Călătoria sufletului după moarte – 4

  Pedeapsa mormântului   Referitor la pedeaspa din mormânt, Trimisul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Umma aceasta va fi încercată încă din mormânt. Şi dacă nu mi-ar fi teamă că voi nu vă veţi mai îngropa morţii, m-aş fi rugat lui Allah (swt) să vă lase să auziţi […]

Pedeapsa mormântului

Referitor la pedeaspa din mormânt, Trimisul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus:

„Umma aceasta va fi încercată încă din mormânt. Şi dacă nu mi-ar fi teamă că voi nu vă veţi mai îngropa morţii, m-aş fi rugat lui Allah (swt) să vă lase să auziţi ceea ce am auzit eu.”

Sahiih Muslim.

De câte ori se reculegea în faţa unui mormânt, Uthmaan bin Affaan (Allah să fie mulțumit de el!) plângea de i se înnodau lacrimile în barbă şi, din acest motiv, el a fost interpelat: «Ne vorbeşti despre Rai şi Iad şi nu plângi, dar când vorbeşti despre mormânt izbucneşti în lacrimi.» El a răspuns: «L-am auzit pe Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) zicând:

„Mormântul este prima etapă a Vieţii de Apoi, cine trece de încercarea lui, îi va fi foarte uşor după aceea, iar dacă nu trece, acela va ajunge în cea mai grea şi urâtă stare.” Şi tot Profetul a mai zis: „Niciodată nu am văzut ceva mai oribil decât mormântul. ”

Pentru cel în viaţă, mormântul este doar o groapă întunecată, însă pentru cel mort este fie fereastra către Paradis, fie uşa spre Iad, şi în el însuşi experimentează realitatea Lumii de Apoi.

Mormântul este cel mai însingurat loc şi nu există singurătate mai mare decât în el. Şi nimeni şi nimic nu îl însoţeşte pe cel mort decât numai faptele lui.

Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis:

„Trei lucruri îl vor conduce pe cel mort, două se vor întoarce, iar al treilea va rămâne alături de el. Neamul, agoniseala şi faptele sale îl vor însoţi , dar rudele şi agoniseala lui se întorc, şi numai faptele lui rămân cu el. ”

Sahiih Al-Bukharii

De aceea este foarte important şi mai presus de orice împlinirea de fapte bune:

Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a sfătuit:

„Feriţi-vă de Focul Iadului chiar şi cu o jumăte de curmală (dată ca milostenie).”

– In sensul că nu contează valoarea materială a ceea ce dăruieşti ci intenţia de a ajuta, indiferent de starea materială personală, cum de asemnea nu contează mărimea darului, ci perseverenţa în a dărui şi a ajuta.

Allah (swt) a delimitat limpede pentru toţi ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ceea ce este pemis şi ceea ce este interzis, ceea ce este adevăr şi cea ce este nălucire, şi a lăsat omului posibilitatea de a alege între acestea, dar numai pe parcursul acestei vieţi lumeşti. După moarte e deja imposibil de ales.

De aceea, a fi pe calea cea bună este în beneficiul celui care o alege pe aceasta, cum şi făcătorii de rău vor fi dezavantajaţi de răul pe care l-au ales.

La venirea morţii, omul este fără de ajutor şi slab, iar după moarte el trebuie să fie ajutat de alţii, trebuie îmbăiat, învelit în giulgiu, îngropat şi trebuie să fie invocată iertarea lui Allah (swt) pentru el.

Profetul a zis:

„Când coşciugul e gata, si este ridicat pe umeri, cel mort, dacă a fost credincios va zice: «Continuaţi!», iar dacă a fost păcătos va zice: «Vai mie! Unde mă duceţi voi pe mine!». Şi vocile lor vor fi auzite de toţi, numai de oameni nu vor putea fi auzite, căci de le-ar auzi ar cădea la pământ, fără conştiinţă.”

Sahiih Al-Bukharii

sursa: rasarit.com

Source Link

Views: 0

HRANA, BĂUTURA ŞI ÎMBRĂCĂMINTEA OAMENILOR DIN IAD

Omar Suleyman Al-Ashqar     Hrana oamenilor din Iad este Ad-Dari’ şi Az-Zaqqum şi băutura este Al-Hamim, Al-Ghaslin şi Al-Ghassaaq. Allah spune: „Şi nu vor avea ca mâncare decât dari’, ce nici nu îngraşă şi nici nu astâmpără foamea“ (Coran 88: 6-7). Ad-Dari’ este o plantă spinoasă, cunoscută ca Aş-Şubruq, ce creşte în Hijaz. Ibn […]

Omar Suleyman Al-Ashqar

Hrana oamenilor din Iad este Ad-Dari’ şi Az-Zaqqum şi băutura este Al-Hamim, Al-Ghaslin şi Al-Ghassaaq. Allah spune:

„Şi nu vor avea ca mâncare decât dari’, ce nici nu îngraşă şi nici nu astâmpără foamea“ (Coran 88: 6-7).

