicului Dumnezeu adevărat, trebuie să aibă acces cu toţii la cunoaşterea Lui. Revelaţia finală ne învaţă că toate fiinţele umane au imprimată în propriile suflete, ca parte a naturii din care sunt creaţi, recunoaşterea Unicului Dumnezeu adevărat. În cel de-al şaptelea capitol al Coranului (Al-ʿAʾraf, versetul 172-173), Dumnezeu a explicat că, atunci când El l-a creat pe Adam, a făcut ca toţi descendenţii lui Adam să se ivească şi a luat din partea lor o mărturie, spunând:
