Tag: filosofie

Averroes și filosofia aristotelică

Ioan Botis   Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.  Averroes a fost medic, jurist şi filozof. […]

Ioan Botis

 

Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.

 AverroesAverroes a fost medic, jurist şi filozof. Născut la Cordoba, în anul 1126, cel care avea să devină cel mai mare filozof musulman, judecând fie şi numai după influenţa pe care a avut-o asupra filozofiei occidentale, a făcut parte dintr-o familie distinsă de teologi şi cadii. Bunicul său fusese un jurist celebru şi mare judecător în Andaluzia. Averroes a studiat teologia şi dreptul, care în cadrul islamului erau considerate o singură ştiinţă. Înclinaţiile sale   l-au îndrumat spre poezie şi literatură, iar studiile l-au familiarizat cu medicina, matematica şi filozofia.

Averroes a fost numit cadiu la Sevilla. În 1153 se afla în Maroc, unde tocmai se înfiinţaseră o serie de instituţii de învăţământ. Acolo a avut prilejul să facă observaţii astronomice. Chemat de al-Mansur, califul almohad din Marakesh, ca medic de curte, Averroes a reuşit să reformeze administraţia justiţiei. Reîntors la Cordoba, a fost acuzat de eterodoxie, închis şi mai apoi trimis în exil, în vreme ce cărţile sale au fost arse. În cele din urmă a fost reabilitat în funcţia de cadiu. Averroes şi-a continuat disputa continuă cu teologia islamică ortodoxă, rămânând în linia tradiţiei mutazilite.

 O particularitate – exclusivă şi foarte interesantă – a Coranului o constituie faptul că îi îndeamnă pe credincioşi să cerceteze realitatea lucrurilor şi a fenomenelor, promovând în acest fel spiritul observaţiei directe. Coranul se referă în repetate rânduri la ştiinţă, elogiind-o ca „ştiinţă religioasă” în primul rând, desigur, dar pe care nu o separă net şi în mod esenţial de ştiinţa profană.

Urmând aceeaşi linie, marele om de ştiinţă Averroes recunoştea că, adeseori, versetele Coranului „îndeamnă la observarea raţională a fiinţelor care există şi la căutarea cunoaşterii acestor fiinţe cu ajutorul raţiunii.” Tocmai de aceea unul dintre numele atribuite lui Allah este al-Alim, adică „cel care cunoaşte”. Figura centrală a arabilor în procesul de cercetare şi de transmitere a cunoştinţelor ştiinţifice – ilustrată de mari personalităţi – a fost „înţeleptul” (al-hakim), savantul familiarizat cu mai multe domenii ale ştiinţei, cel care posedă şi inventariază cunoştinţe enciclopedice, cel care procedează la o clasificare a ştiinţelor, asigurând în felul acesta în mintea discipolilor sau studenţilor săi realizarea unei viziuni de ansamblu unitare şi stabilirea unor principii consecvente de abordare a diferitelor ştiinţe. Principala contribuţie a lui Averroes în domeniul medicinei a constat în lucrarea enciclopedică intitulată „Generalităţi despre medicină”, în care este explicată funcţionarea retinei şi faptul că o persoană nu se poate îmbolnăvi de două ori de variolă.

 Dar medicul Averroes a fost complet eclipsat de filozoful Averroes. Timp de cinci secole, filozofia arabă a arătat un interes deosebit pentru Aristotel, care însă, fiind interpretat în cele mai diferite moduri, a rămas, în mod practic, necunoscut, situaţie menţinută până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, când şi-a făcut apariţia pe scena filozofică cel mai mare aristotelician al islamului, Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele de Averroes. Fără a rămâne doar un exeget al Stagiritului, Averroes a demonstrat armonia esenţială dintre filozofie şi textul Coranului. Ideea a fost dezvoltată într-una dintre principalele sale opere, „Armonia dintre religie şi filozofie”, care indică şi modul de a înlătura contradicţiile aparente dintre ele.

