FAMILIA MUSULMANĂ

FAMILIA MUSULMANĂ   Islamul a subliniat importanţa celulei familiei şi i-a trasat în detaliu regulile de funcţionare în Qur’an şi Sunnah (tradiţia profetică). Aceasta demonstrează importanţa familiei în legatură cu individul, societatea şi comunitatea musulmană. Putem găsi elaborate pe baza regulilor privitoare la căsătorie din Sfântul Qur’an şi Sunnah , drepturile şi responsabilităţile soţilor, relaţia […]

FAMILIA MUSULMANĂ
islam father and child praying thumb7001738 FAMILIA MUSULMANĂ

 

Islamul a subliniat importanţa celulei familiei şi i-a trasat în detaliu regulile de funcţionare în Qur’an şi Sunnah (tradiţia profetică). Aceasta demonstrează importanţa familiei în legatură cu individul, societatea şi comunitatea musulmană.

Putem găsi elaborate pe baza regulilor privitoare la căsătorie din Sfântul Qur’an şi Sunnah , drepturile şi responsabilităţile soţilor, relaţia părinte-copil, dar şi aspecte în privinţa moştenirilor sau divorţului.

Atingerea tuturor problemelor legate de familie în asemenea detaliu accentuează ideea că binele familiei influenţează starea de spirit a individului, ca şi stabilitatea şi securitatea societăţii ca întreg. Precizările din Qur’an şi Sunnah sunt direct legate de aqiydah şi credinţa în Allah Preaînaltul.

Allah Preaînaltul ne oferă căsătoria ca un semn şi manifestare a înţelepciunii Sale nemărginite:

„Şi printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat din voi înşivă soaţe, pentru ca voi să traiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care chibzuiesc” (Qur’an, traducerea sensurilor, Ar-Rum 30:21)

Islamul priveşte contractul de căsătorie ca pe cel mai sfânt acord, ce nu trebuie luat în usor (discreditat) şi se opune oricărei înşelăciuni sau prefăcătorii. În Qur’an se spune:

„Cum să-l luaţi înapoi după ce v-aţi bucurat împreună şi ele au primit de la voi legământ sfânt?” (Qur’an, traducerea sensurilor An-Nisaa’ 4:21)

Profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) subliniază şi mai mult importanţa căsătoriei spunând: „Cine are posibilitatea să se căsătorească, atunci să o faca, iar cine nu are, să postească.” (Al Bukhari 8/9 Cartea Căsătoriei; Muslim 172/9 Cartea căsătoriei). Islamul refuză atât ideea de abnegaţie, cât şi monasticismul.

Islamul bazează relaţia dintre soţi pe îndurare, dragoste şi bunătate, acordând ambilor parteneri drepturi şi obligatii clare după care să se comporte pentru a avea o viaţă mai uşoară şi a crea o societate în siguranţa şi stabilă. În acest context, Profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Cei mai virtuoşi dintre voi sunt cei care se poartă bine cu familiile lor, iar eu sunt cel mai bun dintre voi cu familia mea.” (At-Tirmidhi 394/10).

În cadrul doctrinei islamice, scopul creării unei familii este formarea unui individ virtuos şi a unei societăţi capabile de strădanii şi contribuţie; asta pentru că familia este principalul mediu social care îl cuprinde pe individ încă de la naştere. Familia e martoră progresului de la o etapă la alta şi contribuie la formarea vieţii fiecărui individ cu propria sa persoană. Familia pune la dispoziţie mediul care cizelează perspectiva mentală, socială şi morală a individului, fiind deci cea mai puternică forţă condiţionala eficace.

Rolul familiei

Rolul vital al familiei în viaţa fiecărui individ poate fi privit astfel:
1. protejează integritatea elementului uman;
2. este nucleul oricărei societăţi;
3. oferă linişte psihologică;
4. formează oameni virtuoşi;
5. pune reguli asupra dorinţelor fizice;
6. oferă continuitate moştenirii sociale;
7. asigură obţinerea securităţii sociale şi individuale;
8. susţine dezvoltarea emoţională şi fizică a individului.

