Concepții greșite despre Islam – 3

 

 

 

Islam-blog-picO altă concepţie greşită, care este, de asemenea, exprimată, este că Muhammed (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu a făcut nici o minune. De fapt, s-au înregistrat multe minuni pe care le-a făcut, dar, în literatura musulmană, se observă foarte puţine referiri la acestea. Nu se pune nici un mare accent asupra acestora. De ce ? Fiindcă minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii au fost considerate ca fiind importante pentru oameni acelor vremuri. Pentru ca o persoană din ziua de azi să creadă într-un miracol care a avut loc pe vremea lui Iisus (pacea fie asupra lui!) este ceva ce e, pur şi simplu, o chestiune de credinţă. Nu există nici o dovadă pentru ca cineva să creadă că ceva s-a petrecut cu adevărat sau nu. În această problemă fie crezi, fie nu. Ceea ce se subliniază de obicei este minunea Quran-ului, fiindcă aceasta este o minune durabilă, fiindcă musulmanii cred că Muhammed (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), a fost ultimul dintre profeţi. Nimeni nu va mai veni după el. El a lăsat în urma lui un miracol, ce are să reziste până în Ziua Judecăţii, ca dovadă pentru omenirea care căută dovezi, că el era, de fapt, un profet al lui Dumnezeu. Deci, Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut multe minuni, dar cel mai important miracol şi cel cu o importanţă specială pentru noi este cel al Quran-ului în sine. Miracolul Quran-ului constă nu numai în faptul că este o capodoperă literară, ci şi una inimitabilă. Oamenii au încercat să-i imite stilul şi conţinutul în trecut şi au eşuat. Provocarea există în Quran, pentru oricine care nu crede că este revelat de Dumnezeu, să vină cu un capitol, chiar şi din cele mai mici. Provocării i s-a dat curs în arabă, iar aspectul literar al Quran-ului şi miracolul acestuia, se vede în aceea că, pentru o persoană care nu ştie arabă este un pic cam greu să scrie. Dar sunt oameni care au învăţat araba, ca Maurice Boucar, un doctor francez care şi-a făcut timp să studieze limba arabă, să o înveţe şi să citească Quran-ul, astfel el devenind foarte convins că acesta este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Mai sunt o serie de orientalişti occidentali care au studiat limba arabă pe îndelete şi vorbesc elocvent legat de măreţia literară a Quran-ului, în araba originală.

Totuşi, mai sunt şi unele aspecte care sunt mai tangibile pentru indivizii ce nu sunt cititori sau vorbitori de arabă, anume pe linia faptelor ştiinţifice privind informaţii care nu ar fi putut fi dovedite acum 1400 de ani când a fost revelat Quran-ul, informaţii care au fost obţinute numai cu apariţia microscopului, telescopului. S-au scris cărţi, de exemplu, una dintre cele mai cunoscute, intitulată „Quran-ul, Biblia şi Ştiinţa”, în care, acelaşi doctor, Maurice Boucail, a comparat diferitele afirmaţii, din Biblie şi Quran, cu privire la ceea ce se ştie că sunt fapte ştiinţifice moderne şi a arătat, în mod repetat, unde apare că Biblia contrazice ceea ce azi se ştie că sunt fapte ştiinţifice, pe când Quran-ul, în mod constant, este în acord cu acestea.