Averroes nu a crezut că filozoful trebuie să se retragă din viaţa activă sau să se abţină de la religia populară; el trebuie să o accepte şi să o explice raţional, întrucât religia deţine un loc important în politică şi viaţa societăţii. Averroes a fost singurul filozof arab mai important care a deţinut funcţia de judecător canonic, scriind şi câteva tratate de jurisprudenţă. Pentru a depăşi unele contradicţii dintre ideile sale şi principiile religiei islamice, Averroes a afirmat că religia reprezintă adevărul filozofic prin simboluri şi că, prin urmare, trebuie să se facă o distincţie clară între interpretarea literară a Coranului, de către oamenii simpli, şi interpretarea sa alegorică. Potrivit acestei teorii a „adevărului dublu”, adevărurile ştiinţei şi cele ale religiei sunt diferite – religia filozofului se identifică cu cercetarea raţională, în timp ce a vulgului este constituită numai din credinţe practice imediate. În realitate, pentru ibn-Ruşd, adevărul este unul singur, manifestându-se însă pe două căi diferite.

 În fond, ibn-Roşd a urmărit să afirme autonomia cercetării filozofice faţă de credinţă. Averroes i-a criticat sever în repetate rânduri pe filozofii arabi care au minimalizat marile deosebiri dintre filozofia lui Platon şi cea a lui Aristotel, prezentându-le în mod eronat. A fost de acord, în esenţă, cu doctrina lui Avicenna relativă la destinul final al omului, destin care constă în eliberarea omului din închisoarea existenţei sale corporale şi intrarea lui într-o stare de euforie intelectuală, obţinută prin „conjuncţia” intelectului material sau „posibil” cu intelectul „activ”, supraindividual, „conjuncţie” în care constă adevărata şi eterna fericire a omului. În ceea ce priveşte supravieţuirea sufletului, Averroes a crezut că, din punct de vedere strict filozofic, singura formă posibilă de supravieţuire este cea intelectuală, adică cea a intelectului material sau „posibil”, odată reunit cu intelectul „activ”. Aceasta rămâne însă un privilegiu al celor puţini; marile mulţimi pot realiza doar o parte din perfecţiunea morală, prin practicarea virtuţilor definite de textele religioase. Sau, cu cuvintele lui ibn-Ruşd: „Această conjuncţie este un fel de perfecţiune divină a omului”; este „unul din darurile făcute de Dumnezeu omului.”
Principala sa lucrare, în afară de comentarii, este „Incoerenţa incoerenţei”, o replică la atacul împotriva raţionalismului. În lumea iudaică şi în cea creştină, Averroes este cunoscut în primul rând prin comentariile la Aristotel. La vremea aceea, un comentator medieval era un autor care crea o lucrare ştiinţifică sau filozofică folosind o scriere anterioară ca punct de pornire şi cadrul general. Astfel, în comentariile sale, ibn-Ruşd folosea parţial titlurile unor lucrări ale lui Aristotel şi le parafraza conţinutul. Cum ibn-Roşd nu ştia greaca, era nevoit să recurgă la traducerile predecesorilor săi din Bagdad. În acelaşi timp, majoritatea comentariilor lui Averroes s-au păstrat în traducerea ebraică sau în traducerea latină din ebraică. Foarte puţine s-au păstrat în arabă şi chiar şi acestea sunt în general scrise cu alfabet ebraic. Ideile lui Averroes au influenţat filozofia europeană occidentală în următoarele secole.

Ultimul mare filozof arabofon, ibn-Ruşd, a aparţinut mai mult Europei creştine decât Asiei islamice sau Africii. Pentru Occident, el a devenit „comentatorul”, aşa cum Aristotel a fost „magistrul”. Deşi au folosit în majoritatea cazurilor o versiune latină a unei traduceri în ebraică a unui comentariu arab la o traducere în arabă a unei traduceri siriene după originalul grec, cărturarii Europei medievale au fost fascinaţi de Aristotelul lui Averroes mai mult decât de orice alt autor. De la sfârşitul secolului al XII-lea şi până la sfârşitul celui de-al XVI-lea, averroismul a rămas principala şcoală de gândire, în ciuda reacţiei rigoriştilor, la început în rândul filozofilor din Spania, apoi în rândul Talmudiştilor şi, în final, al clerului creştin.