Bazat pe ceea ce a decretat Allah Preaînaltul şi regulile adevăratei noastre religii, toţi musulmanii, indivizi, grupuri sau instituţii, sunt obligaţi să-şi facă datoria şi să arate un maxim interes în problemele legate de familia musulmană, pentru că aceasta este fortăreaţa care va proteja generaţiile viitoare de musulmani, ca şi prezenţa musulmană în Occident. Sfântul Qur’an spune:

„O, voi cei ce credeţi! Păziţi-vă pe voi înşivă şi familiile voastre de un Foc…” (Qur’an, traducerea sensurilor, At-Tahrim 66:6),

iar Trimisul lui Allah spune: „Toţi sunteţi păstori, şi fiecare dintre voi e responsabil de turma sa”.

Source Link

Views: 9

Versetul fratiei

Versetul fratiei   Dreptcredincioşii sunt fraţi. Deci împăcaţi-i pe cei doi fraţi ai voştri şi fiţi cu frică de Allah! Poate că veţi afla îndurare! (Al-Hujurat 49:10) În limba arabă إِنَّمَا este folosit pentru a preciza cu exactitate calitatea sau cantitatea unui lucru sau condițiile ce trebuie a fi întrunite pentru a întregi acel lucru, […]

Versetul fratiei

Dreptcredincioşii sunt fraţi. Deci împăcaţi-i pe cei doi fraţi ai voştri şi fiţi cu frică de Allah! Poate că veţi afla îndurare! (Al-Hujurat 49:10)

În limba arabă إِنَّمَا este folosit pentru a preciza cu exactitate calitatea sau cantitatea unui lucru sau condițiile ce trebuie a fi întrunite pentru a întregi acel lucru, iar إِنَّ – care înseamnă  cu siguranță,  are rolul de a întări acțiunea ce-i urmează: إِنَّمَا ٱلْمُؤْمِنُونَ إِخْوَةٌ – Cu siguranță,  Dreptcredincioşii sunt fraţi.

Așadar,  Allah subhanahu wa ta’ala ne transmite prin intermediul acestui verset că nu poate să existe vreo altă calitate sau legătură de rudenie între dreptcredincioșii musulmani, decât aceea de fraternitate.

„Un Musulman îi este frate Musulmanului. El nu-i face rău și nici nu-l părăsește (la nevoie), nu-l minte și nu-l disprețuiește.”

(Muslim)

„Cei supuși sunt precum un trup întreg, dacă există o infecție undeva, întreg trupul va avea temperatură și va suferi.”  (Bukhari)

Sensul frăției în vremea Profetului Muhammed (ﷺ)

Profetul Muhammed ﷺ a stabilit această إِخْوَ (frăție) între musulmanii din Medina – „ajutoare” (Al-Ansar) și emigranți (Al-Muhajirun), după ce a construit moscheea din Medina, iar acest fapt  a fost într-adevăr  unic în istoria omenirii.

Astfel, cei din Medina au devenit frați cu cei din Meka, cei bogați au devenit frați cu cei săraci, daruindu-le acestora din urmă din averile sau proprietățile pe care la aveau în posesie.

Versetul fratiei

Moscheea nu era doar un loc unde se făceau rugăciuni, ci, mai mult, o ligă islamică unde musulmanii erau instruiți în spiritul islamului și al doctrinelor sale. Aceasta servea ca loc de adunare, unde se mediau curentele conflictuale preislamice, era sediul de unde se administrau toate afacerile musulmanilor și  se țineau consilii consultative și administrative.

“Frăția în credință”, așa cum spunea Muhammed Al-Ghazali, “subordona orice diferență de rasă și rudenie și  sprijinea preceptul islamic, conform căruia nici unul nu este superior celuilalt, decât în baza credinței și a fricii de Dumnezeu.”