Ultimul dintre subiectele pe care doream să le menţionez cu privire la credinţe este acela că Islamul este numai pentru arabi. Aceasta este o concepţie pe care o au din greşeală mulţi oameni. Islamul este numai pentru arabi. Totuşi, când vrei să afli numărul tuturor musulmanii, descoperi că arabii din zona Orientului Mijlociu se ridică cam la o sută de milioane, pe când musulmanii din restul lumii sunt cam 900 de milioane. Deci, arabii sunt o minoritate foarte mică printre musulmani. Aşa că nu se poate, în nici un caz, spune că Islamul este pentru arabi; musulmanii şi arabii sunt sinonimi, nu? În unele locuri, unde oamenii au intrat în contact cu Islamul prin turci, cum este cazul, de exemplu, în Iugoslavia, veţi vedea că sârbii au tendinţa să se refere la musulamani ca fiind turci. Ei au făcut ca musulman şi turc să fie sinonime. În alte zone, de exemplu, din Indiile de Vest, Trinidad, Barbados şi Guiana, unde majoritatea musulmanilor erau de origine indiană, aduşi ca muncitori, să lucreze în agricultură acolo, oameni de acolo au avut tendinţa să privească musulmanii ca fiind sinonimi cu indienii, ca şi cum ar fi o religie indiană. Iar, în America, unde anumiţi indivizi au fost promovaţi în frunte ca fiind reprezentanţi ai Islamului, Islamul a fost identificat cu oamenii de culoare. Aceasta este religia negrilor; numele Farrah Khan şi Elijah Mohammed sunt numele ce tind să fie asociate cu Islamul, când, de fapt, nici unul dintre aceşti doi indivizi nu are ceva de-a face cu Islamul. Elijah Mohammed nu ar fi considerat musulman nicăieri. Ei folosesc numele de Islam, dar el şi învătăturile sale nu au de-a face cu Islamul. La fel în privinţa lui Farrah Khan. Acesta este considerat ca un eretic până în punctul de a nu fi deloc legat de Islam. Islamul nu are de-a face cu culoarea, deci, oricare individ care ar încerca să promoveze Islamul ca fiind religia acestui grup sau a altuia, sau a acestei sau a acelei naţionalităţi, de fapt, răspândeşte învăţături eretice.

Acum, legat de practicile religioase unde putem găsi unele concepţii greşite, cea mai comună este aceea a poligamiei.

De obicei, când o persoană spune că este musulmană, mai ales în Vest, primul lucru despre care este întrebat este poligamia. Ce este cu această poligamie? Ideea din capul oamenilor este că majoritatea musulmanilor sunt poligami. Totuşi, când te deplasezi prin lumea musulmană, ceea ce descoperi este că procentul oamenilor care practică poligamia, deşi este permisă şi se poate practica în orice societate musulmană, nu este mai mare de 10-15% din orice societate ai lua. Motivul este că poligamia nu este doar o permisiune, adică, dacă vreau patru neveste, mă duc şi îmi aleg patru femei şi mă căsătoresc. Cred că oamenii se gândesc mai mult la mormoni. A fost văzut la televizor un individ care la 25 de ani avea 36 de soţii. Ei bine, ideea tuturor acestor soţii şi concepţia despre rolul unui bărbat în relaţia cu soţiile sale este foarte diferită. Nu este ca o permisiune în alb, cum veţi vedea la mormoni sau la alţii. Islamul nu a adus poligamia.

Poligamia se practica deja în Peninsula Arabă şi în toată lumea. Primii creştini au practicat poligamia ca şi evreii. Oamenii din întreaga lume o practicau. Când a venit Islamul în forma finală, a limitat acel număr la patru, şi a definit responsabilităţile. Un om, când îşi ia a doua soţie, aceasta este egală cu prima soţie. El trebuie să o întreţină la fel ca pe prima, echitabil. Nu spun egal, fiindcă nevoile s-ar putea să fie diferite, deci, echitabil. Este, deci, o responsabilitate, nu este o autorizaţie în alb. Aşadar, în situaţia când un bărbat se căsătoreşte cu a doua soţie, el trebuie să ofere o casă acesteia, el trebuie să acopere toate nevoile ei, exact aşa cum le acoperă pe cele ale primei soţii, devenind, în primul rând, o povară economică. Aceasta înseamnă că majoritatea oamenilor din societate, fie nu sunt în stare, fie nu doresc să-şi asume o astfel de sarcină. Deci, chiar dacă şi-ar dori să aibă o a doua soţie şi face parte din natura bărbatului să dorească să aibă încă o însoţitoare, această natură se exprimă fie pe cale legală, ca în cazul Islam, unde a fost legalizată şi s-au definit responsabilităţile, fie se exprimă pe cale ilegală, în cazul societăţile unde se observă că legea este monogamia, dar unde bărbaţii pot avea trei sau zece prietene sau practică ceea ce numim poligamia în serie. Un bărbat se căsătoreşte cu o femeie pentru un timp, apoi divorţează de ea şi se căsătoreşte cu alta pentru un timp. Deci, există această dorinţă de multitudine, de varietate, dar se exprimă prin alte forme. Aşadar, deşi dorinţa ar putea exista, în contextul Islamic, legile sunt foarte clare, legate de responsabilităţi majoritatea musulmanilor pun dorinţa pe un plan secundar. Când bărbaţii se întâlnesc şi vorbesc, conversaţia s-ar putea să alunece spre acel domeniu, şi cineva ar putea spune, aş dori să am o a doua soţie, dar, ştiţi, pur şi simplu, nu mi-o pot permite. Rămâne, deci, de domeniul discuţiei.