Dat fiind că statele sarazine începeau să-şi piardă influenţa, din punct de vedere economic şi politic, scăzându-le totodată receptivitatea la o filozofie heterodoxă, Averroes a exercitat o influenţă mai puternică asupra Europei Occidentale, care se găsea într-un progres lent. Mijlocitori în cadrul acestui proces au fost, în primul rând, evreii din Spania, medicii şi alţi oameni de ştiinţă. Cunoscând bine limba arabă, în care scria ibn-Ruşd, ei au asigurat efectuarea unei traduceri excelente în limba latină a lucrărilor sale. Ibn-Ruşd a fost un raţionalist care a susţinut dreptul de a supune orice fapt judecării raţionale, cu excepţia principiilor revelate ale credinţei, dar nu a fost un liber-cugetător sau un necredincios.

Concepţia sa despre Creaţie era evoluţionistă: aceasta nu era o chestiune de zile, ci de eternitate. Gânditorii musulmani aristotelici anteriori avuseseră în vedere şi o serie de lucrări apocrife, inclusiv unele cu caracter neoplatonic. Filozofia lui ibn-Ruşd implica revenirea la un aristotelism mai pur, mai ştiinţific. După ce autorităţile ecleziastice au eliminat pasajele faţă de care aveau obiecţii, scrierile sale au început să fie studiate la Universitatea din Paris şi în alte instituţii de învăţământ superior. Mişcarea intelectuală iniţiată de Averroes a influenţat gândirea europeană până la naşterea ştiinţei experimental moderne. A murit la 10 decembrie 1198, la Marakesh. Rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate la Cordoba.

Principiile filozofiei lui Averroes

 Conceptele originale ale filozofiei lui Averroes pot fi formulate prin cinci principii directe şi unul prezumtiv (formulat de Boetius):1. Există un singur adevăr, dar sunt cel puţin două căi de a ajunge la el: prin filozofie sau prin religie.2. Universul este etern.3. Sufletul este divizat în două părţi:primul individual şi al doilea divin.4. Sufletul individual nu este etern, cel divin este.5. Sufletul divin este împărtăşit de toţi oamenii.6. (prezumtiv) Resurecţia din moarte este imposibilă.

O stea de mărimea întâi a filozofiei

 „Este o stea de mărimea întâi nu numai între arabi, şi nici doar în Evul Mediu (…) Averroes intră în istorie ca un dărâmător de idoli şi ca o stea de bună speranţă… Filozofia sa a fost, ca toate marile filozofii, o idee-forţă”, afirma Gheorghe Vlăduţescu, în vreme ce Karl Vossler spunea că Averroes a fost „ultimul şi cel mai însemnat gânditor al arabilor.” Ibn-Ruşd a scris comentarii la operele lui Aristotel (precum şi ale altor filozofi greci), fiind „cel mai mare filozof medieval, până la Toma d’Aquino, care a exploatat metoda comentariului în modul cel mai intens şi cel mai complet”.
W.M.Watt
sursa: Gazeta de Maramureș
Source Link

Views: 3

Religia inutilă? – 3

  O asemenea observare este un mod prin care putem ajunge la Prezența Divină, iar Mesagerul (s.a.a.w.s) ne-a îndemnat să aspirăm la acest sfârșit. O dată, el a relatat o poveste a trei bărbați care, fiind închiși într-o peșteră acoperită cu un mare bolovan, au promis fiecare că vor face câte o faptă bună dacă […]

 

