Tag: astre

„Moartea” stelelor

Adnan Ash-Sharif   Pe steaua care apune. (An-Najm:  1)   Când stelele se vor stinge. (Al-Mursalat:  8)   ALLAH Preaînaltul a înfăţişat în cele mai simple cuvinte şi în cele mai concise expresii, cele mai adânci sensuri, pe care ştiinţa nu le-a descoperit decât cu multe secole după revelaţie.  Aşa după cum aflăm în dicţionarul Lisan […]

Adnan Ash-Sharif

 

Pe steaua care apune. (An-Najm:  1)

 

Când stelele se vor stinge. (Al-Mursalat:  8)

 

ALLAH Preaînaltul a înfăţişat în cele mai simple cuvinte şi în cele mai concise expresii, cele mai adânci sensuri, pe care ştiinţa nu le-a descoperit decât cu multe secole după revelaţie.  Aşa după cum aflăm în dicţionarul Lisan al Arab, printre sensurile cuvântului arab “hawa”, se ”a se şterge, a-i dispărea urmele” este unul din cele mai expresive, pentru că reia sensul coranic al cuvântului “hawa” în versetul ”Când stelele   se vor   stinge”(Al-Mursalat:       8). Ştiinţa a descoperit de curând că fiecare astru are un ciclu de viaţă şi o serie de faze prin care trece: naşterea, creşterea, maturizarea, agonia şi moartea. Aştrii, cu toate că iradiază şi trimit către pământ  lumina lor, vreme de milioane sau chiar miliarde de ani, în cele din urmă se vor stinge şi vor muri,  când le va sosi sorocul, aşa după cum grăieşte ALLAH Preaînaltul:

Fiecare grăbeşte până la un termen hotărât. (Az-Zumar: 5).

În cele ce urmează prezentăm unele detalii ştiinţifice în legătură cu moartea aştrilor. În cronica evenimentelor astronomice   găsim consemnate fenomene, pe care ştiinţa  astronomiei nu a reuşit să le explice  decât în secolul al XX-lea.

În dimineţa zilei de 4 iulie 1054 d.Ch., astronomii chinezi au văzut apărând pe cer o stea extrem de strălucitoare, care a continuat să strălucească în plină zi, vreme de doi ani, înainte de a se stinge şi a dispărea. Ştiinţa nu a aflat decât mult mai târziu că acea stea, care mai apoi a fost numită Nova, a existat în constelaţia Gemenilor, iar apoi s-a umflat, a explodat şi a murit, transformându-se în ceea ce se cheamă: nebuloasa Racului, constând dintr-un nor de gaze rămase în urma exploziei acelui astru, înainte de a muri.

În anii 1572, 1604, 1885 s-a înregistrat acelaşi fenomen: au apărut stele puternic strălucitoare, vizibile cu ochiul liber şi în timpul zilei,  numite de asemenea nove.

Chestiunea apariţiei novelor a rămas fără o explicaţie ştiinţifică până în secolul al XX-lea, când astronomul englez Edington (1920) şi după el Walter Baddz (1940) au emis teoria evoluţiei stelelor, conform căreia toţi aştrii trec prin fazele de apariţie, creştere, bătrâneţe şi moarte. Fenomenele novelor sunt, în realitate explozii, uriaşe ale unor stele care au existat anterior, înainte de a intra în agonie şi a muri. O dată cu descoperirea telescoapelor gigantice, savanţilor le-a  devenit clar, doar cu zeci de ani în urmă, că sute de stele mor în fiecare zi, în fiecare ceas şi chiar în fiecare secundă, şi că strălucirea unor aştri creşte brusc,  înainte de a se stinge, ajungând până la strălucirea unui miliard de sori,  că volumul lor sporeşte cu mii de kilometri pe secundă, după care se produce o explozie atât de uriaşă încât presiunea degajată de explozia unei stele moarte aruncă materialele din care este compusă,   cu o viteză ce depăşeşte zece mii de kilometri pe secundă!

