Tag: monoteism

Conceptul de unicitate – partea I

 

 

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah  ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah  formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.”  Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah  atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

 

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah  le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

Source Link

Views: 2

UNIVERSUL – CREAŢIE ŞI TAWHID

UNIVERSUL – CREAŢIE ŞI TAWHID

 

Universul este o formă de organizare a materiei într-un ansamblu de obiecte (corpuri cereşti, stele, nove şi super nove, planete) şi fiinţe (orice formă de viaţă posibilă: bacterii, plante, animale, oameni, inclusiv fiinţele extraterestre), manifestate sub diverse forme, care alcătuiesc un sistem unitar, infinit în timp şi spaţiu.

Aceasta este doar definiţia actuală pentru ceea ce numim „univers”, pentru că aceasta este doar ceea ce ne-a fost lăsat să cunoaştem şi să percepem cu simţurile noastre. Dar dincolo de acest Univers al nostru, cel alcătuit din materie, oare mai există ceva?  Ar mai putea exista şi altceva decât ceea ce percepe ochiul, urechea sau mintea noastră?

Desigur! Există ceea ce Allah Preaînaltul ne-a relevat prin profeţii Săi, există cele pe care noi, oamenii, nu le-am atins, nu le-am văzut, acele universuri „paralele” despre care mulţi învăţaţi ne vorbesc, acele „fenomene inexplicabile” care mai apar din când în când, acolo unde Allah Preaînaltul voieşte, cu rostul pe care numai El îl ştie, iar noi le analizăm şi le clasificăm după cunoaşterea noastră cea limitată.

Putem încadra aici lumea (universul) jinnilor, îngerilor, Raiul, Iadul, locul unde Allah Preaînaltul are „tronul” său, însă noi nu ştim cu adevărat structura lor, pentru că aceasta încă nu ni s-a desluşit şi aceasta tot din voia Celui Atotputernic şi Creatorul acestor lumi ascunse nouă.

Aşadar, nici una dintre aceste forme de existenţă (materială sau de orice altă natură) nu poate avea sub autoritatea sa pe o alta.

Mulţi, din cauza ignoranţei, au confundat interdependenţa elementelor care compun universul cu autoritatea şi dispoziţia, ca elemente ale divinităţii, spunând, spre exemplu: «Soarele este Dumnezeu, pentru că fără lumina lui, orice este viu ar muri.», fără să ţină cont că pentru susţinerea vieţii terestre mai sunt necesare şi apa, şi oxigenul şi hrana.

Alţii au mai spus, «elefantul este un dumnezeu, căci este mult mai puternic decât omul, este mai răbdător, are memorie bună, ba încă, datorită pieii lui groase, îl făceau greu de ucis, iar furia lui era de-a dreptul fatală. Oamenii, în ignoranţa lor, contemplând aceste calităţi cu care a fost dăruit de Creator, au ajuns la concluzia, eronată, că elefantul este „o fiinţă superioară”.

Astfel, elefantul a ajuns să reprezinte în filosofia budistă „perfecţiunea, desăvârşirea”. Apoi au venit alţii, au luat toate aceste concepţii şi le-au recompus, le-au răstălmăcit, le-au amestecat, până când au ajuns la concluzia că acestea sunt «forme de manifestare a divinităţii», avataruri, alter-ego-uri ale lui Allah Preaînaltul.

Am dat aceste exemple pentru a observa că numai necunoaşterea completă a elementelor Universului şi a legilor care îl guvernează îl fac pe om să catalogheze lucrurile şi fenomenele în mod greşit şi limitat la ceea ce creierul lui este capabil să perceapă şi să înţeleagă.

Aşa s-au născut idolatria, politeismul, credinţa în doi sau trei dumnezei de aceeaşi esenţă cu Unul şi Atotputernicul Allah Preaînaltul.

Având în vedere atributele lui Allah Preaînaltul, ceea ce înseamnă Universul şi structura lui şi ţinând cont de cunoaşterea corectă, raţională şi logică a realității putem să pricepem sensul exact al expresiei „nu există altă divinitate” – La ilaha illaAllah.

Aşadar, „nu există altă divinitate” – La ilaha illaAllah, înseamnă că nu există nici un obiect sau fiinţă din univers care să posede atributele divine ale puterii şi autorităţii şi căruia se cuvine închinare şi adorare.

