Day: June 18, 2022

Problema grea a conștiinței este problema de a explica de ce și cum avem qualia sau experiențe fenomenale. Acest lucru este în contrast cu „problemele ușoare” de a explica sistemele fizice care ne oferă nouă și altor animale capacitatea de a discrimina, de a integra informații și așa mai departe. Aceste probleme sunt văzute ca fiind relativ ușoare deoarece tot ceea ce este necesar pentru rezolvarea lor este specificarea mecanismelor care îndeplinesc astfel de funcții. Filosoful David Chalmers scrie că chiar și odată ce vom rezolva toate aceste probleme legate de creier și experiență, problema grea va persista în continuare.

Formularea lui Chalmers:

. . .chiar si atunci cand am explicat indeplinirea tuturor functiilor cognitive si comportamentale in vecinatatea experientei – discriminare perceptiva, categorizare, acces intern, raport verbal – poate ramane inca o intrebare fara raspuns: de ce este insotita indeplinirea acestor functii de experienţă?
— David Chalmers, Înfruntând problema conștiinței

David Chalmers a formulat pentru prima dată problema în lucrarea sa Faceing up to the consciousness (1995) și a extins-o în cartea sa The Conscious Mind (1996). Lucrările lui s-au dovedit a fi provocatoare. Unii, precum David Lewis și Steven Pinker, l-au lăudat pe Chalmers pentru rigoarea argumentativă și „claritatea impecabilă”. Alții, cum ar fi Daniel Dennett și Patricia Churchland, cred că problema dificilă este într-adevăr mai mult o colecție de probleme ușoare și vor fi rezolvate printr-o analiză suplimentară a creierului și a comportamentului.

Conștiința este un termen ambiguu. Poate fi folosit pentru a însemna conștiința de sine, conștientizarea, starea de a fi treaz și așa mai departe. Chalmers folosește definiția lui Thomas Nagel a conștiinței: sentimentul cum este să fii ceva. Conștiința, în acest sens, este sinonimă cu experiența.

Problema grea, în schimb, este problema de ce și cum acele procese sunt însoțite de experiență. Mai mult, poate include întrebarea de ce aceste procese sunt însoțite de cutare sau cutare experiență, mai degrabă decât de un alt tip de experiență. Cu alte cuvinte, problema grea este problema de a explica de ce anumite mecanisme sunt însoțite de experiență conștientă. De exemplu, de ce ar trebui procesarea neuronală din creier să ducă la senzații resimțite de, să zicem, sentimente de foame? Și de ce ar trebui acele declanșări neuronale să ducă la sentimente de foame mai degrabă decât la un alt sentiment (cum ar fi, de exemplu, sentimente de sete)?

Chalmers susține că este de imaginat că comportamentele relevante asociate cu foamea, sau orice alt sentiment, ar putea apărea chiar și în absența acelui sentiment. Acest lucru sugerează că experiența este ireductibilă la sisteme fizice precum creierul.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 4

Corelatele neuronale ale conștiinței (NCC) constituie setul minim de evenimente și mecanisme neuronale suficiente pentru o anumită percepție conștientă.[2] Oamenii în neuroștiință folosesc abordări empirice pentru a descoperi corelații neuronale ale fenomenelor subiective; adică modificări neuronale care se corelează în mod necesar și regulat cu o experiență specifică.[3][4] Setul ar trebui să fie minim, deoarece, în ipoteza că creierul este suficient pentru a da naștere la orice experiență conștientă dată, întrebarea este care dintre componentele sale este necesară pentru a o produce.

O știință a conștiinței trebuie să explice relația exactă dintre stările mentale subiective și stările creierului, natura relației dintre mintea conștientă și interacțiunile electro-chimice din corp (problema minte-corp). Progresul în neuropsihologie și neurofilozofie a venit din concentrarea mai degrabă asupra corpului decât asupra minții. În acest context, corelațiile neuronale ale conștiinței pot fi privite ca cauzele sale, iar conștiința poate fi considerată ca o proprietate dependentă de stare a unui sistem biologic complex, adaptativ și extrem de interconectat nedefinit.[5]

Descoperirea și caracterizarea corelațiilor neuronale nu oferă o teorie a conștiinței care poate explica modul în care anumite sisteme experimentează ceva, sau cum și de ce sunt asociate cu conștiința, așa-numita problemă grea a conștiinței[6], dar înțelegerea NCC poate fi un pas spre o asemenea teorie. Majoritatea neurobiologilor presupun că variabilele care dă naștere conștiinței se găsesc la nivel neuronal, guvernat de fizica clasică, deși câțiva savanți au propus teorii ale conștiinței cuantice bazate pe mecanica cuantică.[7]

Există o mare redundanță și paralelism aparent în rețelele neuronale, așa că, în timp ce activitatea dintr-un grup de neuroni se poate corela cu un percept într-un caz, o populație diferită ar putea media un percepție înrudită dacă prima populație este pierdută sau inactivată. Este posibil ca fiecare stare fenomenală, subiectivă, să aibă o corelație neuronală. Acolo unde NCC poate fi indus artificial, subiectul va experimenta percepția asociată, în timp ce perturbarea sau inactivarea regiunii de corelație pentru un anumit percepție va afecta percepția sau îl va face să dispară, dând o relație cauză-efect de la regiunea neuronală la natură. a percepției.