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 2

RAȚIUNE ȘI SIMȚURI ÎN CUNOAȘTEREA LUI ALLAH

Said Hawwa   Cunoaşterea lui Allah este fundamentul pe care se bazează întregul Islam. Fără această cunoaştere, orice act din Islam sau pentru Islam este lipsit de o valoare reală, deoarece în acest caz actul îşi pierde încărcătura spirituală; care este valoarea unui act lipsit de spirit? Dar cum Îl putem cunoaşte pe Allah? Care […]

Said Hawwa

 

Allah by MrHighsky RAȚIUNE ȘI SIMȚURI ÎN CUNOAȘTEREA LUI ALLAH

Cunoaşterea lui Allah este fundamentul pe care se bazează întregul Islam. Fără această cunoaştere, orice act din Islam sau pentru Islam este lipsit de o valoare reală, deoarece în acest caz actul îşi pierde încărcătura spirituală; care este valoarea unui act lipsit de spirit?
Dar cum Îl putem cunoaşte pe Allah? Care este calea spre această cunoaştere? Este nevoie de un răspuns la această întrebare, deoarece, dacă nu cunoaştem calea, nu vom ajunge la ţelul dorit.

1 – Cum văd unii nemusulmani această cale

O serie de oameni au tăgăduit existenţa lui Allah atât în antichitate, cât şi în vremurile moderne, întrucât nu L-au putut percepe cu ajutorul simţurilor proprii, închipuindu-şi că aceasta este calea către El. Ei i-au acuzat pe cei care au crezut în El că ar avea iluzii, că ar fi rătăciți, că ar fi superstiţioşi, că ar fi tulburaţi mintal, că ar gândi neştiinţific şi au continuat şirul lung al injuriilor, batjocurii şi dispreţului manifestat faţă de credincioşi, din cauza faptului că aceştia au crezut în Allah fără să fi recurs la calea simţurilor.
Aceia care pretind că nu cred decât în ceea ce percep simţurile lor sunt contrazişi de realitatea materială pe care o trăiesc, căci ei cred, de exemplu, în existenţa gravitaţiei şi în legile ei fără să o fi văzut, ci prin prisma efectelor ei, cred în validitatea raţiunii fără să o fi văzut, ci doar pentru că i-au constatat efectele, cred în magnetism pentru că fierul este atras de fier, fără să fi văzut cauza acestei atracţii, cred în existenţa electronului şi a neutronului, fără să fi văzut vreun electron sau vreun neutron. Aceste fapte dovedesc că ei cred în nişte lucruri pe care nu le-au perceput cu ajutorul simţurilor proprii, dar ale căror efecte i-au făcut să ia cunoştinţă de ele şi să creadă în existenţa lor cu certitudine, ceea ce înseamnă că aceştia cred în multe dintre faptele existenţei doar pentru că le-au perceput efectele, fără să le fi perceput substanţa sau esenţa.
Aşadar raţiunea – şi nu simţurile – l-a ajutat pe om să le cunoască. Simţurile au constituit instrumentul care i-a furnizat raţiunii datele necesare emiterii unei judecăţi, dar nu ar fi fost emisă nicio judecată şi nu ar fi existat nicio cunoaştere dacă nu ar fi existat raţiunea. Realitatea este că simţurile ne oferă uneori imagini deformate, iluzii şi noi cunoaştem adevărul numai cu ajutorul raţiunii: băţul introdus în apă pare frânt, liniile paralele despărţite de alte linii nu mai par paralele, cifrele albe par mai mari decât cifrele negre, impresia că mergem întotdeauna cu capul în sus, indiferent dacă ne aflăm la Polul Nord, la Polul Sud sau la Ecuator. Toate aceste exemple ne arată limpede că, dacă nu ar fi existat raţiunea, simţurile ne-ar fi oferit erori în loc de adevăruri; dacă nu ar exista raţiunea, nu am dispune de nicio cunoştinţă.
