Precursorul aeronauticii

Precursorul aeronauticii

Abbas ibn Firnas

 

Abbas ibn Firnas a fost un umanist, inginer, inventator, om de știință si poet arab andaluzian de religie musulmană și este renumit pentru cercetările sale despre zbor. Abbas ibn Firnas este una dintre figurile reprezentative ale Epocii de Aur a Islamului. El s-a nascut in anul 810 si a trait pana in anul 887, iar numele sau intreg era Abu al-Qasim Abbas ibn Firnas, în arabă: عباس بن فرناس.

Abbas ibn Firnas s-a născut într-o familie musulmană, cu origini arabo-berbere, în perioada Califatului Omeyyad din Peninsula Iberică , în orașul Ronda. Este cunoscut ca fiind un mare filosof, care a studiat unele dintre domeniile cele mai importante din acea epocă: chimie, fizică, astronomie. În ceea ce privește talentul poetic și aptitudinile sale în domeniul astrologiei , acestea i-au adus faima de care avea nevoie ca să ajungă la curtea lui Abd al-Rahman II (822-852), unde își perfecționează cunoștințele despre poezie și se inițiază în arta muzicii.

Datorită numeroaselor sale invenții, continuă să frecventeze această curte și în timpul succesorului său, Muhammad I (852 – 886). În ceea ce privește activitatea sa științifică, a proiectat o clepsidră, un ceas cu apă, cunoscut sub numele de Al-Maqata, după modelul celui produs de Heron din Alexandria. Este primul inventator din lumea musulmană, care a dezvoltat tehnica de tăiere a cristalului de stâncă. Până atunci, aceste activități se desfășurau în Egipt, iar prin contribuția sa, Ibn Firnas a făcut ca acest lucru să se producă și în Spania. A creat o sferă armilară pentru a vizualiza mișcarea astrelor și un planetariu, pe care l-a construit în laboratorul din casa lui. Alte invenții atribuite lui Ibn Firnas sunt: lentilele de corectare a vederii, un metronom, descoperă mijloacele de a obține sticla transparentă. Toate aceste inovații vor influența descoperirile științifice din Europa, în perioada următoare.
aeronauticaÎn anul 852, Ibn Firnas decide să zboare pentru prima dată, de pe un turn din Cordoba, ajutat de o pânză enormă, care să îi amortizeze căderea. În urma lansării, a suferit răni minore, dar, pentru această încercare, a fost considerat creatorul primei parașute. O a doua încercare de zbor are loc în anul 880, la vârsta de 70 de ani, când a construit două aripi mobile din lemn, acoperite cu mătase și pene. Pornește tot din vârful unui turn, dar de această dată, zborul a fost un succes, reușind să plutească în aer timp de câteva minute, timp în care era urmărit de o mulțime de oameni invitați să asiste la această ocazie specială. Cu toate acestea, aterizarea a fost un mare eșec, inventatorul și-a fracturat două coaste, dar a constatat că ceea ce îi lipsea era coada, care le ajută pe păsări să își dirijeze zborul și să amortizeze coborârea.
Ibn Firnas moare la șapte ani de la această experiență, în anul 887. Mulți cercetători de după el vor aduce îmbunătățiri acestui „aparat de zbor” , pentru a atinge așteptările dorite. În mentalul musulman, Ibn Firnas a rămas ca primul om care a încercat să realizeze mitul lui Icar. În memoria lui, libienii au creat un timbru poștal cu chipul său, irakienii i-au construit o statuie pe drumul care duce către Aeroportul Internațional din Bagdad și au denumit după el un alt aeroport din nordul Bagdadului. De asemenea, un crater de pe Lună îi poartă numele.
 Ibn Firnas este considerat precursorul aeronauticii .
Source Link

Views: 0

0Shares

Muhammad în copilărie și adolescență

Muhammad în copilărie și adolescență

 

Toate perioadele vieţii Lui, copilăria, tinereţea, maturitatea reprezentau caracteristicile, însuşirile începutului profeţiei, treptele şi scările ei. Aşa se face că, mulţi dintre cei care-L cunoşteau i s-au alăturat imediat ce şi-a proclamat profeţia, crezând în menirea Lui.

