Tag: Islamic

CONCEPŢII GREŞITE INFIRMATE

Distincţii justificate Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Aici noi vom dezbate cele mai importante surse de îndoială sau chiar de scepticism. Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite […]


Distincţii justificate

Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Aici noi vom dezbate cele mai importante surse de îndoială sau chiar de scepticism.
Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite situaţii precum mărturia legală, moştenirea, preţul sângelui, grija familiei, conducerea statului?
Deosebirea (dacă se poate spune că există vreuna) dintre bărbat şi femeie nu constă în faptul că Allah i-ar prefera pe unii dintre ei în defavoarea altora, că unul dintre ei ar fi mai nobil sau mai aproape de Stăpân. Evlavia şi numai evlavia este unitatea de măsură a ascensiunii, nobleţii şi apropierii de Allah:
„Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor (‘Alim, Khabir).” (Al-Hujurat 49: 13).
Cu toate acestea, deosebirile sunt determinate doar de îndatoririle diferite ale fiecăruia dintre cele două sexe, în virtutea dispoziţiei sale naturale.

Dovada legală

Versetul din Qur’an cunoscut ca „versetul îndatoririlor”, în care Allah porunceşte încheierea unor contracte scrise pentru datorii, ca o măsură preventivă, este:
„Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte! Martorii nu au voie să se împotrivească, dacă sunt chemaţi.” (Al-Baqarah 2: 282).
Astfel, în Qur’an, Allah stipulează că mărturia unui bărbat este egală cu mărturia a două femei. Mai mult, majoritatea juriştilor au stabilit că mărturia unei femei nu este luată în considerare în majoritatea delictelor şi în probleme care implică răzbunarea.
Deosebirea este departe de a se datora oricărei presupuse credinţe în deficienţa caracterului uman sau a integrităţii femeii. Ea se datorează mai degrabă caracterului ei natural şi înclinaţiilor ei speciale care pot exclude amestecul în astfel de situaţii, în timp ce se concentrează asupra copiilor şi gospodăriei. Astfel, este foarte probabil să fie o neatenţie caracteristică atunci când se pune problema de a se ocupa de aceste situaţii. Din acest motiv, Allah porunceşte creditorilor, dacă ei doresc să verifice valoarea datoriei, să caute mărturia a doi bărbaţi sau a unui bărbat şi a două femei. Qur’anul nu lasă loc de ambiguităţi:
„… aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!” (Al-Baqarah 2: 282).
Excluderea mărturiei femeii în cazurile de crime majore sau care implică răzbunarea este pentru a proteja femeile şi pentru a le ţine departe de situaţii precum crimele sau agresiunile îndreptate împotriva sufletelor, onoarei şi a proprietăţii. De exemplu, de cele mai multe ori vom vedea că o femeie închide ochii sau fuge panicată dacă vede o scenă sângeroasă; de aceea este dificil pentru acea femeie să dea o explicaţie credibilă a crimei.
Aceasta a însemnat pentru jurişti că mărturia unei femei contează în cazul unor chestiuni feminine, precum adopţia, menstruaţia, naşterea şi astfel de situaţii a căror cunoaştere a fost limitată la femei de-a lungul timpului şi probabil încă mai este. Totuşi at-tabi’ (literal înseamnă un urmaş al unuia dintre companionii Profetului) susţine că mărturia unei femei în asemenea situaţii chiar contează. În plus, alţi jurişti acceptă mărturia unei femei pentru crime care au avut loc în spaţii care de obicei nu sunt frecventate de bărbaţi atât de mult precum sunt de femei (de exemplu: piscine orientale, petreceri de nuntă la care participă doar femei şi alte adunări de genul acesta). Oricum, întrebarea este: dacă o femeie ucide, răneşte sau mutilează pe o altă femeie şi unicul martor este o femeie, ar trebui ca mărturia ei să fie exclusă doar pentru că este femeie sau ar trebui ca bărbaţii să depună mărturie pentru ceva la care nu au fost martori? Este logic să fie acceptată mărturia unei femei în acest caz, cât timp aceasta are o reputaţie bună. Analizând versetul:
„… iar dacă nu sunt doi bărbaţi, (luaţi) un bărbat şi două muieri” (Al-Baqarah 2: 282),