Oare au avut dreptate aceia care au limitat întreaga cunoaştere la simţuri? Oare au fost logici atunci când au respins credinţa în Allah pentru că nu L-au perceput cu simţurile proprii, cu toate că ei au crezut numai datorită consecinţelor şi efectelor în toate realităţile nevăzute şi care constituie cele mai multe fapte cunoscute de om?
Această viziune greşită referitoare la calea cunoaşterii lui Allah, atât în vechime, cât şi în prezent, este unul dintre cele mai importante elemente care i-a îndepărtat pe mulţi oameni de calea adevăratei credinţe în Allah, deşi această perspectivă nu este corectă, întrucât raţiunea prin intuiţia ei judecă şi constată că Allah este creatorul materiei şi nu este o materie, fiindcă materia nu creează materie, iar dacă numai materia concretă este lucrul pe care îl pot percepe simţurile, atunci ele nu-L vor putea percepe pe Allah. Se pare că nu există nicio naţiune şi niciun necredincios care să nu aibă această suspiciune în legătură cu dimensiunea senzorială a căii de cunoaştere a esenţei divine. Am auzit, în vremurile noastre, de existenţa unor indivizi care consideră imposibilitatea vederii esenţei divine drept o justificare a ateismului, după cum am auzit şi state declarând acest lucru, aşa cum a declarat postul de radio al fostei Uniuni Sovietice cu ocazia lansării primului satelit artificial sovietic în cosmos.
Printre răspunsurile ciudate care apar în urma raportării la ciudăţeniile acestei orientări se numără şi următoarea anecdotă: „Învăţătorul îi întreabă pe elevii din clasa a şasea dintr-o şcoală primară: «Mă vedeţi?» Elevii i-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar eu exist…» Apoi a continuat: «Vedeţi tabla?» I-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar tabla există.» A continuat: «Vedeţi această masă?» I-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar masa există.» Apoi i-a întrebat: «Îl vedeţi pe Allah?» I-au răspuns: «Nu…» El a conchis: «Aşadar Allah nu există.» Dar un elev mai inteligent s-a ridicat în picioare şi a întrebat şi el: «Vedeţi mintea învăţătorului nostru?» Colegii i-au răspuns: «Nu…» Elevul a tras și el concluzia: «Aşadar învăţătorul nostru nu are minte…»”.
Se pare că această iluzie de care se agaţă mulţi necredincioşi este la fel de veche ca şi necredinţa; ea este rezultatul unor maladii ale sufletului şi ale inimii şi nu al unei gândiri normale, al unei raţiuni drepte şi al unei judecăţi nepărtinitoare.
Coranul cel nobil afirmă că necredincioşii din toate timpurile au condiţionat credinţa de perceperea lui Allah cu ajutorul auzului sau al văzului. Acesta este unul dintre aspectele la care s-a referit Coranul, menţionând şi motivele acestei condiţionări, motive care sunt identice cu maladiile din care rezultă această viziune alterată şi aceste cuvinte greşite. Coranul stabileşte că principalele cauze ale acestei cerințe sunt: ignoranţa, aroganţa, devierea şi nedreptatea.

1. Ignoranţa

Au zis cei care nu ştiu: «De-ar vorbi Allah cu noi sau de ne-ar aduce vreun semn!» Aşa au spus şi cei de dinaintea lor, cuvinte semănând cu ale lor. Inimile lor seamănă. Însă Noi am adus semne limpezi pentru cei care vor să creadă neclintit. (Surat Al-Baqarah 2:118).

