Tag: monoteism

Domnul lumilor – partea 9

 

 

 

fatiha0Robul are nevoie de Allah Preainaltul in fiecare clipa a vietii sale pentru a-l ajuta sa ramana ferm pe calea cea dreapta si pentru a-l face mai puternic si perseverent pe aceasta cale si robul nu are nici o putere de a-si face siesi rau sau bine, decat cu permisiunea lui Allah. De aceea, Allah l-a indrumat pe supusul Sau sa Il invoce in mod constant, pentru a-i asigura ajutorul Sau cu fermitate si success, pentru ca un om fericit este cu adevarat numai acela pe care Allah l-a ghidat sa Ii ceara indrumarea Sa, si acesta pentru ca fiecare este neincetat intr-o nevoie stringenta de a fi ajutat de Allah. Si a spus Allah:

“O voi, cei credinciosi! Credeti in Allah, si in Trimisul Sau, si in Carte (Coran) care a fost coborata Trimisului Sau, si in Scripturile pe care Le-a coborat celor de dinaintea (lui)”, poruncindu-le dreptcredinciosilor sa creada, si aceasta porunca nu este de prisos atata vreme cat dezirabila este fermitatea si continuitatea actelor de adorare care sa il ajute pe credincios sa ramana pe calea cea deapta, corecta.

De asemenea, Allah a poruncit robilor Sai credinciosi sa se roage spunand:
Doamne! Nu duce în rãtãcire inimile noastre, dupã ce Tu ne-ai cãlãuzit
si dã-ne nouã îndurarea Ta, cãci Tu esti Cel Darnic [Al-Wahhab]! (3:8)
Si aceasta este inca un indiciu pentru faptul ca ”pe drumul drept Tu fi-ne calauzitor” inseamna de fapt – “fa-ne pe noi fermi pe calea cea dreapta si nu ne lasa sa deviem de la ea.”

“Drumul celor cu care fost-ai Tu dãruitor” defineste calea, ia cei cu care Allah a fost daruitor sunt tocmai cei pe care Preainaltul i-a mentionat in Surat An-Nisa’, cand spune:

Cei care se supun lui Allah si Trimisului, aceia vor fi împreunã cu cei pe care i-a binecuvântat Allah cu harul Sãu, ca si profetii, adevãratii evlaviosi, martirii si cei piosi.Si ce buni tovarãsi vor fi acestia)! . Acest har este de la Allah si Allah este de ajuns ca Atoatestiutor [‘Alim]!
“Nu al celor pe care Tu Te-ai mâniat, nici al rãtãcitilor” inseamna calauzeste-ne pe noi pe calea corecta, calea celor asupra carora ai pogorat mila Ta, pentru ca acestia sunt oamenii indrumati, sinceri si supusi lui Allah si trimisilor Sai. Ei sunt oamenii care respecta poruncile lui Allah si se feresc sa comita ceea ce El a interzis si care in acelasi timp se roaga sa fie ajutati sa nu ajunga pe calea celor pe care Allah s-a maniat, adica al celor care desi stiu adevarul au deviat de la acesta, si de asemenea, se roga sa fie indepartati de calea celor care au fost deviati, care au pierdut adevarata stiinta si au devenit astfel rataciti, incapabili intru a gasi adevarata cale. Si Allah ne-a instiintat cum ca aceste doua cai  sunt amandoua gresite, iar calea credinciosilor unica este cea dreapta si ea este cunoasterea adevarului si practicarea lui.

Concluzionand, asadar, Surat Al-Fatiha contine sapte versete ce cuprind lauda si multumirea aduse lui Allah, glorificarea si elogierea  Lui prin mentionarea celor mai frumoase nume ale Sale si a celor mai inalte atribute. Este amintita, de asemenea cealalta lume – Ziua de Apoi si il indeamna pe supus sa se roage numai lui Allah, sa-L invoce si sa il elogieze declarand ca toata puterea si forta vin numai de la El.

De asemenea, aceasta nobila sura cheama la sinceritatea in adorare numai a lui Allah, acceptandu-L numai pe el ca Unica Divinitatea crezand in absolutul, perfectiunea si unicitatea Sa, Cel lipsit de nevoia de avea orice asociat, Cel fara de rival si fara de egal.

