Viața Profetului Muhammad – partea a 8-a

  Atat evreii, cat si crestinii erau obligati sa plateasca un impozit – capitatia sau jizya. Nu era foarte diferit de impozitele patite de musulmani. Deoarece musulmanilor nu le era ingaduit sa imprumute bani cu dobanda, primii camatari au fost evreii si crestinii. Musulmanii aveau dreptul de a mosteni bani si bunuri de la evrei […]

 

Atat evreii, cat si crestinii erau obligati sa plateasca un impozit – capitatia sau jizya. Nu era foarte diferit de impozitele patite de musulmani. Deoarece musulmanilor nu le era ingaduit sa imprumute bani cu dobanda, primii camatari au fost evreii si crestinii. Musulmanii aveau dreptul de a mosteni bani si bunuri de la evrei si crestini. Acestia din urma insa nu puteau mosteni bani de la musulmani.

Desi legea ii favoriza pe musulmani , evreii si crestinii nu erau persecutati. In cele mai multe localitati, toate cele trei grupuri religioase traiau, studiau si munceau impreuna, in armonie. Califii ii incurajau pe invatatii evrei sa studieze limbile straine. Ei au tradus multe texte, in special din limba greaca in limba araba. Unele dintre cele mai mari realizari in stiinta si medicina au fost rezultatul colaborarii dintre invatati.

Convietuirea dintre diferite grupuri religioase nu a fost insa intotdeauna pasnica. In anumite perioade, atat evreii, cat si crestinii au fost nevoiti sa respecte anumite reguli.

Evreii, de exemplu, erau parte a comunităţii, ei erau „dhimmi “, ceea ce înseamnă „oameni protejaţi“, atât timp cât se conformau legilor ei. Acesta a stabilit un  precedent pentru tratarea cetăţenilor pe timpul cuceririlor de mai târziu. Creştinii şi evreii, în schimbul unei taxe anuale, li se permitea libertate religioasă şi, atât timp cât îşi menţineau statutul lor de nemusulmani erau membri asociaţi ai statului musulman.

Ibn Ishaq, unul dintre cei mai timpurii scriitori ai biografiei Profetului, indica aproximativ  această perioadă ca fiind aceea in care Muhammed a trimis scrisori conducătorilor lumii – regele Persiei, împăratul Bizanţului, lui Negus al Abisiniei, şi guvernatorului Egiptului printre alţii – invitându-i să se supună Islamului.

Muhammed a construit propriu-zis în primii ani ai mesajului islamic o serie de alianţe între triburi şi beduini, pentru ca în anul 628, el împreună cu 1500 de adepţi ai Islamului să poată controla accesul la Ka’ba pe timpul negocierilor cu meccanii. Aceasta reprezintă un moment foarte important în istoria musulmanilor. Cu doar puţin timp în urmă, Muhammed trebuia să îşi părăsească oraşul lui natal de teamă pentru viaţa sa. Acum el era tratat de către conducătorul duşman ca un lider cu toate drepturile ce revin acestei pozitii.

Un an mai târziu, în 629, el a reintrat şi, în fapt, a cucerit Mecca fără vărsare de sânge şi într-un spirit de toleranţă care a stabilit un ideal pentru viitoarele cuceriri. El a distrus de asemena idolii ( statuile) din Ka’ba, pentru a pune un sfârşit definitiv practicilor păgâne de acolo.

În acelaşi timp, Muhammed a câştigat credinţa lui ‘Amr ibn al-‘As, viitorul cuceritor al Egiptului, şi a lui Khalid ibn al-Walid, amândoi îmbrăţişând Islamul şi alăturându-se lui Muhammed. Convertirea lor a fost remarcabilă în special pentru că aceşti oameni s-au aflat printe cei mai înverşunaţi opozanţi ai lui Muhammed cu doar puţin timp în urmă.

Pe de o parte, întoarcerea lui Muhammed la Mecca a reprezentat punctul culminant al misiunii sale . În 623, peste trei ani, el se îmbolnăveşte brusc şi pe data de 8 iunie a acelui an, în braţele celei de-a treia soţii, trimisul lui Allah moare.