Niciodată în viaţa lui nu spusese măcar o minciună. Şi, iată, acest om vorbea despre Allah şi proclama că devenise profet. Oare cum este posibil ca un om care în cele mai mici chestiuni nu minte şi când este vorba de o proble-mă atât de importantă şi sublimă poate să spună un neadevăr?

Acest lucru nu era posibil. Iată că oamenii din vremea aceea aşa gândeau, dar nu chiar toţi, doar cei care se lepădau de îndărătnicie şi invidie în-cepeau să creadă. Desigur că, epoca în care trăia era epoca ignoranţei. Dar acest atribut era dat celor care rămăseseră înafara timpului specific Lui. Căci El niciodată nu trăise vremurile ignoranţei.

Era un om devotat, fidel şi toată lumea aşa Îl considera. Era un om care trezea atâta încredere încât, ipotetic vorbind, să zicem că vă gândiţi să plecaţi undeva şi soţia nu are cu cine să rămână, atunci puteţi, fără să şovăiţi, să mergeţi la Muhammed (s.a.s) şi s-o lăsaţi cu El. Puteţi fi siguri că nu s-ar uita la ea nici măcar ridicându-şi o sprânceană. V-aţi gândit să vă încredinţaţi cuiva avuţia? Fără ezitare mergeţi la Muhammed (s.a.s), omul cel mai sigur şi puteţi să fiţi încredinţaţi că nu veţi fi păgubiţi.

Doriţi să ştiţi tot adevărul în legătură cu o problemă? Alergaţi imediat la El, Privighetoarea Vestită a adevărului, simbolul fidelităţii şi ascultaţi-L, apoi luaţi o hotărâre conform spuselor Lui şi toate sfaturile şi îndemnurile le puteţi folosi ca bază în tot ceea ce faceţi. Pentru că El toată viaţa o dată n-a minţit.

Doriţi un argument, o probă? Iată, urcând pe dealul Ebu Kubeys, El întrea-bă oamenii din jur: “Dacă vă spun că din spatele acestui munte vine o armată asupra voastră, mă veţi crede?” Toată lumea într-un glas: “Da, vom crede. Deoarece niciodată nu te-am auzit spunând o minciună.” Printre cei care spuneau aceste cuvinte se aflau şi duşmanii credinţei, Ebu Leheb şi Ebu Cehil.

 

Toţi îi confirmau simţul de dreptate şi-l considerau de încredere.

Îşi pierduse tatăl atunci când încă era în pântecele mamei, iar la vârsta de cinci-şase ani a rămas şi fără mamă. Bunicul său, Abdülmuttalib îl ia sub protecţia sa, dar la vârsta de opt ani îşi pierde şi bunicul. De parcă soarta îl diferenţia de toţi şi-l pregătea să se lase în voia lui Allah. Toţi cei care puteau să-i în-tidă o mână de ajutor dispăreau şi în lumina unicităţii divine era prevenit că va fi protejat de Cel Drept prin apariţia tainei unicităţii. El, simţind de la început în conştiinţa sa propoziţiile Kelime-i Teuhid (Mărturia credinţei în unicitatea lui Allah) şi Hasbunallah (Allah mi-e de ajuns) şi trebuia să le rostească. De aceea, calea falsă trebuia să rămână cu totul în afara epocii Şi aşa a şi fost…

Numele de “Abdullah”, care avea ca sens ” robul lui Allah” şi de “Amine”, însemnând femeie devotată şi cinstită, erau nume potrivite unui tată şi unei mame, care să-L aducă pe lume. Da, El venea pe lume primtr-o femeie ce genera încredere, siguranţă, care era chezăşia ocrotirii.