Surat Al-Fatihah indeamna  dreptcredinciosii spre a-L invoca pe Allah cerandu-i indreptarea si indrumarea catre calea cea dreapta, care nu este alta decat religia cea adevarata si pentru a-i ajuta sa ramana pe aceasta cale toata viata, cat si in a-i ajuta sa treaca cu succes peste Sirat (podul peste iad pe care toti cei ce vor ajunge in rai trebuie sa-l treaca) in Ziua Judecatii, ziua in care dreptcredinciosii vor fi indreptati inspre gradinile confortabile ale Paradisului  in compania profetilor,  a celor plini de adevar, a martirilor pe calea lui Allah si a celor drepti, fie ca Allah Preainaltul sa ne faca dintre acestia, amin!

Aceasta sura indeamna, de asemenea, la facerea cat mai multor fapte bune si avertizeaza asupra urmarii cailor catre devieri, astfel incat omul sa se poata insoti cu cei dreptcredinciosii in ziua judecatii si sa nu sfarseasca in compania celor pacatosi printre care si cei asupra carora a coborat mania lui Allah si cei rataciti.
Asadar, sa ne pastram consecventi in cererea calauzirii pe calea cea dreapta pentru ca aceasta calauzire nu vine decat si numai de la Allah Preaslavitul si Preainaltul, asa cum gasim expus si in Cuvantul lui Allah:

Cel pe care îl cãlãuzeste Allah este bine cãlãuzit, iar aceluia pe care El îl duce în rãtãcire tu nu-i vei gãsi nici un ocrotitor cãlãuzitor. (18:17)
Si, de asemenea:
Aceia pe care Allah îi duce în rãtãcire nu au ocârmuitor, iar El îi lasã sã rãtãceascã în nelegiuirea lor. (7:186)

Vom incheia, cu voia lui Allah, calatoria noastra prin lumea minunatelor sensuri si semnificatiei ale uneia dintre cele mai marete sure ale Nobilului Coran  cu cele care au fost spuse de catre invatatii in islam cu privire la rostirea “Amin!” la sfarsitul recitarii Surat Al-Fatihah.

A fost consemnat astfel cum ca este recomandat sa spunem “amin” dupa ce am recitat Surat Al-Fatiha, ceea ce inseamna “ O, Allah, accepta ruga noastra.” Evidenta care sustine ca a spune “amin” este recomandat este continuta in aceea ca a fost consemnat cum ca trimisul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a fost auzit recitand “Drumul celor cu care fost-ai Tu dãruitor, nu al celor pe care Tu Te-ai mâniat, nici al rãtãcitilor” si a spus apoi “Amin” alungind litera “ya” in pronuntia cuvantului si radicand putin vocea, astfel incat cei care se aflau in prima linie a celor ce faceau rugaciunea in spatele sau (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) sa il poata auzi.
De asemenea, trebuie ca cei care fac rugaciunea in grup sa rosteasca “amin” dupa imam, conform hadisului in care profetul Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: “Cand Imamul spune “amin”, spuneti “amin” deoarece cine spune “amin” spune impreuna cu ingerii si (astfel) toate pacatele sale de mai inainte ii vor fi iertate.”
De asemenea, a fost consemnat de Muslim cum ca trimisul lui Allah(Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a spus : “Cand Imamul (conducatorul rugaciunii) spune “ua la-d-daallin” spune “amin” si Allah iti va raspunde rugii.”

De asemenea, Imam Ahmad a notat ca sotia profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) – A’isha (Allah sa fie multumit de ea!) a spus ca atunci cand cineva aducea vorba despre evreii in prezenta profetului (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) acesta spunea: “ Nu ne vor invidia (ei) pentru nimic mai mult decat (invidia lor) pentru ziua de vineri catre care am fost calauziti, in acelasi timp in care si ei au fost calauziti catre ea, si pentru Qibla spre care am fost indreptati, in timp ce si ei au fost indepartati catre ea, si pentru “Amin” in spatele imamului.”
Intr-o alta relatare, profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) ar fi spus: “ Evreii nu v-au invidiat niciodata mai mult decat pentru “salam” si “amin”.”

Acestea sunt cateva dintre semnificatiile prezentate in interpretarea Surat al-Fatihah. Fie ca, cu voia lui Allah, cunoasterea semnificatiilor acestei minunate si marete sure sa ne ajute intru a fi mult mai piosi si mai apropiati in rugaciunile noastre de Unicul nostru Domn si Stapanitor – Allah, obtinand astfel o rasplata cat mai are pentru actele noastre de adorare, amin.

Il rugam pe Allah Preaslavitul si Preainaltul sa ne sporeasca pe noi in stiinta si in credinta si sa ne faca noua pasii stabili pe calea ce dreapta si sa ne departeze de tot ce e rau, si sa ne dea numai binele, atat in aceasta viata, cat si in viata de apoi.