Moartea lui Muhammed a fost o mare pierdere. Pentru cei care îl urmau, acest simplu meccan a fost de departe mai mult decât un prieten îndrăgit, de departe mult mai mult decât un  priceput conducător, de departe mult mai mult decât un respectat lider care a format un nou stat din frânturi de triburi războinice.

desert_scenery1  Muhammed a fost de asemenea modelul exemplar al învăţăturilor pe care el le-a adus lor de la Dumnezeu: învăţăturile Coranului, care, de secole, a ghidat gândirile şi acţiunile, credinţa şi caracterul a nen’Omarati barbati si femei, şi care a condus la o eră distinctivă în istoria omenirii. Totuşi, moartea lui a avut un mic efect asupra societăţii dinamice pe care el a creat-o în Arabia, dar nici un efect asupra misiunii lui centrale: transmiterea Coranului lumii întregi. După cum a spus şi Abu Bakr: „Cine l-a adorat pe Muhammed, să afle că Muhammed e mort, dar cine l-a adorat pe Dumnezeu să afle că Dumnezeu trăieşte şi nu moare niciodată.“.

 

Source Link

Views: 2

A fost Coranul scris de catre Profetul Muhammed? 1

  F. Gulen   Datorită faptului că această întrebare a generat multe scrieri, îmi voi baza răspunsul pe cele mai pertinente puncte. Această afirmație este făcută de către Orientaliști[1], așa cum era făcută de predecesorii lor: scriitorii creștini sau evrei care respingeau răspândirea islamului. Primii care au făcut-o au fost oponenții Profetului (s.a.a.w.s), după cum […]

 

F. Gulen

 

Datorită faptului că această întrebare a generat multe scrieri, îmi voi baza răspunsul pe cele mai pertinente puncte.

Această afirmație este făcută de către Orientaliști[1], așa cum era făcută de predecesorii lor: scriitorii creștini sau evrei care respingeau răspândirea islamului. Primii care au făcut-o au fost oponenții Profetului (s.a.a.w.s), după cum citim în Coran:

Când li se citesc versetele Noastre ca dovezi vădite, cei care tăgăduiesc spun despre Adevăr când vine la ei: “Acestea sunt o vrajă vădită!” ori spun: ” El le-a născocit!” (46-7-8)

Aceștia erau disperați să își protejeze interesele împotriva dezvoltării islamului și au sperat, așa cum o fac și omologii lor moderniști, să împrăștie dubii asupra autorității divine a Coranului.

218193_365450026869958_1721240816_nCoranul este unic printre Scripturi în două aspecte, care sunt acceptate chiar și de cei care resping Islamul. În primul rând, Coranul există scris în limba arabă, limba sa originală fiind încă foarte răspândită și vorbită în zilele noastre. În al doilea rând, textul său este demn de toată încrederea, deoarece nu a fost schimbat, editat sau alterat de-a lungul timpului.

În schimb, versetele creștine nu mai există în limba originală în care au fost scrise; limba versiunii cele mai vechi ale Scripturii este o limbă moartă[2]. În plus, textele Scripturii au fost schimbate, re-editate de către oameni de-a lungul multor generații, prentu a promova diferite interpretări sectante. Aceste texte și-au pierdut autoritatea de Scripturi, și au servit doar ca mitologie națională sau culturală pentru grupuri ale căror strămoși au creat propriile lor versiuni. Acesta este, mai mult sau mai puțin, consensul vestic asupra statutului acestor Cărți cândva Divine.

Timp de aproape 200 de ani erudiții vestici au supus Coranul aceleeași examinări riguroase. Cu toate acestea, ei nu au putut dovedi că Coranul a suferit vreo schimbare așa cum au suferit Scripturile. Ei au descoperit că musulmanii, precum creștinii, s-au împărțit uneori în grupuri. Dar, spre deosebire de creștini, toate grupările islamice și-au justificat opiniile referindu-se la același Coran. Alte versiuni ale Scripturilor ar mai putea fi încă descoperite.[3] Toți musulmanii cunosc doar Coranul, păstrat perfect, scris cu aceleași cuvinte încă de la moartea Profetului (s.a.a.w.s), când s-a încheiat Revelația.[4]

Musulmanii dețin de asemenea și o dovadă a învățăturilor Profetului (s.a.a.w.s) în Sunna, implementarea islamului în viața de zi cu zi. Multe, dar cu siguranță nu toate dintre faptele și cuvintele Profetului (s.a.a.w.s) sunt păstrate în scrierile hadis[5]. Aceste două surse nu se poate să fi fost mai diferite în conținut, calitate și exprimare. Toți arabii care l-au auzit și văzut pe Profet (s.a.a.w.s) vorbind, indiferent de religia pe care aceștia o aveau, au recunoscut că cuvintele acestuia erau concise și convingătoare. Când au auzit Coranul, ei au fost copleșiți de uimire și extaz. Putem simți în hadis vocea unuia care se adresează altor oameni, o persoană ce adresează întrebări grele, care, atunci când vorbește o face cu o anumită gravitate și cu uimire în fața Voinței Divine. Coranul, pe cealaltă parte este văzut ca fiind imperativ și sublim, având o măreție a stilului și a conținutului transcendente. Să presupunem că Coranul și hadis-ul au aceleași origini ar însemnă să sfidăm simțurile și rațiunea.