La 25 februarie 1987 a avut loc ultimul fenomen astronomic unic,   pentru   observarea   căruia   s-au   mobilizat   toate   instituţiile astronomice internaţionale, fiind fotografiat şi urmărit de nave cosmice, sateliţi artificiali şi observatoarele dispuse în întreaga lume. Savanţii astronomi încă mai continuă să studieze şi astăzi urmările lui. În ziua respectivă a apărut o stea uriaşă, căreia i s-a dat numele de Super Nova (anul 1987). Această stea nu a fost în realitate decât  lumina rezultată în urma exploziei unei stele uriaşe, cu numele şi codul Sanduleak 69202,   care se produsese cu o sută şaptezeci de mii de ani în urmă. Lumina ei a continuat în tot acest răstimp, ajungând până la noi la 27 februarie 1987. Această stea explodată se află în norul lui Magelan, situat la o distanţă de o sută şaptezeci de mii de ani lumină de noi.

Comentariu:

În primul rând, adevărul fazelor prin care trec aştrii, printre care şi moartea lor, nu a fost cunoscut decât în secolul al XX-lea, în vreme ce Coranul menţionează moartea stelelor în versete lipsite de orice ambiguitate:

”Jur pe steaua care apune” (An-Najm: 1);

”Când  

stelele se vor stinge” (Al Mursalat: 8);

”Când Soarele se va  

întuneca”      (At-Takwir:    1);

”Şi      când   stelele          se      vor     risipi” (At-Takwir: 2);

”Fiecare     grăbeşte     până    la    un   termen hotărât’‘(Az-Zumar:  5).

În   aceasta   se   află   dovada ştiinţifică indubitabilă, clară a faptului că Sfântul Coran reprezintă cuvântul Lui ALLAH. Adevărul despre moartea stelelor nu-l    cunoaştea în vremea revelaţiei decât  Creatorul  aştrilor, iar omul nu l-a cunoscut aşa cum am mai  spus decât mult mai târziu, adicâ în secolul al XX-lea.

oldest-known-star-hd140283În al doilea rând, versetul cel sfânt ”Jur pe steaua care

apune” (An-Najm: 1) este unul din numeroasele exemple a ceea ce am numit în lucrarea noastră anterioară, dialectică ştiinţifică în Sfântul Coran, în sensul că Domnul jură pe un semn ştiinţific miraculos, indiscutabil, după care îl leagă de o ştire controversată de oameni.

Domnul a jurat pe moartea stelelor, şi acesta reprezintă un adevăr ştiinţific necontestat astăzi, apoi a legat răspunsul la jurământul său de sinceritatea Trimisului Său şi de faptul că el nu vorbeşte după bunul lui plac:

‘‘Jur pe steaua care apune!/ Tovarăşul nostru nu este  rătăcit, nici nu este pe un drum greşit/ Nu rosteşte nimic după  pofta   lui   !/   El (Coranul)    nu este   decât   o revelaţie    trimisă’’ 

(An-Najm: 1-4).

În aceasta se află o concluzie care se impune de la

sine tuturor acelora care au o logică sănătoasă: Acela care a jurat pe moartea stelelor cu sute de ani, înainte ca ştiinţa să descopere acest lucru, a făcut din acest jurământ o dovadă a sincerităţii Trimisului Său.

Logica sănătoasă ne impune, aşadar, să acceptăm şi să ne angajăm faţă de tot ceea ce a fost revelat Trimisului iubit, fiindcă sursa este una singură şi nimeni dintre aceia cu o logică sănătoasă nu mai poate astăzi, chiar dacă este ateu, să conteste faptul că versetul sfânt: “Pe steaua care apune” (An-Najm: 1) reprezintă cuvântul Lui ALLAH Preaînaltul și PreaSlăvitul. Aceeaşi logică ne impune să acceptăm că toate versetele despre lucruri nevăzute, care nu se află sub imperiul experimentului şi ştiinţei materiale, reprezintă tot cuvinte ale Lui ALLAH. Dacă cineva contestă acest lucru, înseamnă că el are o logică dublă sau suferă de schizofrenie şi aceasta este starea tuturor învăţaţilor materialişti şi a altora asemenea lor, a căror logică se prăbuşeşte împreună cu teoriile hazardului, materiei, evoluţiei şi veşniciei.