De asemenea, Il rugam pe Domnul nostru, Unic Stapanitorul, sa ne binecuvanteze pre noi, cat si pe cei dragi noua, cu o viata lunga ca un prilej de a face cat mai multe fapte bune si sa ne binecuvanteze, dupa o viata lunga, in momentul mortii noastre cu marturisirea de credinta, si sa faca mormintele noastre o gradina dintre gradinile Paradisului, si sa ne rasplateasca cu Raiul fara a fi socotiti si cu compania profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!)) in cea mai inalta treapta a Paradisului si cu bucuria de a privi la minunata fata a lui Allah preaslavitul si Preainaltul in paradis, amin.

 

 

sursa: cineesteallah.blogspot.comSource Link

Views: 3

Prima religie a omului de la facerea sa – 3

 

 

Aşadar Avraam, în anii 3100 (luăm cea mai recentă atestare) propaga o credinţă (nu o numesc intenţionat Islam) care avea ca principale idei credinţa în Dumnezeu cel Unic, indivizibil, fără formă, care nu poate fi văzut de nici o fiinţă umană, Atotputernic, Atotştiutor, şi a supunerii totale în îndeplinirea poruncilor sale. (El însuşi a demonstrat această supunere prin inrtenţia clară de a-şi sacrifica propriul fiu spre a îndeplini porunca lui Dumnezeu).
Analizând aceste fapte, dar şi perceptele propovăduite de Avraam se poate observa cu uşurinţă că ele sunt esenţa Islamului.
Islamul este denumirea arabă a religiei fundamentate pe Credinţa în Dumenezeu Unic şi a supunerii totale faţă de El, aceeaşi pe care o propovăduia şi o practica Avraam.
Este recunoscut de toţi istorici şi de toţi savanţii sau învăţaţii că Islamul este religie avraamică monoteistă, deci vine prin Avraam. (Am făcut aceste precizări pentru a elimina orice dubiu asupra ceea ce înseamnă Islam.)
Aşadar, pe cale de consecinţă, dacă Islamul vine de la Avraam, înseamnă că el este religia pe care o promova Avraam şi despre care spunea că este religia strămoşilor lui.
Revenind la Iudaism, acesta a luat naştere, spun învăţaţii evrei, odată cu Legământul lui Avraam cu Dumnezeu, bazat pe legile lui Moise, în vremea lui Yehuda, sau Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob care a fost fiul lui Isaac care a fost fiul lui Avraam, deci la a treia generaţie de la Avraam, între anii 1700-1600 î.Ch. sau după alte surse 700-600 î.Ch (acea marjă de eroare de 1000 de ani despre care am scris mai sus).

Cu ce se deosebeşte Iudaismul de religia lui Avraam?

Avraam propaga Cuvântul Alllah, o religie deschisă pentru toată lumea, de la cel mai neştiutor până la cel mai mare învăţat, el chema pe toată lume a la adorare şi închiare şi pe când iudeii, au făcut din aceste învăţături monopol de ştiinţă numai pentru rabini (învăţaţi). Ei au făcut în aşa fel încât să apară preoţii, care să facă din adorarea pentru Alllah o ştiinţă greu de accesat pentru cei neinstruiţi, sau pentru cei care nu făceau parte din clanul leviţilor. Pâna la iudei, nici unul dintre profeţii nu le-a transmis mesajul formării unei caste preoţeşti. Ei între ei se certau pentru acest fapt. Este cunoscută disputa dintre evreii ortodocşi şi Rabinismul iudaic. Nu intru în amănunte (nu fac obiectul postării), însă este vorba despre monopolizarea învăţăturilor religioase prin codificarea lor şi alte asemenea acuze de intromisiune în textul religios iniţial.
Iată deci, că Iudaismul este un derivat al Islamului, şi nu invers!

6. 1600 î.Ch. – civilizaţia chineză. Religia chinezilor, până la apariţia budismului, era bazată pe pluralism, nu era imperativă şi nu necesita aderenţi, fiecare familie adorând un anumit zeu local, liber ales, spe exemplu: Mazu – zeiţa mărilor, ori Caishen – zeul prosperităţii şi al bogăţiei. Din acest motiv budismul a avut cea mai mare popularitate. Budismul s-a format pe doctrina şi învăţăturile unui aşa-numit iluminat pe nume Siddhartha Gautama. El a trăit între anii 563 – 483 î.Ch. Hiduismul îl consideră zeu.Source Link

Views: 0

Sensuri ale expresiei „La ilaha illallah” – partea 1

 