 

Source Link

Views: 1

De ce nu au crezut unii în Muhammed

    Pentru ce n-au crezut? Unii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi […]

 

 

Pentru ce n-au crezut?

treeUnii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi cunoşteau personalitatea sub toate aspectele. Coranul atrage atenţia asupra acestui adevăr: “Cei cărora le-am dat Cartea îl cunosc pe el, precum îşi cunosc fiii, însă unii dintre ei ascund Adevărul, cu toate că-l ştiu. (Al-Baqarah [Vaca], 2/146).

În acest verset, cu toate că numele Mesagerului lui Allah nu este menţionat, se semnalizează numirea Lui, Cartea, în tot cuprinsul, pomenind de venirea ultimului profet, iar prin El, ei înţelegeau Persoana trecută în Tora şi Biblie. Acea Persoană este Muhammed (s.a.s), fără îndoială. Pe El îl cunoşteau mai bine decât proprii fii.

Omar (r.a) îl întreabă pe Abdullah b. Selam: “Îl cunoşteai pe Mesagerul lui Allah ca pe propriul fiu? El răspunde: “Îl cunoşteam mai bine decât pe fiul meu.” Omar: “Cum aşa?” Atunci dă următorul răspuns: “În privinţa fiului meu pot să am îndoieli. Poate că m-a înşelat nevasta. Dar nu am nici o îndoială că Mesagerul lui Allah este ultimul profet.” Acest răspuns atât de mult îl bucură pe Omar încât, se scoală şi-l sărută pe cap pe Abdullah b. Selam.

 

Gelozia şi invidia

Da, ei îl cunoşteau prea bine pe Mesagerul lui Allah, dar una este a crede şi alta, a cunoaşte. Îl cunoşteau dar nu puteau să-İ jure credinţă. Gelozia şi invidia erau piedici în calea credinţei. “Acum , când le-a venit o Carte de la Allah, întărind ceea ce aveau deja-deşi odinioară şi ei ceruseră biruinţă asupra celor care tăgăduiau-acum, când le-a venit ceea ce ştiau, tăgăduiesc. Blestemul lui Allah fie asupra tăgăduitorilor!” (Bakara [Vaca], 2/89).

În acest verset, Cel Drept relatează cauza adevărată a neacceptării Mesa-gerului lui Allah. Problema era că ultimul profet nu era dintre evrei. Dacă Trimisul lui Allah ar fi ieşit din rândurile lor, fără nici o îndoială, atitudinea lor ar fi fost alta.

Abdullah b. Selam (r.a), venind în faţa Mesagerului lui Allah: “O, Trimisule, ascunde-mă undeva şi câţi învăţaţi evrei sunt în Medina, cheamă-i! Apoi să-i întrebi cât de bine ne cunosc, pe mine şi pe tatăl meu. Sigur răspunsul lor va fi pozitiv. Apoi eu voi apărea de unde m-am ascuns şi voi declara că am devenit musulman.” Mesagerul lui Allah primeşte această propunere. Abdullah b. Selâm se ascunde în casă. Învăţaţii evrei intră şi-şi ocupă locurile. Domnul nostru îi întreabă: “Ce fel de oameni sunt Abdullah b. Selâm şi tatăl său?” Ei răspund: “El şi tatăl lui sunt dintre cei mai învăţaţi şi onoraţi printre noi.” Mesagerul lui Allah din nou îi întreabă: “Dacă el mă acceptă, ce aveţi de spus?” Ei: “Imposibil, aşa ceva nu se poate!” Tocmai atunci Abdullah b. Selâm iese de unde se ascunsese. Exprimându-şi mărturia de credinţă, recunoaşte profeţia Domnului nostru. Ei rămân uimiţi şi-şi retrag cuvintele de laudă aduse mai înainte: ” Este cel mai răutăcios dintre noi, este fiul celui mai răutăcios om.” Ca urmare profetul nu le-a mai permis să mai rămână în preajma Lui.

Această întâmplare demonstrează că evreii îl cunoşteau pe Mesagerul lui Allah. Având idei preconcepute şi fixe, se îndepărtau de la credinţă.