O asemenea observare este un mod prin care putem ajunge la Prezența Divină, iar Mesagerul (s.a.a.w.s) ne-a îndemnat să aspirăm la acest sfârșit. O dată, el a relatat o poveste a trei bărbați care, fiind închiși într-o peșteră acoperită cu un mare bolovan, au promis fiecare că vor face câte o faptă bună dacă Dumnezeu le permite să scape cu viață de acolo. Noi nu ne putem asemăna fizic cu Mahomed (s.a.a.w.s), dar putem măcar încerca să ne asemănăm lui la comportament și fapte. Asta înseamnă a-I promite lui Dumnezeu că vom face fapte bune dacă ne protejează împotriva Iadului.
religia islamicaVirtutea Islamului constă de asemenea în evitarea păcatelor[3]. Elementele esențiale ce alcătuiesc unitatea Islamului sunt: căutarea virtuții, prin observare sau evitarea ei, rugăciune și aducere aminte, stabilirea justiției și a Legii. O astfel de unitate este integrală, pentru că nici o parte nu are sens fără cealaltă. Credința, venerarea, aducerea aminte de Dumnezeu, exemplul oferit de Profet (s.a.a.w.s) și Legea Divină- acestea sunt elementele vitale, integrale ce alcătuiesc din.
Dumnezeu a creat umanitatea pentru ca oamenii să fie delegații Lui pe Pământ. El este Absolut, Transcendent și Independent de orice lucru; de aceea nu este El cel care are nevoie de venerarea noastră, ci noi suntem cei care trebuie să Îl venerăm. Dumnezeu dorește, după cum este scris în Coran, ca noi să ducem o viață echilibrată. El ne-a oferit o cale bună pentru ca noi să nu pășim pe drumuri greșite, iar dacă reușim să pornim pe această cale (Coranul) ne putem dezvolta astfel potențialul individual și colectiv precum și a ști ce înseamnă umanitatea cu adevărat.
Avem nevoie de religie. Dacă am înțelege cu adevărat ceea ce avem nevoie, am realiza, conștientiza și cultina dispoziția noastră înnăscută pentru fericirea eternă. Astfel vom slăvi dorința și nevoile noastre: ” Doamne oferă-ne o cale de la care să nu ne abatem.”
Cei mai înțelepți filozofi nu au fost în stare să meargă pe o cale bună, însă musulmanii, oameni obișnuiți și-au trăit viețile plini de demnitate deoarece ei au urmat exemplul Profetului (s.a.a.w.s). Într-adevăr, musulmanii care caută bunăvoința lui Dumnezeu și urmează calea Profetului (s.a.a.w.s.) duc o viață fructuoasă, una care se află în armonie cu natura lor cea mai adâncă precum creaturi responsabile ale lui Dumnezeu.
Religia nu este formulată de unii oameni pentru a-i manipula pe ceilalți. Dumnezeu ne-a transmis religia pentru că așa a voit El, pentru că noi avem nevoie de ea și pentru că nu putem fi considerați oameni adevărați în lipsa ei. Acei care au trecut prin diferite stagii ale experienței religioase sunt demni de fericire eternă și se vor bucura în Viața de Apoi. Mesagerul (s.a.a.w.s) a afirmat: “Așa cum poți distinge calul tău dintr-o turmă datorită semnului de pe capul lui, așa și eu voi distinge oamenii mei în Viața de Apoi după luminarea diferitelor părți ale corpului spălate în wudu”[4]

 

– sfârșitul celei de-a treia părți –

Source Link

Views: 2

Al-Farabi

    Abu Nasr al-Farabi s-a nascut in jurul anului 258/870 si a murit in 339/950. Eminent fondator al unui sistem filosofic, s-a devotat in intregime contemplatiei si speculatiei si s-a tinut departe de tulburarile politice si sociale. A lasat o cantitate considerabila de texte. Pe langa elevii pe care i-a avut in timpul vietii, […]

 

 al-farabi01

Abu Nasr al-Farabi s-a nascut in jurul anului 258/870 si a murit in 339/950. Eminent fondator al unui sistem filosofic, s-a devotat in intregime contemplatiei si speculatiei si s-a tinut departe de tulburarile politice si sociale. A lasat o cantitate considerabila de texte. Pe langa elevii pe care i-a avut in timpul vietii, multi i-au studiat lucrarile dupa moarte si au devenit discipolii lui. Filosofia lui a fost un etalon pentru speculatia scolastica atat in Orient cat si in Occident mult timp dupa disparitia autorului.

In ultimele decade ale secolului XII/XIX, s-au facut mai multe incercari in directia elaborarii biografiei sale, a colectarii lucrarilor inca nepublicate, si a elucidarii unor obscuritati din gandirea lui. In 1370/1950, la implinirea unui mileniu de la moartea lui, cativa carturari turci au descoperit unele dintre lucrarile sale aflate inca in manuscris si au indepartat anumite dificultati privind receptarea filosofiei sale. Nu se poate spune ca toate au fost solutionate. Nici macar nu putem sti daca este usor sa le rezolvam inainte de a acumula mai multe informatii privind viata si operele sale. Biblioteci publice si private inca tin un numar considerabil de manuscrise islamice in spatele usilor inchise, si credem ca a sosit timpul ca aceste manuscrise sa fie aduse la lumina zilei.