Divinitatea este atributul doar al Celui care a creat aceste lumi, al acelei Entităţi Supreme Care are autoritate deplină asupra tuturor şi Care nu este asemenea cu nimeni şi nimic, a Cărui Voinţă este Legea care guvernează totul, Cel care este Atotputernic, Omniprezent, Omniscient, Infinit, Veşnic, fără formă sau trup, Cel pe care nu-l cuprinde nici oboseala şi nici slăbiciunea, Cel care nu se transformă şi nici nu se modifică, Cel Unic şi Indivizibil, Stăpânul şi Domnul tuturor, al cărui nume este Allah Preaînaltul.

Ţinând cont de toate aspectele enunţate mai sus vom înţelege motivele pentru care prima parte a şahadah – Nu există altă divinitate (alt dumnezeu) decât (în afară de) Allah – La ilaha illAllah Preaînaltul – este construită astfel.

Cu alte cuvinte, prin prima parte a şahaādaɤ spunem că: în tot universul (cel vizibil şi cunoscut nouă, dar şi în cel pe care noi nu l-am văzul şi nici nu-l cunoaştem, dar a cărei existenţă ne-a fost semnalată) nu există alt dumnezeu, decât Unul Singur, Allah Preaînaltul, Cel care numai El Unul siSingurul posedă atributele divinităţii şi pe care nu le împarte cu nimeni şi cu nimic.

De acea, atunci când un om este pe deplin conştient de această realitate şi o acceptă ca un fapt incontestabil, va avea deplină cunoaştere a ceea ce înseamnă Allah Preaînaltul. Cel care este conştient şi pe deplin convins că Allah Preaînaltul este Stăpânul absolut al tot ceea ce există, indiferent dacă le poate percepe sau nu, şi, în consecință, inclusiv a sa, ca şi una dintre creaţiile ce se află în Univers, va înţelege de ce toată adorarea, lauda şi preamărirea i se cuvin Lui, Cel Unic şi Indivizibil, Celui care îi este Domn şi Stăpân.

____

sursa: rasarit.comSource Link

Views: 2

Dacă… – partea a 2-a

 

 

1- Dacă scoarţa Pământului ar fi mai groasă cu câţiva metri, bioxidul de carbon şi oxigenul ar fi absorbite şi nu ar fi posibilă existenţa vieţii.

2- Dacă atmosfera ar fi mai puţin extinsă, meteoriţii care străbat spaţiul extraterestru, milioane în fiecare zi, s-ar ciocni cu pământul şi ar arde tot ceea ce este inflamabil.

3- Dacă Soarele nostru ar fi dat doar jumătate din radiaţia sa actuală, am fi îngheţat de mult timp, iar dacă aceasta ar fi fost mai mare cu jumătate din puterea sa actuală, ne-am fi transformat de multă vreme în cenuşă.

4- Dacă Luna noastră ar fi mai departe de noi cu 20 000 de mile, fluxul ar avea atâta putere, încât ar inunda uscatul de două ori pe zi, cu o putere care ar mătura până şi munţii.

5- Dacă noaptea noastră ar fi de zece ori mai lungă, soarele fierbinte al verii ar arde plantele noastre în fiecare zi, iar în timpul nopţii ar îngheţa toată vegetaţia de pe Pământ.

6- Dacă oxigenul ar reprezenta 60% sau mai mult din atmosferă, comparativ cu 21% cât este în prezent, toate materialele inflamabile din lume ar arde; la prima scânteie a fulgerului care ar lovi un copac, întreaga pădure ar fi mistuită de flăcări. Iar dacă oxigenul ar fi reprezentat 10 % din atmosferă, nu ar fi fost posibilă civilizaţia umană actuală.

7- Dacă nu ar exista ploaia, pământul ar fi un deşert fără viaţă; dacă nu ar exista vânturile, mările şi oceanele, n-ar exista viaţă; dacă nu s-ar evapora într-o formă diferită de evaporarea sării, nu ar exista viaţă; dacă vaporii nu ar fi mai uşori decât aerul, nu ar exista viaţă.