În această problemă şi Selman-ı Fârisî era un argument. Înainte fusese adept al zoroastrismului, dar se înflăcăra din dorinţa de a găsi o religie a dreptăţii. Apoi, trecând la creştinism, se închise în biserică. Simţindu-şi aproape sfârşitul, îi cere călugărului de care se ataşase să-i recomande pe cineva, iar acesta vorbeşte cu un alt călugăr, şi tot aşa se măreşte numărul celor din jurul lui. Unul din învăţaţii creştini îl sfătuieşte: “Fiul meu, n-a mai rămas nimeni pe care să ţi-l recomand. Dar venirea ultimului profet s-a apropiat mult. El va veni din neamul hanefiţilor al lui Avraam, se va ivi din locul în care a emigrat Avraam; apoi va pleca în alt loc, unde se va stabili. Sunt dovezi clare asupra faptului că este profet. Dacă poţi să te duci, acolo du-te. El nu primeşte de pomană. Primeşte un dar, iar între omoplaţi are un semn al dărniciei.”

Restul să aflăm chiar de la el: “Ca să mă duc acolo unde îmi spusese că-lugărul, am căutat o caravană. Am găsit o caravană şi m-am tocmit să mă ia şi pe mine. Ei au acceptat. Ajungând la Wadi’l-Kura, m-au vândut unui evreu ca sclav. Văzând plantaţiile de curmali, mi-am zis că este locul indicat de călugăr şi am rămas acolo. Apoi într-o zi veni unul din neamul Kurayza şi mă cumpără, ducându-mă la Medina. Acolo munceam la plantaţiile de curmali. Nu aveam nici o ştire despre Mesagerul lui Allah. Într-una din zile culegeam curmale, căţărat în copac, iar evreul care mi-era stăpân stătea sub copac. După un timp veni un nepot, care zise furios: “Allah să-i pedepsească, toată lumea pleacă la Kaaba. Un om care a venit din Mecca şi-a proclamat profeţia şi ei cred că este profet!”

Am început să tremur de nerăbdare. Era cât pe ce să cad din copac în capul stăpânului meu. Am coborât repede şi l-am întrebat: “Ce spui? Ce tot zici? Ce fel de veste este aceasta?” Stăpânul meu, văzându-mi emoţia, m-a lovit cu dosul palmei, zicând: “Ce te priveşte pe tine? Tu vezi-ţi de treaba ta!” Eu: “Nimic, voiam doar să ştiu ce s-a întâmplat.” Mi-am continuat lucrul, dar de cum s-a lăsat noaptea, mi-am strâns lucrurile şi am plecat la Kaaba. Mesagerul lui Allah se afla împreună cu companionii săi. Le-am spus: “Voi sunteţi oameni săraci, eu căutam pe cineva ca să-i dau de pomană. V-am adus acestea de pomană, poftiţi, mân-caţi!” Mesagerul lui Allah zise către cei din jur: “Mâncaţi voi!”, dar El nici nu se atinse. Eu în sinea mea: “Iată primul semn de care mi-a spus călugărul.” A doua zi de dimineaţă m-am dus din nou, dar de data aceasta le-am zis că este un dar. Mesagerul lui Allah îi pofti pe cei din jur şi mâncă şi El. Eu: “Şi al doilea semn este acesta” mi-am zis.

Decedase unul dintre companioni. La înmormântarea care avea loc la cimitirul din Medina participa şi Mesagerul lui Allah. M-am dus lângă El şi l-am salutat. Apoi, trecând în spate, am încercat să-i văd semnul profeţiei. Simţindu-mi prezenţa, nu se mişcă, iar eu am reşit să-i văd semnul profeţiei, căci avea umerii dezgoliţi. Astfel am descoperit şi al treilea semn de care-mi vorbise călugărul cu ani în urmă. Nu m-am mai stăpânit şi am sărutat semnul. Muhammed (s.a.s) mă opri, iar eu am început să-i povestesc prin ce am trecut. M-a ascultat împreună cu companionii săi…”

Da, cei care au lăsat deoparte indărătnicia şi invidia şi au privit spre El, s-au ataşat de El, l-au iubit. Între situaţia de ieri şi de astăzi nu există nici o diferenţă. Şi azi, mii, sute de mii de oameni, văzându-i superioritatea, acceptă acest lucru, propovăduind în întreaga lume faptul că El este ultimul profet. Mai există o chestiune neschimbată de-a lungul timpului şi anume, faptul că cei care nu s-au lepădat de îndărătnicie şi invidie, chiar dacă ştiau că este profet, nu au putut crede…

 

sursa: fgulen.com

Source Link

Views: 2