Ad-Dari’ este o plantă spinoasă, cunoscută ca Aş-Şubruq, ce creşte în Hijaz. Ibn `Abbaas (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Este o plantă pitică; când creşte mai înaltă, se numeşte dari’“. Qataadah a spus: „Este unul dintre cele mai rele feluri de mâncare“. Această hrană a oamenilor Iadului nu le va fi de niciun folos, căci nu se vor bucura de ea deloc; este una dintre formele de pedeapsă pe care le vor suferi. Allah Atotputernicul spune:

„Fără îndoială că pomul Zaqqum va fi hrana păcătosului. Ca smoala topită va fierbe în pântece, Ca apa clocotită“ (Coran 44: 43-46).

Copacul Zaqqum este descris în alt verset:

„Oare această ospeţie este mai bună sau pomul Zaqqum? Noi lam făcut ca o încercare pentru cei nelegiuiţi. Şi este un pom care iese din fundul Iadului şi rodurile sale sunt ca nişte capete de şeitani, iar ei sunt siliţi să mănânce din ele, umplându-şi pântecele. Apoi vor avea ei, peste aceasta, un amestec de apă clocotită, apoi întoarcerea lor va fi către Iad“ (Coran 37: 62-68).

În altă parte din Coran, Allah spune:

„Apoi, voi cei care sunteţi rătăciţi şi tăgăduiţi veţi mânca dintrun pom de Zaqqum Şi vă veţi umple burţile din el şi veţi bea, pe deasupra, apă clocotită; veţi bea aşa cum beau cămilele însetate. Acesta este ospăţul lor în Ziua Judecăţii“ (Coran 56: 51-56).

Ceea ce putem noi înţelege din aceste versete este că acesta este un copac dezgustător, ale cărui rădăcini ajung până la capătul Iadului şi ale cărui ramuri se întind peste tot. Fructele sale sunt atât de urâte, încât sunt asemuite cu capetele diavolilor pentru ca toată lumea să înţeleagă cât de urâte sunt acestea, deşi nu le-au văzut niciodată. Deşi acest copac este atât de rău şi dezgustător, oamenii Iadului vor deveni atât de flămânzi, încât nu vor avea de ales şi vor mânca din el până vor fi plini. Când îşi vor fi umplut burţile, această hrană va începe să se agite precum uleiul încins şi le va provoca multă suferinţă. În acest moment, se vor repezi să bea Al-Hamim care este apă extrem de fierbinte şi o vor bea precum cămilele ce beau şi beau şi setea nu le este astâmpărată din cauza unei boli. Apoi, aceasta le va sfâşia viscerele:

„…Aceia cărora li se va da să bea apă clocotită, ce le va mărunţi intestinele?“ (Coran 47: 15).

Aceasta este ospitalitatea cu care vor fi trataţi în acea Zi. Allah să ne apere prin Îndurarea şi Măreţia Sa! Când oamenii Iadului vor mânca această hrană rea, Ad-Dari’şi AzZaqqum, se vor îneca datorită murdăriei ei:

„Noi avem [pentru ei] fiare grele şi Iadul Şi mâncare înecăcioasă şi chin dureros“ (Coran 73: 12-13).

Hrana care îi face pe oameni să se înece este aceea care se lipeşte de gât. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ne-a descris cât de urât şi înfricoşător este Az-Zaqqum: „Dacă o picătură din AzZaqqum ar cădea aici, oamenii de pe pământ şi toate mijloacele lor de supravieţuire ar fi distruse. Şi, atunci, cum trebuie să fie pentru cei care trebuie să îl mănânce?“. Este relatat de Tirmidhi care ne spune că este un hadis sahih hasan.

Un alt tip de hrană care va fi mâncat de oamenii Iadului este AlGhaslin. Allah spune:

„[De aceea], el nu are în această Zi aici niciun prieten şi nici mâncare, afară de puroi, pe care nu-l mănâncă decât păcătoşii!“ (Coran 69: 35-37);

„Astfel va fi! Şi vor gusta ei apă clocotită şi puroi Şi alte [pedepse] asemenea acesteia!“ (Coran 38: 57-58).

Al-Ghaslin şi Al-Ghassaaq înseamnă acelaşi lucru, adică puroiul care iese din pielea oamenilor din Iad. Se sugerează că se referă la scurgerile care ies din părţile intime ale femeilor adulterine şi la pielea şi carnea descompusă a necredincioşilor. Qurtubi a spus: „Este sucul oamenilor din Iad“. Allah ne spune că Al-Ghaslin este una din multele pedepse dezgustătoare. Băutura oamenilor Iadului va fi Al-Hamim. Allah Atotputernicul spune:

„…Aceia cărora li se va da să bea apă clocotită, ce le va mărunţi intestinele?“ (Coran 47: 15);

„Iar atunci când vor cere ei ajutor, li se va veni lor în ajutor cu o apă ca fierul topit, ce le va frige feţele. Cumplită băutură şi cumplit sălaş!“ (Coran 18: 29);

„…şi va fi el adăpat cu apă de puroi pe care el o va sorbi cu înghiţituri mici şi abia o va putea înghiţi. Şi moartea vine la el din toate părţile, însă el nu va fi mort şi va avea el [parte de] osândă dureroasă“ (Coran 14: 16-17);

„Astfel va fi! Şi vor gusta ei apă clocotită şi puroi“ (Coran 38: 57).