şeicul de la Universitatea Al-Azhar, Mahmud Şaltut, spune: „Versetul nu se referă la statutul mărturiei. El se apleacă mai degrabă asupra metodelor de verificare şi de stabilire a încrederii în ce priveşte drepturile individului în momentul tranzacţiei. Versetul începe, de fapt, astfel:
«O, voi cei care credeţi! Dacă voi contractaţi o datorie pentru un anumit timp, atunci însemnaţi-o în scris! Şi să o însemne, între voi, un scrib cu dreptate! Scribul nu are voie să refuze a scrie, aşa cum l-a învăţat Allah. Aşadar, el trebuie să scrie aşa cum îi dictează datornicul, care trebuie să fie cu frică de Allah, Stăpânul său, şi să nu micşoreze [valoarea datoriei] cu nimic! Dar dacă datornicul este fără judecată sau slab sau nu poate dicta el, atunci să dicteze tutorelui său, cu dreptate. Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!» (Qur’an 2: 282).
De aceea situaţia este una de verificare şi de documentare a drepturilor, nu una de judecată. Astfel, versetul indică cele mai bune moduri de documentare şi verificare prin care partenerii din înţelegere pot beneficia de securitate maximă. Acest lucru nu înseamnă că mărturia unei singure femei sau a unui grup de femei, fără cea a unui bărbat, nu contează în stabilirea drepturilor şi nici că nu va fi luată în considerare de un judecător din moment ce în jurisdicţie maximul cerut este «dovada».”
Aplecîndu-se asupra acestui subiect de gândire, juristul Ibn Al-Qayyim susţine că „dovada” în legislaţia islamică este mai cuprinzătoare decât mărturia, confirmând că „dovada” este factorul decisiv în stabilirea drepturilor, ceea ce o face să fie „evidentă” şi, în consecinţă, să fie luată în considerare de către judecător.
Judecătorul pronunţă verdictul pe baza dovezilor decisive, chiar dacă este vorba de mărturia unui nemusulman, atâta vreme cât acesta îi inspiră încredere.
Acestea îl fac pe şeicul Şaltut să ajungă la concluzia că, atunci când mărturiile a două femei sunt considerate precum mărturia unui bărbat, acest lucru nu este din cauza unei slăbiciuni sau a unei deficienţe a intelectului ei.
Versetul, totuşi, a fost astfel exprimat pentru a se adresa normelor acelor timpuri, ce sunt încă aceleaşi pentru majoritatea femeilor. Ele nu sunt prezente la şedinţele de înregistrare a datoriilor sau a tranzacţiilor. Faptul că unele femei iau parte la aceste activităţi nu modifică realitatea fundamentală: înclinaţia lor naturală în viaţă de a procrea. Din nou, versetul reprezintă o îndrumare de a realiza o verificare maximă. În anumite locuri, tendinţa este ca femeia să facă tranzacţii şi să asiste la scrierea actelor pentru datorii; este dreptul oamenilor de a accepta mărturia unei femei aşa cum o acceptă pe cea a unui bărbat atâta vreme cât au aceeaşi încredere în memoria ambelor sexe.
Şeicul Şaltut nu se limitează la atât; el continuă cu analiza unui caz în care cuvântul bărbaţilor şi al femeilor cântăresc la fel: „Găsim o dovadă puternică a egalităţii în afirmaţiile Qur’anului, anume că femeia este egală cu bărbatul în tipul mărturiei cunoscută ca jurământul condamnării (un jurământ în care chiar soţul sau soţia îşi acuză partenerul de adulter şi în care singurul martor este unul dintre ei – nota traducătorului.):
«Aceia care le defăimează pe soţiile lor şi nu au martori afară de ei înşişi, fiecare dintre ei trebuie să facă patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care spun adevărul şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca blestemul lui Allah să cadă asupra lui, dacă el este dintre cei care mint. Însă osânda va fi îndepărtată de la ea, dacă ea face patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care mint şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca mânia lui Allah să se abată asupra ei, dacă el este dintre cei care spun adevărul.» (An-Nur 24: 6-9).
Aceasta înseamnă că bărbatul trebuie să jure de patru ori că a fost martor ocular al adulterului soţiei sale, după care să încheie printr-o invocaţie a distrugerii lui de către Allah în cazul în care el minte; pedeapsa nu îi va fi aplicată femeii dacă şi ea, la rândul ei, face patru jurăminte ale mărturiei încheiate cu o invocaţie de abatere a blestemului lui Allah asupra ei dacă ea este cea care minte.”