Înainte de a primi profeţia, acest om, care era superior celorlalţi, cu o nouă onoare, avea ca tată pe cineva al cărui nume însemna “Robul lui Allah”. Acest lucru nu este o întâmplare, ci o încuviinţare din porunca lui Allah.

 

El a crescut orfan de tată

A crescut fără tată. În viitor îl aştepta o sarcină foarte grea, o misiune foarte mare. Pentru această îndatorire trebuia să se pregătească de pe acum. Trebuia să aibă o asemenea constituţie încât, să facă faţă tuturor greutăţilor, să fie pe treapta cea mai de sus a destinului. Allah L-a ferit de a deveni răsfăţatul bogăţiei şi nici să fie înfricoşat de sărăcie, având grijă să devină un om, care în orice clipă a vieţii sale să-şi păstreze cumpătul şi spiritul dreptăţii, să stea departe atât de excese, cât şi de exagerata cumpătare.

Este foarte important ca un lider să depăşească zilele chinuitoare. El trebuie să ştie ce înseamnă a fi orfan, aşa încât să se dovedească un părinte afectuos al celor din comunitatea sa. Trebuie să fi gustat sărăcia, aşa încât să perceapă starea celor care sunt în administrarea sa. Iată că înalta morală a Me-sagerului lui Allah se hrănea din sâmburele însuşirilor ce se găseau în El: a întinde mâna celor orfani şi săraci, a fi capabil să te îngrijeşti de oameni, iar natura lui umană se hrănea din apa, pământul şi aerul ce-l înconjurau.

Chiar şi atunci când a atins înalte culmi, nu s-a delimitat de starea de la început şi neschimbându-şi modul de viaţă de până atunci, a urmat calea cea dreaptă. Acest lucru denotă o personalitate care nu are egal. De-a lungul vieţii sale nu a mustrat sau dojenit vreun orfan şi n-a lăsat cu mâna goală pe cel care i-a cerut ceva. Pentru că, acest lucru i-a fost poruncit personal de către Cel Drept: “Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit? Rătăcitor te-a aflat şi te-a călăuzit? Sărac te-a aflat şi te-a îmbogăţit? Orfanul, tu să nu-l oropseşti! Cerşetorul, tu să nu-l alungi! De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!” (Duha [Lumina zilei], 93/6-11).

Ori de câte ori recit această sura, chiar dacă tatăl meu nu mai este de mult printre noi, mi-aş dori să-mi fie protector şi, ca să nu mă gonească de la uşa lui, i-aş zice: “Iată la uşa ta un orfan! Nu goni acest orfan de pe pragul tău!”

 

Lângă Abdulmuttalib

4Cu mult timp în urmă Abdulmuttalib intuise lumina profeţiei Lui. Zilele petrecute lângă El erau îmbelşugate şi cu voie bună. Îl lua la întâlnirile celor mari, tratându-L cu cinste. În El vedea eliberarea omenirii. În privirile Mesagerului lui Allah era o profunzime, care nu se mai întâlnea în privirile altora. Poate că Luey, de care se spune că ar fi fost un strămoş profet, a vestit venirea unui profet din rândul urmaşilor săi şi Abdülmuttalib, bazându-se pe această vestire, a aflat că Mesagerul lui Allah va deveni profet sau şi-a dat seama. Se poate spune că din această cauză îşi iubea nepotul foarte mult şi-L ocrotea ca pe ochii din cap.

Simţindu-şi sfârşitul, acest mare om a plâns în hohote şi când Abu Talib, apropiindu-se de el, l-a întrebat pentru ce plânge, i-a răspuns: “N-am să mai pot să-l strâng la pieptul meu pe Muhammed al meu, iată de ce plâng.”

Gândiţi-vă că acest om, care în faţa oştirii Ebrehe nu s-a clintit, ai cărui ochi nu s-au umezit în timpul războiului de la Ficar, când s-a luptat cu nenumăra-te triburi, la gândul că se va despărţi de nepotul cel norocos, plângea amar.