Abu Huraira a relatat:

„Ansarii (ajutoarele)  l-au abordat odată pe Profet (ﷺ) întrebându-l dacă livezile lor de palmieri ar trebui împărțite în mod egal între musulmanii din Medina și frații lor din Meka. Profetul (ﷺ) s-a abținut să pună această grea povară pe umerii lor. S-a hotărât totuși ca emigranții să lucreze livezile împreună cu „ajutoarele” și recolta să fie împărțită în mod egal între ei.”

Asemenea exemple indică foarte clar spiritul de sacrificu, altruismul și cordialitatea din partea „ajutoarelor” și, de asemenea, sentimentul de apreciere, recunoștință și respect de sine pe care îl nutreau emigranții. Ei primeau doar atât cât le era necesar pentru a duce un trai rezonabil. Pe scurt, această politică de fraternitate și înțelegere reciprocă a fost atât de înțeleaptă și  oportună, încât multe probleme îndârjite erau rezolvate într-un mod minunat și  înțelept.

Versetul fratiei

Să reflectăm asupra acestor aspecte și să ne întrebăm: Mai există această frăție, precum în vremea Profetului Muhammed, (ﷺ) și acest spirit de sacrificiu în zilele noastre?

„…fiţi cu frică de Allah! , are la bază taqwa – teama, frica  de Allah, însă,  taqwa poate avea și sens de speranță. Uneori, oamenii se supăra când le spui: „Fii cu frică de Allah!”, însă acest lucru ar trebui să îi bucure, deoarece această expresie este, de fapt, o dua, o rugă, un îndemn către bine: „O, Allah, fă-ne pe noi dintre cei care să fim cu taqwa (evlavie, teamă, speranță)!”

Taqwa înseamnă și speranță: există o frică fără de nicio speranță și o teamă plină de speranță. Această teamă plină de speranță o putem asemui cu teama unui copil mic față de părinți, atunci când greșește și este mustrat,  însă această teamă este plină de iubire – când părintele îl ceartă pe copil, acesta nu încearcă să îl sperie, ci doar să corecteze un comportament greșit.

Prin urmare,  Allah subhanahu wa ta’ala nu trimite încercări asupra omului pentru a-l chinui sau pedepsi, ci pentru a-l testa și a-l determina să realizeze că este pe un drum greșit și trebuie să treacă „testul” prin corectarea comportamentului și revenirea pe un drum corect, iar aceste încercări pot fi individuale sau colective.

De aceea, taqwa nu trebuie să fie o frică exagerată și lipsită de orice speranță. Finalul acestui verset ne spune: Dacă veți fi dintre cei care au taqwa, Poate că veţi afla îndurare!,  prin urmare,  Allah subhanahu wa ta’ala lasă poarta speranței deschisă  pentru toți dreptcredincioșii.

_______________

Din seria întâlnirilor săptămânale la Centrul cultural islamic  „Islamul azi”, „Lecția de vineri” – Să medităm la sensul versetelor din Sfântul Coran, cu profesor Demirel Gemaledin. Acesta este un fragment din redactarea si editarea facute de doamna Camelia Hejou. 

Source Link

Views: 2

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO Simon Caraballo   Catolic fiind, am fost educat să cred că aceasta era singura cale şi singura religie absolut adevărată, Iudaismul reprezentând doar o pregătire pentru Creştinism. Aşadar, celelalte religii erau false. Am auzit despre Islam pentru prima dată în viaţă în anul 1978. Am aflat că musulmanii […]

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO

Simon Caraballo

Catolic fiind, am fost educat să cred că aceasta era singura cale şi singura religie absolut adevărată, Iudaismul reprezentând doar o pregătire pentru Creştinism. Aşadar, celelalte religii erau false. Am auzit despre Islam pentru prima dată în viaţă în anul 1978. Am aflat că musulmanii credeau în originea divină a marilor religii ale lumii. Sfântul Coran spune că Allah a trimis profeţi în fiecare loc pentru a-i îndruma pe oameni pe calea adevărului şi a dreptăţii.