Source Link

Views: 3

SĂ VORBIM FRUMOS CU PĂRINŢII

SĂ VORBIM FRUMOS CU PĂRINŢII   Un alt aspect coranic asupra căruia trebuie să ne direcţionăm atenţia este legat de modul de exprimare în relaţia cu părinţii. În următorul verset din Coran, Allah îi învaţă pe oameni să se comporte bine cu părinţii lor: Noi l-am povăţuit pe om [să facă bine] părinţilor săi, mama […]

SĂ VORBIM FRUMOS CU PĂRINŢII

Un alt aspect coranic asupra căruia trebuie să ne direcţionăm atenţia este legat de modul de exprimare în relaţia cu părinţii. În următorul verset din Coran, Allah îi învaţă pe oameni să se comporte bine cu părinţii lor:

Noi l-am povăţuit pe om [să facă bine] părinţilor săi, mama lui l-a purtat, [suportând pentru el] slăbiciune după slăbiciune, iar înţărcarea lui a fost după doi ani, [aşadar]: «Adu mulţumire Mie şi părinţilor tăi, căci la Mine este întoarcerea!» (Luqman 31:14).

De asemenea, Profetul nostru (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a subliniat credincioşilor importanţa acestui aspect prin cuvintele următoare: „Acordă-le părinţilor tăi un tratament binevoitor.” (Muslim).

Într-adevăr, influenţa unui părinte asupra copilului este foarte profundă. Mama trebuie să îndure greutăţi mari, cărându-l pe copil în burta sa timp de nouă luni; după aceea, ea trebuie să facă multe sacrificii personale pentru a-i asigura o creştere şi educare corectă. Tatăl trebuie să facă eforturi mari pentru a-l ajuta să ajungă la maturitate. Dacă omul ignoră aceste sacrificii şi eforturi făcute în numele său, îşi exprimă astfel nemulţumirea şi contrazice aşteptările referitoare la moralitatea manifestată de un credincios. Allah cheamă credincioşii să aibă un comportament adecvat faţă de părinţii lor şi să evite comportamentul arogant faţă de ei:

Purtaţi-vă bine cu părinţii, cu rudele, cu orfanii, cu sărmanii, cu vecinul apropiat şi cu vecinul străin, cu tovarăşul de alături, cu călătorul de pe drum şi cu cei stăpâniţi de mâinile voastre drepte, căci Allah nu-l iubeşte pe cel lăudăros! (An-Nisaa’ 4:36).

În ceea ce priveşte această chestiune, Allah ne explică cum ar trebui să se comporte o persoană cu simţul datoriei:

Şi Domnul tău a orânduit să nu-L adoraţi decât pe El şi să vă purtaţi frumos cu părinţii voştri, iar dacă bătrâneţile îi ajung pe unul dintre ei sau pe amândoi lângă tine, nu le ziceţi lor nici măcar «Of» şi nu-i certa pe ei, ci spune-le lor vorbe cuviincioase. Şi din îndurare coboară pentru ei aripa smereniei şi îndurării şi spune: «[Roagă-te pentru ei] Doamne, fii îndurător cu ei, căci ei m-au crescut [când am fost] mic!»(Al-Israa’ 17:23-24).

Musulmanii ar trebui să adopte un mod de exprimare manierat şi respectuos faţă de părinţii lor, abţinându-se să rostească chiar şi interjecţia: „Of!”. Ei trebuie să fie umili în faţa lor şi trebuie să folosească întotdeauna cel mai bun limbaj. Părinţii s-au străduit să îi crească, iar „copiii” trebuie să aplice aceeaşi răbdare şi compasiune când părinţii ajung la o vârstă înaintată. De asemenea, ei trebuie să ierte greşelile părinţilor lor şi să se apropie de nevoile lor cu blândeţe. Indiferent de situaţie, ei nu trebuie niciodată să se comporte cu mânie sau fără răbdare faţă de ei. Chiar dacă unul dintre părinţi are un comportament „rebel” faţă de Allah, după cum se afirmă în Coran, individul nu trebuie niciodată să îi asculte pe părinţi în chestiuni de religie, dar nici nu trebuie să renunţe să se poarte în cel mai frumos mod cu ei. Coranul explică acest tip de comportament al credincioşilor:

Dar dacă se străduiesc pentru ca tu să-Mi faci ca asociat altceva, despre care tu nu ai cunoştinţă, atunci nu te supune lor! Rămâi împreună cu ei în această lume, cu dreptate, dar urmează calea acelora care se întorc către Mine, căci apoi la Mine este întoarcerea şi Eu vă voi vesti ceea ce aţi făcut!(Luqman 31:15);

L-am îndemnat pe om să se poarte cu părinţii săi frumos. Însă dacă ei se vor lupta cu tine pentru ca să-Mi faci Mie ca asociat ceva despre care tu nu ai ştiinţă, nu le da lor ascultare! La Mine este întoarcerea voastră, iar Eu vă voi vesti ceea ce aţi făcut.(Al-’Ankabut 29:8).