Se observă că versetul face aluzie la faptul că aceste cuvinte nu au fost spuse de oameni ştiutori, ci de ignoranţi, că aceste cuvinte nu sunt noi, ci ele reprezintă logica necredincioşilor dintotdeauna, atât din timpurile străvechi, cât şi din vremurile moderne, că acesta este rezultatul asemănării dintre inimi. În cele din urmă el stabileşte că drumul către Allah este reprezentat de semnele Lui, adică de urmele care Îi confirmă existenţa.

2. Aroganţa

Aceia care nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi zic: «Dacă ni s-ar trimite nouă îngeri sau dacă L-am putea vedea pe Domnul nostru!…» Însă ei sunt prea trufaşi şi se poartă cu semeţie mare, iar în Ziua când îi vor vedea pe îngeri nu va fi veste bună atunci pentru nelegiuiţi… (Surat Al-Furqan 25:21-22)

Dacă în primul verset citat îi vedem cerând să audă, în cel de al doilea verset îi vedem cerând să vadă. Dar cine sunt aceia care vor să vadă? Aceştia sunt cei care îşi închipuie că această viaţă este totul şi că după ea nu mai urmează nimic. Aşa cum primul verset le dă un răspuns indirect, tot la fel cel de al doilea verset ne arată că, într-o altă lume decât aceasta şi în condiţiile altor legi decât cele care guvernează această lume, necredincioşii îi vor vedea pe îngeri. În condiţiile acestei lumi obişnuite simţurile nu vor putea sesiza lumea nevăzută şi, dacă în condiţiile obişnuite ale acestei lumi îngerii nu pot fi văzuţi, este firesc ca la fel să se întâmple şi cu esenţa divină. Versetul mai arată, de asemenea, că numai trufia îi împinge pe necredincioşi la o astfel de logică şi nu situaţia normală a omului care doreşte Adevărul şi care merge pe calea corectă către el.

3. Devierea
Un alt verset ne vorbeşte despre unul dintre faraonii Egiptului prin următoarele cuvinte:

Şi Faraon a zis: «O, Hamam, durează-mi mie un turn, poate că eu voi ajunge la cărări, la cărările cerurilor, astfel încât să-L văd pe Dumnezeul lui Moise, căci eu îl socotesc pe el mincinos!…» Astfel i s-a împlinit lui Faraon fapta sa cea rea şi a fost el abătut de la drum. (Surat Ghafir 40:36-37).

Versetul conţine răspunsul, după cum se vede, în cuvintele „şi a fost el abătut de la drum”, căci calea pe care şi-a imaginat-o Faraon pentru a-L cunoaşte pe Allah nu a fost calea corectă, ci una greşită.

4. Nedreptatea
Un alt verset se referă la faptul că iudeii au adresat o astfel de cerere pe nedrept:

Şi (aduceţi-vă aminte) când aţi zis voi: «O, Moise! Nu te vom crede până nu-L vom vedea pe Dumnezeu [cu ochii noştri] desluşit.» Şi trăsnetul s-a abătut asupra voastră [şi v-a ucis], în vreme ce voi priveaţi. (Surat Al-Baqarah 2:55).

Într-un alt verset:

Au cerut doară şi de la Moise: «Arată-ni-L nouă pe Dumnezeu, pe faţă!» Atunci i-a pălit trăsnetul pentru nedreptatea lor. (Surat An-Nisaa’ 4:153).

Aşa cum primul verset le-a răspuns implicit celor care întrebau, la fel şi aici răspunsul a fost sugerat de cuvintele „pentru nedreptatea lor”, fiindcă nu dreptatea i-a împins să adreseze o astfel de cerere, ci nedreptatea – nedreptatea sufletelor care cunosc Adevărul, dar refuză să-l recunoască şi să-l accepte. Aşa cum cuvintele necredincioşilor de astăzi sunt identice cu ale celor din vechime, la fel şi atacul lor de astăzi este identic cu atacul lor din trecut. Coranul ne relatează şi povestea atacului lor din trecut:

El zice: «Domnul meu ştie ceea ce se spune şi în cer şi pe pământ. El doară este Cel care Aude Totul şi Atoateştiutor!» Dar ei spun: «Sunt vise încurcate! Ba le-a plăsmuit! Ba el este mai degrabă un poet!» (Surat Al-Anbiyaa’ 21:4-5).