Aceste versete menţionează patru tipuri de băuturi:

1) Al-Hamim: apă extrem de fierbinte, aşa cum Allah spune: „Şi între o apă clocotită“ (Coran 55: 44).

S-a explicat că aceasta este apă extrem de fierbinte. Şi Allah spune:

„Şi li se va da să bea dintr-un izvor clocotitor“ (Coran 88: 5).

2) Al-Ghassaaq: unul dintre tipurile de hrană şi băutură ale oamenilor din Iad. L-am discutat mai sus.

3) As-Sadid (puroi): ceea ce curge din carnea şi pielea necredincioşilor. Muslim relatează de la Jaabir (Allah să fie mulţumit de el!) că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Oricine bea băuturi intoxicante va fi făcut să bea din noroiul khabaal“. Ei au întrebat: „O, Trimis al lui Allah, ce este noroiul Khabaal?“. El (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Sudoarea oamenilor Iadului“ sau „sucul oamenilor Iadului“.

4) Al-Muhl: conform unui hadis al lui Abu Sa’id al-Khudri (Allah să fie mulţumit de el!), relatat de Ahmad şi Tirmidhi, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Este ca uleiul încins şi când este adus aproape de faţa unui om, pielea se desprinde de pe ea“. Ibn `Abbaas a spus: „Este ca un ulei foarte gros“.

Hrana lor este Focul

Unii păcătoşi vor fi hrăniţi cu cărbunii încinşi din Iad, drept justă pedeapsă:

„Cei care mănâncă bunurile orfanilor pe nedrept, aceia mănâncă în pântecele lor foc şi ei vor arde în Iad“ (Coran 4: 10);

„Cei care ascund ceea ce a pogorât Allah din Scriptură şi obţin prin această [ascundere] un preţ de nimic, aceia nu înghit în burţile lor decât focul. Şi Allah nu le va vorbi în Ziua Învierii şi nu-i va curăţi şi ei vor avea [parte de] chin dureros“ (Coran 2: 174).

Cât despre îmbrăcămintea oamenilor din Iad, Allah ne-a spus că veşmintele focului vor fi croite pentru ei, aşa cum scrie în Coran:

„Însă acelora care nu cred li se vor tăia veşminte din foc, iar peste capetele lor se va turna apă clocotitoare“ (Coran 22: 19).

De fiecare dată când Ibrahim at-Taymi recita acest verset, spunea: „Laudă lui Allah care a creat veşminte din foc!“.  Allah spune: „Şi în ziua aceea îi vei vedea pe păcătoşi legaţi unii de alţii cu lanţuri, iar straiele lor vor fi din catran şi focul le va acoperi chipurile“ (Coran 14: 49-50).

Catranul este cupru topit. În conformitate cu un hadis relatat de Muslim de la Abu Maalik al-Aş’ri, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Femeia care jeleşte morţii, dacă nu se căieşte înainte să moară, va fi înviată în Ziua de Apoi, purtând o cămaşă de catran şi o crustă de râie“.

Ibn Maajah a relatat următoarele cuvinte: „Femeii care jeleşte morţii, care nu se căieşte înainte să moară, Allah îi va croi un veşmânt din catran şi o crustă de râie“.

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 1

Perspectivă asupră sclaviei – 2

    Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: “Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și […]

 

 

Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: “Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i.”[6] El a mai spus: “Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească “Acesta este sclavul meu” sau ” Aceasta este sclava mea” atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească “”fiică sau fiu””.[7]

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani, ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine întemnițează și înfometează un sclav, va păți la fel.[9] În afara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. Odată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A elibera pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.

Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abd al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.
O posibilă întrebare ar fi aceasta: Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?

Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi însclăveau pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista nici un sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.

Prima opțiune-executarea lor- era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse îndeajuns pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări în bani. Mulți dintre mecanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.

Perspectivă asupră sclaviei - 1

Perspectivă asupră sclaviei – 1

În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.

Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.[10] Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică- la care au contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură- ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.

Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii ce îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de Președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără nici un adăpost asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți) care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.

În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și Companioni. Există multe exemple de acest fel.

Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia ca fiind o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.

Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nici o inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.

Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim miniștri.

Islamul a încercat să distrugă instituția “sclaviei individuale” și nu a luat niciodată în considerare “sclavia națională”. Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.

 
—————-
[1] Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa’i, Qasama, 10:16.
[2] Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
[3] Ibn Hanbal, Musnad, 411.
[4] Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
[5] Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezzin-ul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita mecană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la Islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada’il al-Sahaba, 23.
[6] Bukhari, Iman, 22 și Adab,44; Muslim, Iman,38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
[7] Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
[8] Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Mohamed, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Mohamed l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Mohamed, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
[9] Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
[10] Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofreau o educație foarte bună în acele timpuri.

Source Link

Views: 1