Astfel lua sfârşit tutela lui Abdulmuttalib. Spunându-şi testamentul, el a închis ochii acestei lumi. De acum, Abu Talib lua sub protecţia sa acea “Perlă Strălucitoare.”

 

Mutarea lângă Abu Talib

Abu Talib s-a ţinut de cuvânt. Aproape patruzeci de ani l-a susţinut pe Me-sagerul lui Allah, ocrotindu-L. Această binefacere nu a rămas fără răspuns. Cel Drept i-a dăruit copii, aşa cum i-a dăruit şi lui Ali (r.a). Urmaşii fiecărui profet proveneau din neamul său. În timp ce urmaşii Mesagerului lui Allah vor continua prin Măritul Ali. Chiar se emite o idee ce ar aparţine Domnului nostru.

Ali (r.a) reprezenta partea autoritară. El era foarte respectat şi iubit de către toţi. Atributele de sultanul sultanilor, şahul cel viteaz, războinicul, curajosul, alesul, ginerele profetului îi erau destinate ca o recunoaştere a mărinimiei pe care a arătat-o Mesagerului lui Allah.

Influenţa lui Ebu Talib, ca şi a lui Abdulmuttalib, era formală. Cel care într-adevăr era protectorul profetului era Allah. Pe de o parte, Allah înălţa acea distinsă personalitate la rangul de profet, iar pe de altă parte, comunitatea îl aducea în punctul culminant al acceptării. Cu trecerea timpului, se limpezeau semnele profeţiei Lui şi Muhammed (s.a.s), ajungând un om pe care toţi îl cu-noşteau, despre care cu toţii vorbeau, îşi păstra locul măreţ în comunitate.

 

sursa: fgulen.comSource Link

Views: 0

0Shares

Liderul musulman

 

 

Sunt anumite calificări care sunt aşeptate de la un lider musulman?

 

Jamal Badawi răspunde:

alhambÎn primul rând un lider sau căpetenia statului trebuie să fie musulman. Unii se pot întreba dacă acest aspect este diferit de democraţie. Da, este diferit, pentru că un stat islamic, aşa cum am menţionat mai devreme, nu este un stat secular care să acopere doar nevoile materiale ale oamenilor, dar este şi un stat ideologic, fiin bazat pe aplicarea legii islamice aşa cum a fost ea pogorâtă de Dumnezeu. Este total ilogic să avem aşteptări de la cineva care nu crede în legea islamică sau în Dumnezeu de a implementa legile Lui. Trebuie să discutăm deschis şi lipede. Cu siguranţă nu vom putea alegem un preşedinte al Statelor Unite dacă el declară în mod făţiş că nu este de acord şi nu crede în Constituţia Statelor Unite. Coranul este văzut drept constituţie a unui stat islamic şi a musulmanilor. Credinţa în Coran ca şi cuvânt a lui Dumnezeu reprezintă o etapă necesară pentru implementarea lui. Este total ilogic ca oamenii să-şi pună încrederea într-o persoană care nu crede în Dumnezeu sau în profeţia lui Mohammed, că ar implementa ceva în care nu crede. A spune că cel care conduce statul islamic trebuie să fie musulman nu înseamnă în niciun fel că acesta ar fi un stat exclusivist, în sensul eliminării celorlalţi sau negării lor. În mod contrar găsim că Islamul permite nemusulmanilor care nu se luptă împotriva musulmanilor sau nu le fac vreun rău trăind sub protecţia lor. Ei au deasemenea drepturi si obligaţii comparabile cu ale musulmanilor, aşadar există un fel de protecţie sau siguranţă a drepturilor lor în ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă. Aceasta nu exclude nemusulmanii, ci doar că acei conducători trebuie să fie musulmani.