In acest capitol vom face o incercare de a expune pe scurt viata lui al-Farabi, operele sale, filosofia sa, facand observatii indeosebi la anumite conceptii gresite in ceea ce-l priveste si la obiectiile suscitate de doctrina sa.

A. Viata

In pofida obiceiului raspandit printre anumiti carturari musulmani, al-Farabi nu si-a scris autobiografia, si niciunul dintre discipolii sai nu a facut efortul de a redacta un text pe aceasta tema, asa cum a facut al-Juzjani pentru maestrul sau ibn Sina. Materialele care ar putea fi folosite in directia asta din lucrarile biografilor sai sunt complet nesatisfacatoare si inadecvate. Biografia mai degraba prolixa a lui ibn Khallikan, Wayat al-A’yan,  este susceptibila de critici in privinta autenticitatii. Astfel, exista in viata lui al-Farabi cateva puncte obscure si anumite probleme nerezolvate inca trebuie sa fie cercetate si lamurite.

Viata lui ar putea fi impartita in doua perioade distincte, prima incepand odata cu nasterea sa si ajungand pana la varsta de cinzeci de ani. Singurele informatii pe care le avem despre aceasta perioada sunt ca s-a nascut la Wasij, un sat din vecinatatea Farab, in Transoxiana, in jurul anului 258/870. In ciuda detaliilor sarace pe care le cunoastem despre familia, copilaria si tineretea lui, se crede ca era turc prin nastere, ca tatal sau fusese general, iar el insusi a indeplinit functia de judecator pentru o vreme.  Ce se cunoaste mai bine este miscarea culturala si intelectuala care a inflorit si s-a raspandit odata cu introducerea Islamului in Farab la inceputul celui de-al III-lea / de-al IX-lea secol, si ca reputatul filolog al-Jauhari, compilatorul lucrarii al-Sihah, a fost unul dintre eminentii sai contemporani.

Al-Farabi a fost capabil sa se apropie mult de aceasta miscare. Baza educatiei sale timpurii a fost religioasa si lingvistica: a studiat jurisprudenta, Hadith, si exegeza Qur’an-ului. A invatat araba la fel de bine ca si turca si persana. Este indoielnic daca a stiut vreo alta limba, si ceea ce a fost sustinut de catre ibn Khallikan despre maiestria lui al-Farabi asupra “saptezeci de limbi” tine mai mult de fabulos decat de istoria exacta.  Din interpretarea cuvantului safsatah (sofism), este evident ca al-Farabi nu avea cunostinte de greaca.  Nu s-a ferit sa beneficieze de pe urma studiilor rationale raspandite pe vremea sa, ca matematicile si filosofia, desi se pare ca nu s-a indreptat spre ele decat mult mai tarziu. Contrariu a ceea ce s-a sustinut, nu pare sa fi acordat foarte multa atentie medicinii.  Iar atunci cand a devenit extrem de interesant de studiile rationale, nu s-a multumit cu ce a putut acumula in aceasta directie in orasul natal. Manat de curiozitatea intelectuala, a trebuit sa-si paraseasca vatra si sa rataceasca in cautarea cunoasterii.

Acest lucru marcheaza a doua perioada a vietii sale, cea a varstei coapte si a maturitatii depline. Baghdadul, ca extraordinar centru cultural al secolului IV/X, a fost in mod natural prima sa destinatie. Acolo a intalnit multi carturari, printre care filosofi si translatori. Studiul logicii l-a atras in cercul distinsilor logicieni din Baghdad, dintre care cel mai renumit era Bisr Matta ibn Yunus, considerat drept cel mai faimos logician al vremurilor sale. Al-Farabi a studiat logica alaturi de ibn Yunus pentru o vreme. Si-a depasit profesorul si, pe baza eminentei pozitii pe care a castigat-o in aceasta specialitate, a ajuns sa fie numit “Al Doilea Profesor“. Un alt faimos logician, Yahya ibn ‘Adi, a fost discipolul sau.