Acesta este felul în care, pentru a imprima mesajul catolic în cele mai profunde straturi ale creierului meu, Biserica Catolică a schiţat un plan care, aplicat încă din copilărie, are o probabilitate foarte ridicată de a se transforma într-un factor inhibitor, afectând comportamentul oamenilor pentru tot restul vieţii lor. În acest plan, rolul principal îl are Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!). De la naşterea sa, care se presupune a fi avut loc în decembrie, până la presupusa lui crucificare, chiar înainte de Paşte, câteva evenimente, care nu au existat timp de secole după înălţarea lui Iisus, au fost introduse de oameni în mesajul originar, dar nu prin Revelaţie Divină.

Conform tradiţiei din Venezuela, pe 24 decembrie, la miezul nopţii, aşteptam venirea lui Iisus (Pacea fie asupra sa!) cu darurile pe care le cerusem în scrisoarea anuală cu dorinţe. Provenind dintr-o familie săracă, cu mai mulţi fraţi şi surori, îi era greu pruncului Iisus să îmi aducă ceea ce îmi doream. Am fost nedumerit de câteva ori. De ce dacă Iisus (Pacea fie asupra sa!) a făcut atâtea miracole, aşa cum învăţasem de la călugăriţe şi preoţi, nu putea să îmi aducă o tricicletă? Era mai uşor decât să învie morţii, nu-i aşa? Astfel, câţiva ani la rând pruncul Iisus m-a dezamăgit.

Această situaţie a rămas neschimbată până ce am descoperit că părinţii mei erau cei care aduceau cadourile şi le puneau lângă patul meu. În acelaşi timp, când se apropia Paştele, priveam cum Iisus (Pacea fie asupra sa!) era maltratat până în momentul în care era atârnat de o cruce pentru a fi răstignit. Îmi doream cu adevărat să pot să intru în televizor şi să îl ajut cumva. L-am rugat pe Dumnezeu să îl ajute şi să nu permită ca fiul Său să fie răstignit. Până la urmă mă ascundeam şi plângeam, căci „bărbaţii nu plâng” − aşa am fost învăţat… Nu înţelegeam de unde atâta cruzime împotriva unui om bun. Acest episod m-a ajutat să îmi dezvolt o mare dragoste faţă de acest profet al lui Allah. Poate că pentru unii copii cadourile primite de Crăciun ajută în acelaşi fel la dezvoltarea unei mari iubiri, atunci când scrisorilor lor li se răspunde aşa cum au dorit.

Dacă scopul bisericii a fost acela de a dezvolta acest sentiment, prin orice mijloace, în cazul meu a avut succes. Am învăţat să îl iubesc pe Iisus (Pacea fie asupra sa!) la fel de mult sau chiar mai mult decât pe părinţii mei. Totuşi, pe când eram încă copil, am început să pun la îndoială Forţa lui Dumnezeu. Conceptul care îl aveam despre Dumnezeu implica faptul că El putea să facă tot ce Îşi dorea. El a creat Universul, Pământul, Soarele, Luna, stelele şi oamenii. Mă întrebam de ce nu a putut să îl salveze pe Iisus Cristos de la moartea pe cruce. Odată, din această cauză, m-am urcat pe un mic zid de la noi din curte. Am vorbit cu Dumnezeu şi i-am spus: „Dacă eşti atât de puternic şi poţi să faci tot ce Îţi doreşti, atunci fă-mă să zbor atunci când sar de pe acest zid; altfel, nu o să cred că eşti atât de puternic, deoarece nu ai putut să îl salvezi pe Iisus de la răstignire”. Din fericire, zidul nu era aşa de înalt şi, bineînţeles, am căzut, dar, cu fiecare încercare de a zbura, am devenit din ce în ce mai convins că Dumnezeu nu este atât de puternic. Ce analiză puerilă!

Când am început liceul, părinţii mei mi-au dat voie să lucrez cu un bătrân fotograf şi am mers împreună cu el în multe locuri. Acest om era vestit pentru practicarea vrăjitoriei. Oriunde mergea, oamenii îi cereau să le vorbească despre ce urma să se întâmple în vieţile lor şi cei mai mulţi clienţi erau femei. Pentru această treabă, el fuma un trabuc maro şi, în timp ce acesta ardea şi scrumul cădea, le spunea clienţilor săi tot felul de lucruri. Am aflat, de asemenea, că hipnotiza oamenii pentru a afla lucruri ascunse din viaţa lor. Toate aceste evenimente au ajuns să facă parte din experienţa mea încă de la o vârstă foarte fragedă.