 

În al treilea rând, strălucirea astrului uriaş sporeşte înaintea morţii lui într-atât încât ea echivalează cu strălucirea a miliarde de stele şi de aceea poate fi văzută în plină zi. Oare această stea uriaşă,   strălucitoare, cu radiaţii pătrunzătoare este cea pe care Domnul a numit-o At Tariq şi pe care a jurat zicând:

”Jur pe cer şi pe cel care vine   noaptea!/Dar     de unde   să ştii   tu   ce este cel care   vine noaptea?!/      Acesta               este      luceafărul         cel         strălucitor” (At-Tariq: 1-3)?

Allah ştie cel mai bine! În rândurile de mai jos vom vorbi mai mult despre explicaţia ştiinţifică a ”luceafărului strălucitor”.

 

____

Centrul Cultural Islamic Islamul Azi.

Source Link

Views: 3

Luna

Adnan Ash-Shareef   Allah este Cel cu milă şi Îndurător cu oamenii [Ra’uf, Rahim]. (Al-Hajj: 65). De ce nu cade Luna pe Pământ? Învăţaţii astronomi s-au întrebat încă din vechime de ce nu cad Luna şi celelalte planete şi stele pe Pământ şi au încercat să dezlege această enigmă, fiecare în maniera sa şi în […]

Adnan Ash-Shareef

 

Allah este Cel cu milă şi Îndurător cu oamenii [Ra’uf, Rahim]. (Al-Hajj: 65).

De ce nu cade Luna pe Pământ?

moretus_20120908Învăţaţii astronomi s-au întrebat încă din vechime de ce nu cad Luna şi celelalte planete şi stele pe Pământ şi au încercat să dezlege această enigmă, fiecare în maniera sa şi în conformitate cu credinţa sa: unii au născocit zeităţi care ţin planetele şi stelele, iar învăţaţii din Grecia Antică le-au aşezat pe nişte sfere uriaşe de cristal care le susţin.

Aceste convingeri au durat până în secolul al XVII-lea, când Newton a descoperit legea gravitaţiei şi a dezlegat enigma, afirmând că din rotirea Lunii în jurul Pământului apare pe Lună o forţă egală opusă forţei de gravitaţie a Pământului − forţa centrifugă; în felul acesta, Luna continuă să plutească în jurul Pământului fără să cadă peste el.

Meteoriţii şi asteroizii

De am voi Noi, am face ca Pământul să se scufunde cu ei sau am face să cadă asupra lor bucăţi din cer. Întru aceasta se află semn pentru orice rob care se căieşte. (Saba’: 9).

Până în secolul al XVIII-lea, unele societăţi ştiinţifice au respins ideea căderii unor bucăţi din cer pe Pământ.

Academia de Ştiinţe din Paris a aruncat la gunoi o mare colecţie de meteoriţi care se aflau printre achiziţiile sale, întrucât unii dintre membrii săi au considerat că aceşti meteoriţi sunt de fapt pietre adunate de pe pământ. Aceasta a fost atitudinea până în anul 1802, când savantul Biot a ajuns la concluzia existenţei unor bucăţi care cad cu adevărat din cer, Pământul fiind expus neîntrerupt unui bombardament cu bucăţi de diferite dimensiuni, structuri şi forme, provenite din cer; unele dintre ele, mai mici, numite meteoriţi, ard şi se dispersează în momentul intrării în atmosfera terestră, ajungând pe Pământ sub formă de cenuşă şi praf, iar altele mari, numite asteroizi, ajung pe suprafaţa Pământului, producând distrugeri şi incendii uriaşe.