Al-Farabi a ramas douazeci de ani in Baghdad si apoi atentia sa a fost atrasa de alt centru cultural, cel din Alep. Acolo, in stralucitoarea si invatata Curte a lui Saif al-Daulah, se adunau cei mai distinsi poeti, filologi, filosofi si alti carturari. In ciuda puternicilor simpatii arabe ale acelei Curti, nici o preferinta sau prejudiciu rasial nu distrugea atmosfera carturareasca si culturala in care persani, turci si arabi argumentau, se disputau si cadeau de acord sau erau in dezacord in numele cautarii dezinteresate a cunoasterii. In acea Curte al-Farabi a trait, inainte de toate, ca invatat si cautator al adevarului. Stralucirea si gloria vietii la Curte nu l-au orbit, si, in vesmantul unui sufi, si-a asumat misiunea covarsitoare a carturarului si a profesorului, si si-a scris cartile si tratatele langa parauri murmurande si frunzisul des si umbros al copacilor.

Cu exceptia catorva zile, putine la numar, petrecute in strainatate, al-Farabi a ramas in Siria pana la moarte, in 339/950. Ibn abi Usaibi’ah sustine ca al-Farabi a vizitat Egiptul spre sfarsitul vietii sale. Acest lucru este foarte probabil, avand in vedere ca Egiptul si Siria au fost in stransa legatura mult timp in istorie, iar viata culturala din Egipt in vremea Tulunizilor si a Ikhsidizilor avea atractiile ei. Totusi, teza asasinarii lui al-Farabi de catre cativa talhari la drumul mare in vreme ce acesta calatorea intre Damasc si ‘Asqalan, citata de catre al-Baihaqi este nu este credibila . Al-Farabi a dobandit o atat de inalta pozitie la Curtea lui Saif al-Daulah incat Amir in persoana, impreuna cu cei mai apropiati oameni din suita lui, a participat la funeralii in onoarea savantului mort.

B. Opera

A lasat un considerabil numar de scrieri. Totusi, daca ne sprijinim pe marturiile unora dintre biografii sai, ca de exemplu al-Qifti si ibn abi Usaibi’ah, numarul titlurilor sale este saptezeci, mic in comparatie cu cele ale contemporanilor sai, bunaoara al-Kindi si ar-Razi, fizicianul. Totusi, trebuie sa nu uitam ca in listele lucrarilor acestor carturari, biografii au mentionat adesea aceeasi carte sub doua titluri diferite, uneori mai multe, si ca cele mai multe dintre lucrarile enumerate erau simple articole sau scurte tratate.

 
Opera lui al-Farabi poate fi impartita in doua parti egale, una despre logica si cealalta despre alte domenii. Lucrarile dedicate logicii sunt dedicate diferitelor parti ale Organonului lui Aristotel, atat sub forma de comentarii cat si de parafraze. Cele mai multe dintre aceste scrieri, din pacate, sunt inca in manuscris, iar multe dintre aceste manuscrise nu sunt la indemana tuturor. A doua categorie a scrierilor sale este dedicata celorlalte ramuri ale filosofiei, fizicii, matematicii, metafizicii, eticii si politicii. O buna parte dintre aceste lucrari pot fi studiate, si dau o idee clara despre diversele aspecte ale filosofiei lui al-Farabi. Insa paternitatea unora dintre ele este indoielnica si subiect de controverse, ca in cazul operei Fusus al-Hikam (Diamantele Intelepciunii) sau al-Mufariqat (Despre separatie). Pentru aceasta categorie nici un studiu realmente stiintific nu a fost intreprins. Al-Farabi nici macar nu face mentiuni la adresa medicinii, iar in discutiile sale notiunile de chimie apar mai degraba ca argumentatie decat sub forma unei analize elaborate.

Ibn Khallikan are probabil dreptate atunci cand afirma ca al-Farabi si-a scris cele mai multe dintre opere in Baghdad si Damasc. Nu este nici o dovada in favoarea ideii ca si-ar fi scris unele dintre carti inainte de a avea cincizeci de ani, si chiar daca a scris ceva, nu e sigur sa fi fost texte de natura teologica sau filosofica. In aceasta privinta biografii au cazut de acord. Unii savanti au incercat sa stabileasca un tablou cronologic al lucrarilor sale. Dar ne putem intreba care ar fi valoarea unei astfel de liste, de vreme ce toate scrierile dateaza din ultimii treizeci de ani ai vietii sale, cand a inceput sa se exprime ca filosof aflat in deplina maturitate. Cu siguranta, nici o schimbare sau dezvoltare vizibila nu exista in gandurile sale sau doctrina sa.