În acelaşi timp, părinţii mei mergeau la un Centru Specializat de Parapsihologie. Am mers cu ei de câteva ori pentru a vedea ce se întâmplă. În acest Centru am aflat despre mediumi, spirite, posedări, întoarcerea morţilor pentru a le vorbi celor vii. Aici am învăţat să mă rog de două ori pe zi la un mic altar pe care tatăl meu îl construise cu mare drag şi devotament. Tatăl meu avea o carte intitulată Viaţa lui Iisus dictată de el însuşi, pe care obişnuia să o citească des. La una dintre reuniunile la care am participat, conducătorul sesiunii mi-a pregătit un talisman, care, aşa cum a zis, mă va proteja, astfel că îl luam cu mine peste tot unde mergeam. Între timp am continuat să mă gândesc la crucificarea lui Iisus. Odată, tatăl meu mi-a spus că în cartea pe care o citea scria că Iisus a călătorit în multe locuri din afara Ierusalimului, veste care mă făcea mai optimist în legătură cu întrebările mele privind crucificarea.

Când mi-am terminat studiile liceale, mi-a fost acordată şansa de a obţine o diplomă de inginer în Statele Unite ale Americii, printr-o bursă pe care am acceptat-o bucuros.

Înainte de a călători în Statele Unite în 1977, am văzut doi creştini (ce s-au dovedit a fi două exemple negative de creştini) care au săvârşit o faptă care a influenţat în mod negativ credinţa mea în acea religie. Ei aparţineau uneia dintre cele mai pioase secte creştine. Ajutându-l pe un om care suferise de un atac de epilepsie pe stradă, i-au căutat portofelul şi au luat o parte din banii pe care îi avea. Poate pentru mulţi oameni acest lucru pare nesemnificativ, însă nu şi pentru mine care văzusem cum fratele meu fusese serios pedepsit de tatăl meu când a adus acasă echivalentul a 25 de cenţi pe care îi găsise pe stradă, dar pentru care nu putuse să dea o explicaţie satisfăcătoare.

Am ajuns în Statele Unite în 1977 pentru a-mi începe studiile universitare. Întâi am mers la o şcoală pentru a învăţa limba engleză şi acolo am întâlnit mulţi oameni din diferite părţi ale lumii şi de diferite credinţe. În Seattle − Washington, la şcoala de engleză, am avut un coleg de cameră din Arabia Saudită. Lucra pentru diploma de masterat. Cred că se numea Fouad.

Într-o zi m-a întrebat dacă mă deranja dacă se roagă în cameră. I-am zis că pentru mine nu contează. Am fost surprins, pentru că era pentru prima dată în viaţa mea când vedeam pe cineva că se roagă astfel. Înainte de a începe să se roage, s-a spălat pe mâini, şi-a clătit gura şi s-a spălat pe faţă şi pe mâini într-o chiuvetă mică de la noi din cameră. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut cum o persoană se spală pe picioare într-o chiuvetă făcută pentru spălarea mâinilor. Apoi am încercat să urmăresc succesiunea mişcărilor şi ritualurilor pe care le făcea în timpul rugăciunii. S-a ridicat, s-a aplecat şi apoi s-a prosternat.

Mi-am adus aminte că la biserică puteam doar să îngenunchem, dar această persoană era diferită. După scurt timp, el s-a mutat în altă parte şi câteva luni nu am mai văzut niciun musulman rugându-se. Apoi, la şcoala de engleză, în timpul pauzei de prânz, studenţi din diferite părţi ale lumii se întâlneau şi discutau despre diferite subiecte. Îmi aduc aminte că, odată, împreună cu nişte studenţi din Iran şi Japonia, am început să discutăm despre originea religiilor şi a rugăciunilor. La un moment dat le-am spus: „Vă rugaţi la fel cum se rugau şi strămoşii voştri”. Apoi le-am spus că strămoşii lor adorau soarele, stelele şi, de atunci, tradiţia a fost transmisă de-a lungul generaţiilor până în prezent. Eu însumi am început să mă îndoiesc de originea credinţei şi de credinţa în Dumnezeu. Totuşi nu am devenit ateu datorită rădăcinilor mele adânc înfipte în Creştinism.