A  doua condiţie de bază este ceea ce unii dintre jurisprudenţi numesc ‘adala. ’Adala ar trebui să implice mai multe lucruri findamentale, una dintre ele fiind aceea ca persoana să nu aiba niciun dubiu în ceea ce priveşte credinţa. În al doilea rând ca acea persoană să nu aibă probleme de comportament în termeni de comportament moral şi lipsa de inovaţii în unele părţi ale credinţei. A treia condiţie o reprezintă abilităţile necesare unui şef de stat: abilitate fizică, mentală, curaj şi abilitate în protejarea comunităţii credincioşilor. Alte două condiţii sunt discutabile – una dintre ele se referă la faptul că o persoană nu ar trebui să caute să devină preşedinte sau conducător. Baza acestui lucru se regăseşte în recomandarea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) că nu ar trebui să numim pe cineva care îşi doreşte neapărat această poziţie. Odată, când un companion de-al Profetului, o persoană foarte pioasă, pe nume Abu Dhar Al-Ghifari a venit la Profet şi i-a cerut să îl numească responsabilul unei regiuni anume, iar Profetul nu l-a numit. Ei au concluzionat că, dacă o persoană a cerut şi Profetul a refuza, înseamnă că există un motiv anume în acest lucru. Părerea mea este cu atât mai justificabilă cu cât este voba de intenţia clară a individului şi că cei la care a făcut referire Profetul sunt persoanele care caută o poziţie de putere şi autoritate pentru a servi propriilor scopuri materiale sau egoului. Dacă apare această nevoie şi o persoană se oferă spre serviciu este de fapt vorba de un sacrificiu mai mult decât de un beneficiu. Nu este vorba de un picnic ci este vorba de o funcţie foarte dificilă cu foarte mare responsabilitate. În al doilea rând, în ceea ce priveşte companionul Abu Dhar, Profetul i-a explicat că el este prea moale. El ştia cât de pios ete acel companion însă i-a spus „Eşti prea moale Abu Dhar, iar aceasta este o mare responsabilitate, iar în Ziua Judecăţii vei fi responsabil de ea”. Jurisprudenţii au concluzionat de asemenea, însă, că o persoană se poate oferi totuşi. În capitolul Yusuf din Coran, pe când acest profet se afla în casa Faraonului, el s-a oferit: „” (12:55).

O altă discuţie este legată de originea Quraişită, un descendent al familiei Porfetului Muhammed. Esită o reltare a Porfetului în care spune că imamii ar trebui să fie din Quraiş, însă oamenii uită să citeze si restul relatării, în care Profetul condiţionează aceasta atât timp cât ei fac dreptate, se ţin de promisiunile lor şi se comportă cu compasiune atunci când li se crere compasiune şi milă. Totuşi numeroşi jurisprudenţi au spus că acest hadis nu înseamnă că toţi succesorii Profetului sau cei care ar deveni şefi ai statului islamic ar trebui să fie dintre quraişiţi. Pentru că dacă ar fi fost astfel, ar fi fost contrazisă libertatea alegerii în ceea ce priveşte alegerea conducătorilor pe care o găsim menţionată în mod clar în Coran, dar şi în Tradiţia Profetică şi în comportamentul celor mai apropiaţi companioni ai Profetului. Sensul potrivit se regăseşte probabil în zilele timpurii ale Islamului, când societatea încerca să înfrângă orientările tribale ale ei, iar dacă un conducător ar fi fost ales din orice alt trib decât cel mai puternic şi mai respectat dintre triburi, Quraiş, ceilalţi arabi rebeli nu ar fi ascultat de ei. Aveau încă tribalism în sângele lor, aşadar ar fi fost în interesul ordinii publice şi unităţii musulmanilor să se asigure că şeful statului provenea din renumitul şi recunoscutul trib Quraiş.

După cum a explicat Ibn Khaldun insistarea ca toţi succesorii şi conducătorii să provină din familia profetului nu şi-a fi avut rostul, având în vedere că nu face parte din obiectivele legitime din învăţăturile islamice în ceea ce priveşte sistemul de guvernare. Aceasta nu este o cauză bună în sine. Opinia pe care o accept cu umilinţă este aceea că, ceea ce s-a intenţionat atunci nu a fost ceva permanent, dar acer a funcţionat la acea vreme. 

 

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 2

0Shares