A. A. Mawdudi

 

la ilaha 1În limba arabă cuvântul ilah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi lucru semnifică Huda în persană. Deva în hindi, God în engleză şi Dumnezeu în română. Şi în celelalte limbi ale lumii există, de asemenea, cuvinte semnificând acelaşi lucru.
Pe de altă parte, cuvântul lui Allah semnifică numele original şi personal al lui Allah. La ilaha illallah semnifică: nu există altă divinitate în afară de Allah.
Din vremurile cele mai vechi oamenii au avut obiceiul să-şi aleagă zeii şi să se roage lor. Chiar şi în epoca contemporană, comunităţile existente în lume, atât cele primitive cât şi cele civilizate au zeii lor şi se închină lor. Acest lucru demonstrează că omul, prin factura sa, este înclinat să creadă şi să roage la divinitate. În sufletul lui există ceva care-l determină să se comporte ăn acest fel.
Aici se pune o întrebare: ce este acel ceva şi de ce omul se simte obligat să se comporte astfel? Răspunsul la această întrebare îl aflăm cercetând poziţia omului în această lume. Studiul omului şi al naturii din această perspectivă, arată că omul este neputincios, dezarmat în faţa unei situaţii. Puterea omului nu este nelimitată. Din contră, în multe situaţii este slab şi neajutorat. Este dependent de nenumărate alte forţe şi fără sprijinul acestora nu poate să se descurce de unul singur. Pentru a-şi perpetua existenţa sunt necesare foarte multe lucruri. În foarte multe cazuri el nu poate să le dobândească de sine stătător. Câteodată el le dobândeşte destul de uşor, dar în multe cazuri nu poate ajunge la ele. Are la îndemână mai multe căi şi mijloace pentru a dobândi, dar uneori reuşeşte, iar alteori nu. Se întâmplă aşa pentru că nu întotdeauna el este capabil de reuşită, întrucât tot timpul este întâmpinat de obstacole de tot felul. Astfel, diferitele calamităţi spulberă, într-o clipă, tot ce a agonisit el o viaţă întreagă, diferitele întâmplări şi situaţii nefaste îl descurajează, în permanenţă este ameninţat de boli, nelinişti şi nenorociri care-l împiedică să fie fericit. Luptă să scape de strânsoarea acestor situaţii, dar nu întotdeauna el are sorţi de izbândă. Există o sumedenie de lucruri cere îl sperie prin măreţia lor, ca munţii, râurilr, animalele sălbatice. El este martor neputincios în faţa cutremurelor, uraganelor şi în faţa altor asemenea dezlănţuiri ale naturii. Urmăreşte norii negrii de pe cer şi vede cum aceşti nori însoţiţi de tunete şi fulgere se transformă într-un adevărat potop. Observă mişcarea permanentă a soarelui, lunii şi a altor aştrii. Înţelege cât de neînsemnat şi mic este el în contrast cu acestea. El se simte slab, mic şi neajutorat, gândindu-se, pe de o parte la aceste minuni, iar pe de altă parte având conştiinţa slăbiciunii sale.
Fără îndoială că primele sentimente religioase la om au apărut ăn aceste condiţii. Omul este predispus să mediteze asupre puterii care dirijează aceste forţe. Gândul la măreţia acestei puteri îl face să se supună ei şi să-i implore ajutorul. Mai mult, el caută, prin diferite mijloace, să-i intre în voie, pentru a se bucura de ajutorul ei. Se teme de această putere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i câştige bunăvoinţa, pentru a se feri de mânia ei.
Omul primitiv s-a închinat la lucruri de care se teme datorită imensităţii lor, la lucruri vitale pentru existenţa sa, sau, din contră, la lucruri care îi amărau viaţa. De aceea obiectele închinăciunii lui erau copacii, animalele, râurile, munţii, focul, ploaia, aerul şi alte multe asemenea lucruri. Acesta este stadiul cel mai obscur al ignoranţei.
Odată cu începerea risipirii ignoranţei şi lărgirii orizontului lor de cunoaştere, oamenii încep să-şi dea seama că aceste lucruri la care s-au încheiat şi au crezut, nu au o poziţie mai privilegiată decât a lor, din care cauză nu se pot aştepta la vreo protecţie din partea lor. Astfel, ei au considerat că nivelul apelor unui râu şi creşte, şi descreşte, iar uneori râul se şi usucă, munţii semeţi pot fi mutaţi din loc, de către om, productivitatea solului, de multe ori, nu depinde de el însuşi, ce de ploaie. Dar şi existenţa ploii are în vedere anumite condiţionări. Ea, la rândul ei, depinde de nori şi de curenţii care transportă aceşti nori. Curenţii de aer, de asemenea, depind de alte fenomene. Evoluţia tuturor aştrilor este în strictă dependenţă de unele legi imuabile.