În Coran ni se atrage atenţia asupra superiorităţii acestui comportament prin oferirea exemplului profetului Yusuf (Pacea fie asupra sa!) care avea un comportament respectuos, bine manierat faţă de părinţii săi. Când profetul Yusuf (Pacea fie asupra sa!) a devenit conducătorul Egiptului, el a continuat să se comporte cu modestie faţă de părinţii săi:

Şi când au intrat la Iosif, i-a primit el pe părinţii săi şi a zis: «Intraţi în Egipt – cu voia lui Allah – în siguranţă!» Şi el i-a ridicat pe părinţii săi pe tron.(Yusuf 12:99-100).

Modul de exprimare a profetului Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) în discuţia cu tatăl său, deşi acesta din urmă dorea ca el să îi venereze pe idoli, este un alt exemplu excelent pentru credincioşi. În ciuda opoziţiei tatălui său, profetul Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) i-a vorbit tatălui său politicos:

Şi pomeneşte-l în Carte pe Avraam; el a fost un iubitor de adevăr şi un profet! Când i-a spus el tatălui său: «O, tată! Pentru ce te închini tu la ceea ce nu aude, nu vede şi nu-ţi este de niciun folos? O, tată! Mi-a venit mie ştiinţa care ţie nu ţi-a venit! Deci urmează-mă şi eu te voi călăuzi pe un drum drept! O, tată! Nu te închina la Şeitan, căci Şeitan a fost răzvrătit împotriva Celui Milostiv! O, tată! Mă tem să nu te atingă o pedeapsă de la Cel Milostiv şi să nu devii un aliat al lui Şeitan!» I-a răspuns: «O, Avraam! Te lepezi tu de zeii mei? Dacă nu încetezi, eu te voi alunga cu pietre! Pleacă departe de mine pentru vreme îndelungată!» A zis: «Vei avea numai pace [din partea mea]! Mă voi ruga de iertare la Domnul meu pentru tine, căci El este binevoitor cu mine. Eu mă despărţesc de voi, ca şi de ceea ce chemaţi voi în locul lui Allah şi-L voi chema pe Domnul meu. Poate că eu nu voi fi nefericit pentru chemarea Domnului meu!»(Maryam 19:41-48).

Source Link

Views: 1

RĂBDAREA ESTE UN TURN DE LUMINĂ

RĂBDAREA ESTE UN TURN DE LUMINĂ Muhammad  Al-Ghazali   „Răbdarea este o lumină.” (Muslim) Pe căile întortocheate ale vieţii, când omul se confruntă cu necazuri şi greutăţi, iar întunericul nenorocirilor şi suferinţelor se prelungeşte, numai răbdarea este cea care acţionează ca o lumină pentru un musulman, care-l împiedică să rătăcească încoace şi încolo şi îl […]

RĂBDAREA ESTE UN TURN DE LUMINĂ

Muhammad  Al-Ghazali

„Răbdarea este o lumină.” (Muslim)

Pe căile întortocheate ale vieţii, când omul se confruntă cu necazuri şi greutăţi, iar întunericul nenorocirilor şi suferinţelor se prelungeşte, numai răbdarea este cea care acţionează ca o lumină pentru un musulman, care-l împiedică să rătăcească încoace şi încolo şi îl salvează din mlaştina dezamăgirii, a disperării şi a frustrării. Răbdarea este o calitate elementară de care un musulman are nevoie pentru a-şi modela viaţa în această lume şi în cea ce va să vină. Doar pe această bază ar putea el face faţă întregii sale activităţi. El ar trebui să o folosească drept torţă, să-i lumineze calea, altfel va fi înfrânt în viaţă. Să se pregătească să îndure necazurile şi greutăţile şi să nu scormonească sau să stârnească iadul. Să nu stea şi să aştepte rezultatul ori cât de mult ar dura. Să nu se ferească de responsabilităţi, oricare ar fi ele. Mintea să nu-i fie tentată să se dedea la violenţă, indiferent de îndoieli şi greşeli, greutăţi şi necazuri. Să aibă mare îndurare în sine. Să nu se înspăimânte de norii întunecoşi ce apar la orizontul vieţii, chiar dacă aceştia apar necontenit, ci să fie siguri că aceşti nori de necazuri şi greutăţi vor dispărea şi cerul senin şi strălucitor al succesului şi gloriei se va ivi din nou. De aceea, înţelepciunea şi perspicacitatea arată că pariţia sa trebuie aşteptată cu rabdare, pace şi convingere.