8- Dacă apele oceanelor ar fi dulci, ele s-ar altera şi după aceea viaţa nu ar mai fi cu putinţă pe Pământ, întrucât sarea este cea care împiedică putrefacţia şi alterarea, iar dacă sodiul nu s-ar uni cu clorul, nu ar exista sare şi, în consecinţă, nici viaţă.

9- Dacă axa Pământului ar fi dreaptă, în loc să aibă înclinarea actuală de 0 23, picăturile de apă evaporate din oceane şi mări s-ar aduna şi ar cădea în două spaţii limitate din Nord şi Sud şi ar forma continente de gheaţă; astfel ar exista veşnic vară şi iarnă şi oamenii, precum şi celelalte vietăţi, ar dispărea de pe Pământ.

10- Dacă Pământul ar fi asemănător cu Mercur şi nu s-ar roti decât cu o faţă a sa către Soare şi nu s-ar roti în jurul axei sale decât o singură dată în timpul rotaţiei complete a Soarelui sau, cu alte cuvinte, dacă o parte a Pământului s-ar afla în permanenţă în noapte şi în cealaltă parte ar fi în permanenţă zi, nu ar putea trăi nimeni nici acolo unde este în permanenţă noapte, nici acolo unde este în permanenţă zi, deci nu ar exista viaţă.

gravitatie11- Dacă n-ar exista legile gravitaţiei, cum s-ar întâlni atomii şi particulele de atomi, cum ar putea să fie Soarele Soare şi Pământul Pământ? Şi dacă ar fi, cum ar putea rămâne pe locul lor actual, iar dacă ar rămâne, cum ar fi viaţa şi cum ar putea merge omul?

12-In condiţiile existenţei legii gravitaţiei, dacă Pământul ar fi avut dimensiunile Lunii sau dacă diametrul ar fi reprezentat numai un sfert din diametrul său actual, el nu şi-ar fi putut păstra straturile de aer şi apa care îl înconjoară, iar temperatura ar fi fost mortală.

13- Dacă electronii ar fi lipsiţi de protoni în interiorul atomului şi atomii ar fi lipsiţi unul de altul, neexistând spaţiile libere dintre ei, globul pământesc ar avea dimensiunile unui ou: atunci unde ar putea trăi omul şi celelalte vieţuitoare? S-ar schimba tot ceea ce vedem în momentul de faţă în ipoteza existenţei unui corp de dimensiunile Pământului privat însă de vidul actualmente existent între particulele atomilor săi.

14- Dacă elementele nu s-ar uni unele cu altele, nu ar putea să existe nici sol, nici apă, nici pomi, nici animale, nici plante. Poziţiile electronilor în învelişul atomului sunt organizate într-un sistem octagonal. Dacă electronii de pe orbita exterioară a atomului sunt în număr de opt, sarcina acestei suprafeţe se sfârşeşte prin umplerea familiei octogonale şi nu mai este loc pentru un alt electron. Dacă elementul ar avea nouă electroni, cel de al nouălea ar ocupa o poziţie pe o altă orbită în învelişul atomului şi tot aşa până ce se umple familia octogonală de pe cea de a doua orbită, apoi de pe cea de a treia orbită, apoi de pe cea de a patra şi tot aşa până la sfârşit – opt câte opt. Unirea elementelor unele cu altele urmează această ordine de la suprafaţă, pentru că unirea elementelor se produce prin unirea electronilor lor. Dacă numărul electronilor elementului este mai mic de opt la suprafaţa învelişului, acesta poate să găzduiască un alt element, în vreme ce acela care are în stratul exterior opt electroni nu mai poate găzdui altul, iar acela care are în stratul exterior şapte electroni poate să se unească cu un alt element care are în stratul său un singur electron, iar cel care are în stratul său exterior şase electroni se poate uni cu cel care are în stratul exterior doi electroni şi aşa mai departe.

15- Dacă nu ar fi existat legile căldurii, Pământul nu s-ar fi răcit şi nu ar fi fost posibil să apară viaţa.

16- Dacă nu ar fi existat munţii, Pământul s-ar fi risipit şi nu ar fi avut această scoarţă terestră adecvată menţinerii vieţii.

17- Dacă Pământul nu ar fi avut resursele naturale cu care a fost înzestrat, nu ar fi putut să existe viaţă pe el.

 

 

sursa: rasarit.comSource Link

Views: 3