Stilul lui al-Farabi este in mod caracteristic concis si precis. Isi selecteaza in mod deliberat cuvintele si expresiile cu aceeasi profunzime cu care isi gandeste ideile. Aforismele lui sunt memorabile, iar semnificatiile profunde. Din aceasta cauza Max Horten a avut nevoie de un comentariu vast pentru a explica un tratat de mici dimensiuni ca Fusus al-Hikam. Stilul lui al-Farabi este inconfundabil – toti cei obisnuiti cu el il pot recunoaste cu usurinta. Evita repetitia si redundanta, preferand laconismul si concizia. Se pare ca al-Farabi era in favoarea invataturilor esoterice si considera ca filosofia n-ar trebui sa fie la indemana neinitiatilor si a multimilor, iar filosofii ar trebui sa-si expuna ideile invaluite in obscuritate, mistificare si ambiguitate. Chiar si azi, nu este o sarcina deloc usoara intelegerea sensurilor implicate de unele aforisme farabiene.
Al-Farabi_manuscript Metoda sa este aproape identica cu stilul. El aduna si generalizeaza, aranjeaza si armonizeaza, analizeaza pentru a compune, imparte in categorii si subcategorii pentru a concentra si clasifica. In unele dintre tratatele sale, diviziunea si clasificarea par a fi singurul sau obiectiv. Tratatul numit Ce ar trebui sa fie invatat inainte de inceperea (studiului) filosofiei este sub forma unui index al scolilor grecesti de filosofie, a intelesului numelor lor si a numelor celor de la care au pornit. A fost, mai inainte de toate, preocupat cu studierea sensurilor si a stilului lucrarilor lui Aristotel. Lucrarea sa Clasificarea stiintelor este prima incercare de acest fel din istoria gandirii islamice.

Al-Farabi este pasionat de opozitii. Practic, cauta contrariul aproape oricarui termen pe care il foloseste. Astfel, negatia implica afirmatia, iar Fiinta, Nefiinta. A scris un tratat ca raspuns la intrebarile pe care le pusese. In acest tratat formuleaza teza cu care se confrunta si o compara cu contrariul ei, pentru a obtine astfel solutia adecvata. Acest procedeu aminteste de Parmenide al lui Platon.

Principala sa preocupare era elucidarea premiselor unei teorii si fundamentarea unei doctrine, lamurirea obscuritatilor si discutarea chestiunilor controversate pentru a ajunge la concluziile juste. Totusi, nu se preocupa prea mult de problemele obisnuite, iar ceea ce el considera ca este de la sine inteles este lasat deoparte fara cea mai mica incercare de explicatie. Un exemplu corect este cel al tratatului sau, Scopurile stagiritului in fiecare capitol ale cartii sale numite Alfabetul . Acest studiu seamana foarte mult cu ceea ce noi intelegem prin introducerea sau critica unei noi carti. Poate fi comparat cu usurinta cu lucrari similare ale unor filosofi contemporani . Nu este de mirare ca ibn Sina a gasit in acest tratat cheia Metafizicii lui Aristotel .

Lucrarile lui al-Farabi s-au raspandit in Orient in al patrulea si al cincilea (al zecelea si al unsprezecelea) secol, si au ajuns in cele din urma in Occidentul european, unde cativa carturari andaluzi i-au devenit discipoli. Cateva dintre scrierile sale au fost traduse si in ebraica si latina, influentand scolastica iudaica si crestina. Aceste lucrari au fost publicate in ultimele decenii ale secolului treisprezece/nouasprezece, iar unele dintre ele au fost traduse in diverse limbi europene moderne. Totusi este inca foarte mare nevoie de editii meticuloase, mai ales acum ca bibliotecile Istambulului sunt mai deschide cat au fost vreodata, si golurile in cunoastere pot fi acoperite.

 

 

 

islamulazi.ro

Source Link

Views: 4