Allah, Cel Atotputernic a subliniat acest punct în repetate rânduri, şi anume că nici un om nu se poate feri de încercări şi ispite, pentru ca omul să fie atent şi pregătit în orice clipă, dacă necazurile şi greutăţile îl copleşesc, să nu se înspăimânte de aceste năpaste cereşti şi pământeşti şi să fie dezamăgit.

Şi vă vom încerca până ce îi vom cunoaşte pe cei care luptă pentru cauza lui Allah dintre voi şi cei statornici şi vom încerca veştile despre voi. [Muhammad 47:31]

Un mare poet a exprimat aceeaşi idee în aceste cuvinte: „Noi am prevăzut nenorocirile nopţii înainte ca ele să apară. Şi, când au apărut, eram tot neştiutori.”

Fără îndoială, este folositor pentru om să înfrunte problemele şi necazurile cu mintea limpede şi să fie pregătit dinainte, fiindcă astfel va putea să-şi stabilizeze şi consolideze poziţia.

CEI DOI PILONI AI RĂBDĂRII

Răbdarea are la bază două realităţi importante. Prima se referă la natura vieţii pământeşti. Iată lămuririle: Allah nu a făcut din această lume o casă a păcii şi mulţumirii sau a răsplăţilor şi recompenselor, ci o casă a ispitelor. Timpul pe care omul îl petrece pe pământ este într-adevăr o perioadă de nenumarate experienţe. El iese dintr-o încercare pentru a intra în alta, mai grea şi diferită de cele prin care a trecut deja; adică omul este ispitit de un lucru, apoi de altul, total diferit, aşa cum fierul este mai întâi încalzit la foc şi apoi introdus în apă. Tot aşa, şi omul trece atât prin încercări favorabile, cât şi prin încercări nedorite.
Când Allah l-a binecuvântat pe Suleiman aleyhisselam cu un imperiu uriaş şi magnific, el cunoştea legi fireşti ale pământului. El a zis:

Aceasta este prin graţia Domnului meu, ca să mă încerce dacă eu sunt mulţumitor sau nemulţumitor. Însă acela care este mulţumitor este mulţumitor pentru sine însuşi, cât despre acela care este nemulţumitor, Domnul meu Îşi este De Ajuns pentru Sine şi El este Însărit [şi] Mărininimos. [An-Naml 27:40]

Motivele pentru care suntem încercaţi cu tristeţi şi greutăţi sunt necunoscute şi instabile. Totuşi, le putem înţelege cum se cuvine, prin exemplul soldaţilor ce luptă pe câmpul de bătălie. Pe câmpul de luptă unele grupuri trebuie să lupte până ce unii dintre ei işi pierd viaţa nepreţuită, astfel ca vieţile altora să poată fi salvate. Siguranţa altor sectoare depinde de grupurile rămase, care trebuie să lupte şi în alte bătălii. Această strategie se aplică pentru interesul ţării şi pentru dobândirea unor foloase mai mari de către conducerea armatei.

În această luptă, viaţa unui om nu are importanţă, fiindcă problema este mult mai extinsă.

La fel este şi poziţia norocului şi a sorţii. Un om trece prin diferite feluri de încercări, până se prabuşeşte, învins, fiindcă nu mai are altă cale, decât să întâmpine greutăţile care l-au copleşit cu răbdare şi supunere. Deoarece întreaga viaţă este un loc de încercare, trebuie să ne străduim din greu să ieşim din ea.