Unii asteroizi au greutatea de zeci de tone, cum a fost cel care a căzut în deşertul Arizona (în greutate de şaizeci şi cinci de tone), în urmă cu circa patruzeci de mii de ani, formând un crater cu diametrul de o mie de metri şi cu adâncimea de două sute de metri, devenind un loc turistic de larg interes în Statele Unite. Unii savanţi apreciază că dispariţia dinozaurilor şi a altor şaizeci la sută dintre speciile de animale dispărute cu şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă s-ar datora căderii unui asteroid de dimensiuni uriaşe pe Pământ. De asemenea, savanţii apreciază că ciocnirea Pământului de către un asteroid cu dimensiunile de un kilometru pătrat ar avea o forţă de distrugere egală cu explozia produsă de o sută de mii de bombe cu hidrogen cu puterea de o megatonă. Astronomii socotesc că sursa asteroizilor şi a meteoriţilor sunt cometele şi Centura de Asteroizi, descoperită în secolul al XIX-lea, situată între planetele Marte şi Jupiter, alcătuită din patruzeci şi cinci de mii de asteroizi, diametrul celui mai mare dintre ei nedepăşind o mie de kilometri. Cu câţiva ani în urmă, s-a observat pe cer, în plină zi, în Vestul Statelor Unite, o piatră mare a cărei greutate a fost estimată la mii de tone. Acest asteroid s-a apropiat până la înălţimea de şaizeci de kilometri de suprafaţa Pământului, dar nu s-a ciocnit de el, ci s-a închis, întorcându-se în spaţiul extraterestru în zona graniţei cu Canada. Asteroizii sunt corpuri solide, cu diverse structuri şi diverse greutăţi, semănând cu nişte pietre mari, unii dintre ei fiind alcătuiţi din fier în proporţie de până la 90%, omul folosind acest material în vechime la confecţionarea topoarelor. Savanţii apreciază că în fiecare zi cad pe pământ milioane de tone de fier, sub forma unor bucăţi mici, adeverindu-se cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Şi am făcut să coboare fierul în care se află putere mare şi foloase pentru oameni. (Al-Hadid: 25).

Este demn de menţionat aici faptul că Sfântul Coran s-a referit la căderea unor bucăţi din cer şi a stabilit şi sursa lor în asteroizii pe care i-a numit „lămpi” în următoarele versete:

Noi am împodobit cerul cel mai apropiat cu podoaba stelelor (adică am făcut asteroizii pentru a ţine cerul) care apără împotriva oricărui şeitan răzvrătit. Ei nu vor putea să tragă cu urechea la căpeteniile preaînalte şi vor fi loviţi din toate părţile pentru a fi alungaţi şi ei vor avea parte de pedeapsă veşnică, afară de acela care prinde din zbor şi care este urmărit de oastea căzătoare, lucitoare. (As-Saffat: 6-10);

Şi am împodobit Noi cerul cel mai de jos cu candele, în chip de strajă. Aceasta este orânduiala Celui Puternic şi Atoateştiutor [Al-Aziz, Al-Alim]. (Fussilat: 12);

Noi am împodobit cerul cel mai de jos cu candele şi le-am făcut pietre pentru lovirea şeitanilor. (Al-Mulk: 5).

Coranul a făcut, de asemenea, o distincţie clară între planetă (kawkab), stea (najm) şi Lună (qamr), dând numele de „stea” oricărui corp care îşi extrage energia şi lumina din sine, aşa cum este Soarele,şi dând numele de „Lună” (qamr) oricărui corp care depinde, în sistemul său de rotaţie, de o anumită planetă (kawkab), aşa cum se poate constata din următoarele versete:

Când Iosif i-a zis tatălui său: «O, tată! Eu am văzut în vis unsprezece planete şi Soarele, şi Luna! Eu le-am văzut prosternându-se dinaintea mea!» (Yusuf: 4).

Savanţii au descoperit până în momentul de faţă nouă planete şi s-ar putea ca în viitor să mai descopere încă două planete, adeverind viziunea lui Iosif.Allah ştie cel mai bine!

Şi când stelele se vor risipi… (At-Takwir: 2);

Şi când stelele vor cădea… (Al-Infitar: 2);

Când stelele se vor stinge… (Al-Mursalat: 8);

El este Cel care a făcut Soarele ca o lumină strălucitoare şi Luna ca o lumină. (Yunus: 5);

Şi a făcut Luna să le fie lor lumină şi a făcut Soarele ca o candelă. (Nuh: 16).

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 3