Într-o zi am fost invitat să vizitez o moschee şi am observat mulţi oameni făcând acelaşi tip de rugăciune pe care îl văzusem la Fouad. Podeaua era foarte rece, dar văzându-i pe ceilalţi că se aşează, am decis să rămân şi să îl ascult pe imamul ce ţinea un discurs. Numele său era Jamil Abdul Razzaq, din Iraq, şi vorbea în engleză despre bârfă. Îmi aduc aminte că vocea lui avea o tonalitate înaltă şi era emoţionată. Se uita la oameni ca şi cum cineva vorbise rău despre altcineva, dar nu arăta spre cineva anume. Cred că scopul său era de a-l face pe cel care bârfise să se simtă vinovat. În aceeaşi zi am primit un plic cu nişte pliante. Unul dintre ele era un studiu comparativ între Creştinism şi Islam.

Mi-a luat mult timp să îl citesc, deoarece de abia începusem primul meu an la Universitatea de Stat din Oklahoma. Din acest studiu am aflat că atât Islamul, cât şi Creştinismul sunt religii revelate. Însuşi Iisus (Pacea fie asupra sa!) a spus că mesajul pe care îl transmite nu este al său, ci al lui Dumnezeu:

Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. (Ioan 12:49).

La fel, revelaţia pe care profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a transmis-o restului omenirii a fost trimisă de Allah prin îngerul Gavriil:

Iar el [Coranul] este o revelaţie de la Stăpânul lumilor. A coborât cu el Duhul cel credincios Gibriil peste inima ta [Muhammad], pentru ca tu să fii dintre prevenitori. (Ash-Shu`araa’ 26:192-194).

Conştiinţa mea simţea că, totuşi, ceva nu era în regulă cu conceptele învăţate la biserică şi în Creştinism. Exista o tendinţă logică în această nouă informaţie. Cu toate acestea exista ceva care nu mă lăsa să fac pasul hotărâtor şi să schimb tiparul în care biserica mă modelase.

„Talismanul” meu era cu mine oriunde mergeam. În interiorul pacheţelului erau şapte cruci mici de argint, o icoană şi o statuetă a lui Iisus. Mă însoţea permanent. Credeam că, dacă îl las, ceva ar fi urmat să mi se întâmple. De aceea niciodată nu îl rătăceam; îl aveam în buzunar mereu. Într-o zi, pe când reciteam materialele primite de la moschee, am citit două propoziţii care mi-au umplut inima de bucurie. Au început să-mi curgă lacrimile şi am spus: „Doamne Dumnezeule, acesta este adevărul! Acesta este răspunsul pe care nu îl găseam!”.

Trebuie să mărturisesc acum cititorului că, până în acel moment, nu citisem, nici măcar nu atinsesem Sfântul Coran. Nu văzusem nicio copie, în nicio limbă, iar termenul „Coran” nu se afla în vocabularul meu. Într-un mod clar, fără echivoc, am citit în acel ghid primit la moschee despre Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!): „Ei nu l-au ucis şi nici nu l-au crucificat…”. Am făcut atunci o pauză şi am repetat de câteva ori: „Ei nu l-au ucis şi nici nu l-au crucificat”. În acel moment am simţit că Allah îmi răspundea la întrebarea care mă chinuise din copilărie şi care mă făcuse să mă îndoiesc de puterea lui Allah din cauza lipsei de logică şi de convingere a răspunsului. Nu a fost uşor să găsesc acest adevăr. A trebuit să concurez cu alţi studenţi să obţin această bursă, să călătoresc la mii de kilometri distanţă de casă în Statul Washington din SUA, a trebuit să învăţ să citesc şi să vorbesc engleza şi, fiindcă proveneam din America Latină, a trebuit să am un caracter agreat de musulmanii din Seattle, totul pentru a fi în stare să găsesc aceste două propoziţii.