Ce caracterizează NCC? Care sunt punctele comune dintre NCC pentru a vedea și pentru a auzi? Va implica NCC toți neuronii piramidali din cortex la un moment dat? Sau doar un subset de celule de proiecție la distanță lungă în lobii frontali care se proiectează către cortexele senzoriale din spate? Neuroni care se declanșează într-o manieră ritmică? Neuroni care se declanșează în mod sincron? Acestea sunt câteva dintre propunerile care au fost avansate de-a lungul anilor.[8]

Capacitatea crescândă a oamenilor de știință în neuroștiință de a manipula neuronii folosind metode din biologia moleculară în combinație cu instrumente optice (de exemplu, Adamantidis și colab. 2007) depinde de dezvoltarea simultană a analizelor comportamentale adecvate și a organismelor model susceptibile de analiză și manipulare genomică pe scară largă. Combinația dintre astfel de analize neuronale fine la animale cu tehnici psihofizice și de imagistică cerebrală din ce în ce mai sensibile la oameni, completate de dezvoltarea unui cadru predictiv teoretic robust, este cea care, sperăm, va conduce la o înțelegere rațională a conștiinței, una dintre misterele centrale ale vieții.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 1

Problema minte-corp este o dezbatere privind relația dintre gândire și conștiință în mintea umană și creierul ca parte a corpului fizic.[1][2] Este mai mare decât și depășește doar întrebarea cum funcționează mintea și corpul din punct de vedere chimic și fiziologic (de exemplu, corelațiile neuronale ale conștiinței), deoarece această întrebare presupune o relatare interacționistă a relațiilor minte-corp.[3] Această întrebare apare atunci când mintea și corpul sunt considerate ca fiind distincte, pe baza premisei că mintea și corpul sunt fundamental diferite în natură.[3]

Problema a fost abordată de René Descartes în secolul al XVII-lea, având ca rezultat dualismul cartezian, și de către filozofii pre-aristotelici,[4][5] în filosofia avicenniană[6] și în tradițiile asiatice anterioare. Au fost propuse o varietate de abordări. Majoritatea sunt fie dualiste, fie moniste. Dualismul menține o distincție rigidă între tărâmurile minții și materie. Monismul susține că există o singură realitate unificatoare ca neutru sau substanță sau esență, în termenii căreia totul poate fi explicat.

Fiecare dintre aceste categorii conține numeroase variante. Cele două forme principale de dualism sunt dualismul substanțelor, care susține că mintea este formată dintr-un tip distinct de substanță care nu este guvernată de legile fizicii și dualismul proprietăților, care susține că proprietățile mentale care implică experiența conștientă sunt proprietăți fundamentale, alături de cele fundamentale. proprietăți identificate de o fizică finalizată. Cele trei forme principale de monism sunt fizicismul, care susține că mintea este alcătuită din materie organizată într-un anumit mod; idealismul, care susține că numai gândirea există cu adevărat și materia este doar o reprezentare a proceselor mentale; și monismul neutru, care susține că atât mintea, cât și materia sunt aspecte ale unei esențe distincte care nu este ea însăși identică cu niciuna dintre ele. Paralelismul psihofizic este o a treia alternativă posibilă în ceea ce privește relația dintre minte și corp, între interacțiune (dualism) și acțiune unilaterală (monism).[7]

Au fost dezvoltate mai multe perspective filozofice care resping dihotomia minte-corp. Materialismul istoric al lui Karl Marx și al scriitorilor ulterioare, el însuși o formă de fizicism, a susținut că conștiința a fost generată de contingențele materiale ale mediului ambiant.[8] O respingere explicită a dihotomiei se găsește în structuralismul francez și este o poziție care a caracterizat în general filosofia continentală postbelică.[9]

Absența unui punct de întâlnire identificabil empiric între mintea non-fizică (dacă există așa ceva) și extinderea ei fizică (dacă există așa ceva) a fost ridicată ca o critică a dualismului și mulți filozofi moderni ai minții susțin că mintea nu este ceva separat de corp.[10] Aceste abordări au fost deosebit de influente în științe, în special în domeniile sociobiologiei, informaticii, psihologiei evoluționiste și neuroștiințelor.[11][12][13][14]

Un model antic al minții cunoscut sub numele de Modelul cu cinci agregate, descris în învățăturile budiste, explică mintea ca fiind impresii senzoriale și fenomene mentale în continuă schimbare.[15] Luând în considerare acest model, este posibil să înțelegem că impresiile simțurilor și fenomenele mentale în continuă schimbare (adică mintea) sunt cele care experimentează/analizează toate fenomenele externe din lume, precum și toate fenomenele interne, inclusiv anatomia corpului, sistemul nervos. precum și creierul organului. Această conceptualizare conduce la două niveluri de analiză: (i) analize efectuate dintr-o perspectivă la persoana a treia asupra modului în care funcționează creierul și (ii) analizarea manifestării moment-la-moment a fluxului mental al unui individ (analize efectuate dintr-o primă -perspectiva persoanei). Având în vedere cel din urmă, manifestarea fluxului minții este descrisă ca având loc în fiecare persoană tot timpul, chiar și la un om de știință care analizează diverse fenomene din lume, inclusiv analiza și formularea ipotezelor despre organul creierului.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 2