Care este ispita sau încercarea vieţii? Nu poate fi descrisă în cuvinte sau în discuţii. Omul se confruntă cu greutăţile care deschid în faţa lui calea fricii şi frustrării. Prin încercare se numără trăsăturile care-l îndeamnă pe om să fie gelos, să nutrească ranchiună împotriva unui prieten sincer; se numără de asemenea şi tirania pentru care o naţiune ocupă locul unei zeităţi, pe când ceilalţi oameni îşi varsă sângele ca sacrificiu pentru redobândirea drepturilor lor furate.

Din prima zi şi până în ziua de astăzi, istoria vieţii pământeşti este foarte dureroasă. Adevărul este că omul trebuie să-şi croiască singur drumul în viaţă şi să fie sigur că drumul către destinaţia sa este plin de spini şi murdărie.

A doua realitate se referă la natura şi temperamentul credinţei. Credinţa este numele legăturii dintre om şi Domnul său.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni, adevărata prietenie şi sinceritate poate fi judecată doar atunci când aceştia se confruntă cu situaţii nefavorabile şi dure, când înfruntă greutăţile generate de capriciile timpului şi când relaţia lor este înconjurată de tot felul de probleme. În astfel de situaţii iese la iveală adevărata sinceritate şi adevăratul merit al omului. La fel se întâmplă şi în cazul credinţei, unde pentru a afla adevărul şi sinceritatea credinţei este necesar ca un musulman să fie încercat, să fie trecut prin foc, pentru a vedea dacă iese din această încercare strălucind ca aurul sau mistuit împreună cu celelalte reziduuri.

Oare socotesc oamenii că vor fi lădaţi [în pace], dacă vor spune “Noi credem!”, şi că ei nu vor fi încercaţi? / Noi i-am încercat pe cei dinaintea lor şi Allah îi cunoaşte pe cei care spun adevărul şi îi cunoaşte pe cei care mint [în privinţa credinţei]. [Al-`Ankabut 29:2-3]

Fără îndoială, ştiinţa lui Allah acoperă toate aspectele evidenţiate sau ascunse şi această încercare nu se adaugă ştiinţei Sale, fiindcă El ştie toate condiţiile de la început şi până la sfârşit.

Ştiinţa divină nu poate fi o bază pentru preţuirea omului, preţuire care se va face numai pe baza propriilor sale fapte. Dacă unii criminali îşi neagă crimele, atunci în Ziua Judecăţii ce dovadă poate fi adusă împotriva lor, decât să fie puşi la încercare în această lume şi propriile lor mădulare să mărturisească împotriva lor?

Despre asemenea oameni, Coranul spune astfel:

Şi în Ziua când Noi îi vom aduna pe toţi, atunci le vom zice acelora care au făcut asociaţi: „Unde sunt asociaţii pe care i-aţi pretins?” / Atunci nu vor avea alt răspuns decât să zică: „[Jurăm] pe Allah, Stăpânul nostrum! Noi nu am făcut niciodată asociaţi!” / priveşte cum se mint pre ei înşişi şi cum părăsesc ei ceea ce au născocit. [Al-An`am 6:22-24]

Cum se poate face evaluarea acestor criminali în lumina ştiinţei divine? Ei îşi vor primi răsplata cuvenită doar atunci când păcatele lor se află dinaintea lor. Toate eforturile şi silinţa lor de a răspândi corupţia şi nelegiuirea printre ceilalţi şi toate păcatele le vor fi prezentate înaintea lor.

Pe aceste două piloane s-a menţinut temelia răbdării. Şi din acest motiv, religia o impune, dar cel ce-şi deschide ochii înaintea realităţilor este năucit în faţa greutăţilor şi mădularele sale nu-l mai ajută să lupte împotriva dificultăţilor. Firea sa nerăbdătoare nu suportă să aştepte, să aibă răbdare şi el nu poate să îndure acest lucru. De aceea, atunci când se întâmplă o nenorocire sau ajunge să sufere vreun eşec sau vreun accident, pământul cu toată întinderea lui devine prea îngust pentru el şi condiţiile i se par disperate. El doreşte să scape din aceste condiţii cât ai clipi, dar este evident că efprturile lui nu vor avea succes, fiindcă este împotriva firii pământeşti şi a religiei. Un musulman trebuie să înveţe să fie răbdător şi să aştepte atâta timp cât este nevoie.

Omul a fost creat din grabă. Eu vă voi arăta semnele Mele, însă nu-Mi cereţi să Mă grăbesc! (Al-Anbiyaa’ 21:37)

________________

Sursa: femeiamusulmana.blogspot.com

Source Link

Views: 4