În faţa acestor realităţi gândirea umană încearcă să descopere care este totuşi legea aceea supremă care orânduieşte întregul univers. Câtă organizare şi armonie există în acest univers! Desigur că acest echilibru perfect existent între aceste puteri şi fenomene se datorează unei legi, unei voinţe supreme. În faţa acestei unităţi şi subordonări ale tuturor acestor puteri şi fenomene unei singure voinţe supreme, omul a renunţat să se mai roage unor aşa zişi zei, concentrându-şi atenţia asupra unei singure divinităţi, care era deasupra tuturor acestor zei. El a înţeles că dacă ar fi existat mai mulţi zei independenţi unul de celălalt, acest echilibru al unuversului ar fi fost afectat grav.
Observând cu atenţie tot ce se întâmplă în jurul său şi în natură, în general, omul a ajuns la concluzia că şi lucrurile ca şi focul, apa, anumite animale etc., la care se închina înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute. El începe să privească lucrurile şi mai în profunzime, punându-şi diferite întrebări.
Câtă perfecţiune există în faptul că soarele răsare şi apune cu o precizie greu de imaginat şi câtă armonie şi concordanţă există în manifestarea ciclică a unor fenomene ca zi şi noapte, anotimpuri, ploaie şi vânt etc..
Omul a denumit această putere supremă Allah, Permeşvar, God, Huda-i Hudagan, Dumnezeu. Dar, din cauză că bezna ignoranţei încă persistă, oamenii nu renunţă uşor la zeii care se închinau închinau înainte de a-l descoperi pe Allah. Oamenii se gândesc că pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, înainte de toate trebuie să câştige bunăvoinţa zeilor mai mărunţi. Aici se pot imagina treptele ierarhice ale unui mister, unde, pentru a ajunge la ministrul plin, trebuie să treci pe la mai multe trepte ierarhice în structura ministerului respectiv. Astfel după această concepţie, zeii mai mici sunt folosiţi ca mijloc care asigură apropierea de zeul cel mare.
Odată cu lărgirea orizontului de cunoaştere al omului, creşte şi nemulşumirea lui din cauza numărului mare de zei. Oamenii mai instruiţi studiază mai în profunzime aceste lucruri şi din ce în ce mai mulţi dintre aceştia ajung la concluzia că aşa-zişi zei, cu înfăţişare de om, nu posedă însuşiri divine, mai mult, ei îşi dau seama că aceştia sunt nişte creaturi mai neajutorate decât omul. Dar ideea de monoteism mai poartă în ea unele rămăşiţe ale ignoranţei. Tocmai de aceea unii oameni cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi că are o reşedinţă determinată. Unii cred că Allah coboară pe pământ, sub înfăţişare de om, iar alţii nutresc convingerea că Allah, după ce pus la punct toate treburile universului, acuma se odihneşte undeva retras. Oamenii mai cred că pot intra în voia lui Allah doar prin intermediul unor sfinţi şi spirite şi că până nu se câştigă bunăvoinţa acestora nu se poate face nimic. Mai sunt o serie de oameni care cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi găsesc de cuviinţă să şină undeva la verdere figura lui, pentru a se închina. Aceste idei denaturate au continuat să existe multă vreme şi nu au dispărut aşa uşor. Aceste obiceiuri mai persistă şi astăzi în rândul unor categorii de oameni.
Tawhid’ul este o chintesenţă a tuturor ideilor transmise oamenilor de Allah, prin intermeiul profeţilor, privind noţiunea de Allah. La început acest mesaj a fost transmis, pe pământ, prin intermediul lui Adam. Acelaşi mesaj l-au transmis oamenilor Noe, Avraam, Moise şi Isus. Mesajul transmis oamenilor de Muhammed a fost acelaşi ca al precedesorilor săi. Acest mesaj este cea mai mare valoare. Ştiinţa cuprinsă în acest mesaj este simplă, categorică şi cu desăvârşire ferită de ignoranţă. Omul a greşit şi a păcătuit devenind idolatru, numai atunci când nu a vrut să ştie de acest mesaj al profeţilor. Însă Teuhid-ul risipeşte toţi norii ignoranţei şi luminează orizontul cu raza adevărului.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din RomâniaSource Link

Views: 3