Posibilitatea ca aceste informaţii să ajungă în mâinile unui venezuelean în 1978 era foarte mică. Totuşi hotărârea lui Allah s-a împlinit. În acele momente, când încă eram foarte bucuros de cele aflate, am vorbit cu Dumnezeu şi I-am cerut iertare. Îmi venea să alerg în Venezuela cu aceste veşti, să le ofer familiei mele şi restului oamenilor. Se întâmpla exact ca în filme. Eroul meu, omul bun din filme, profetul meu iubit, Iisus din Nazaret (Pacea fie asupra sa!), la care obişnuiam să mă rog de două ori pe zi în micuţul altar de la mine de acasă, nu fusese crucificat!

Greutatea psihologică a crucii purtate de Iisus (Pacea fie asupra sa!) pe Golgota a căzut şi s-a dezintegrat la fel cum un munte imens se sfărâmă sub acţiunea dinamitei.

Ceea ce a urmat acestei descoperiri nu este mai puţin semnificativ. Am judecat şi am spus: „Dacă acesta este adevărul înseamnă că aceasta este religia cea adevărată”. Timp de douăzeci de ani mi s-a spus că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a fost omorât. Fusesem purtat pe un drum fără alternative. Acum mi se deschidea o altă uşă, cu răspunsuri mai logice. Acum lucrurile îmi deveneau mai clare şi ultima piesă din puzzle apăruse.

Acesta era ultimul miracol din şirul de miracole pe care le făcuse Iisus (Pacea fie asupra sa!) prin puterea lui Allah. Un om care redase vederea unui orb, care a mers pe apă, a vindecat leprosul, a făcut ca cel paralizat să meargă, a înmulţit pâinea şi peştele pentru a hrăni mii de oameni, a înviat morţii, nu putea să fi fost crucificat. Din nou am stat şi m-am gândit… Mi-am spus că vreau să aparţin acestei religii. Vreau să fiu musulman!

Aşa cum dispăruse greutatea crucii, tot aşa Învierea lui Iisus în duminica Săptămânii Mari (Paştele), vizita la cele Şapte Biserici, postul de vineri, obiceiul de a mânca peşte în loc de carne în zilele sfinte au dispărut şi ele şi le consideram pe toate minciuni. Puterea talismanului dispăruse. Era mintea logică a unui tânăr venezuelean care studia pentru a obţine diploma de inginer, care fusese la Academia Militară din Venezuela, dar care respinsese această instituţie din cauza numărului mare de inadvertenţe. Eram un tânăr, un pompier profesionist care salvase multe vieţi şi proprietăţi, care nu avea viciul fumatului sau al băutului, vicii normale în societatea în care trăiam.

În timpul verii anului 1979 am urmat un curs opţional la Universitatea de Stat din Oklahoma, curs care făcea parte din programa mea şi care mi-a luminat şi mai mult calea pe care începusem să merg. Titlul său era Tradiţii islamice. La sfârşitul acelei veri, aproape de ultimele zece zile ale lunii Ramadan, am mers la Seattle şi, în faţa aceluiaşi imam care îmi dăduse materialele, am pronunţat mărturia de credinţă (Şahada), adoptând oficial Islamul. Îmi aduc şi acum aminte că imamul m-a întrebat: „Eşti sigur că vrei să adopţi Islamul?”. Şi eu am spus: „Da”. Apoi el a insistat: „Chiar dacă o să scrie în paşaportul tău că eşti musulman?”. Am spus: „Chiar şi aşa”. Apoi a spus: „Dacă aceasta este ceea ce îţi doreşti, repetă după mine: «Mărturisesc că nu există altă divinitate în afară de Allah şi mărturisesc că Muhammad este Trimisul lui Allah»”. Am spus aceasta în arabă şi în engleză, repetând după imam, făcând astfel ultimul pas către Islam.

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul Azi

Source Link

Views: 1