Aşa cum i-au acuzat pe cei care au crezut în Allah că au iluzii, că sunt mincinoşi şi sentimentali, tot la fel şi semenii lor de astăzi îi acuză pe credincioşi că nu urmează o cale ştiinţifică sau că sunt rătăciţi, intoxicaţi şi înşelaţi. Chiar dacă mulţi oameni ar merge pe astfel de căi, musulmanul care are inima tare nu trebuie să urmeze exemplul celor rătăciţi şi să cadă în situaţia despre care Allah ne-a prevenit:

Sau voiţi [voi, musulmanii,] să-i cereţi Trimisului vostru, aşa cum i s-a cerut lui Moise mai înainte? Dar cel care schimbă prin necredinţă credinţa, acela se abate de la Drumul cel drept. (Surat Al-Baqarah 2:108).

_______________________
sursa: islamulazi.ro

Source Link

Views: 2

40 de principii ale credinței islamice – part 1

  Cel mai important principiu care formează baza credinţei islamice, pe care orice musulman trebuie să îl ştie este mărturia de credinţă – شهادَة – shahadah, care este formată, practic din alăturarea a două declaraţii (mărturii) de credinţă numite – الشهادتين – şahadatain: a. „Mărturisesc că nu există alt dumnezeu în afara de Allah” şi […]

 

shahadah-rafay-zaferCel mai important principiu care formează baza credinţei islamice, pe care orice musulman trebuie să îl ştie este mărturia de credinţă – شهادَة – shahadah, care este formată, practic din alăturarea a două declaraţii (mărturii) de credinţă numite – الشهادتين – şahadatain:
a. „Mărturisesc că nu există alt dumnezeu în afara de Allah” şi
b. „Mărturisesc că Muhammad este Profetul Său.”

Qaadiy spune că aceste şahadatain sunt cele mai importante, deoarece conţin alte 40 principii de credinţă:
10 principii de credinţă se referă la ceea ce trebuie să creadă un musulman
10 principii de credinţă se referă la ceea ce trebuie să respingă un musulman
10 principii de credinţă se referă la lucrurile care s-au petrecut şi
10 principii de credinţă se referă la lucrurile care se vor petrece

Cele 10 principii de credinţă pe care trebuie să le creadă un musulman sunt:
1. Allah Preaînaltul este Unul, Indivizibil în esenţa Sa.

Domnul vostru e un Domn Unic. Nu există altă divinitate în afară de El… (Al-Baqarah  2:163)
2. Allah Preaînaltul nu are parteneri şi nici asociaţi în Existenţa Sa Divină.

Adoraţi-L pe Allah şi nu-I asociaţi Lui nimic… (An-Nisaa)
3. Allah Preaînaltul este Cel Veşnic, care de Sine Stătător.

 Va rămâne veşnic numai faţa Domnului tău, Cel plin de Slavă şi de Cinste (Ar-Rahman 55:27)
4. Allah Preaînaltul nu cunoaşte somnul şi nici oboseala

Allah! Nu există divinitate afară de El, Cel Viu, Veşnicul! Nici somnul şi nici aţipirea nu-l cuprind! (Al-Baqarah 2:255)
5. Allah Preaînaltul este Stăpânul tuturor şi Creatorul tuturor

El este Acela care v-a creat din lut. (Al-An’am 6:2)
El dă viaţă la ceea ce este mort şi face să moară ceea ce este viu. (Al-An’am 6:95)
El face să se ivească zorile. (Al-An’am 6:96)
El este Cel care v-a făcut stelele. (Al-An’am 6:97)
El este cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi v-a dat loc de odihnă şi loc de repaus. (Al-An’am 6:98)
El este Acela care a făcut să coboare apă din cer. Apoi, prin ea, Noi am făcut să încolţească plantele, din care după aceea am făcut să iasă verdeaţă. (Al-An’am 6:99)
6. Allah Preaînaltul este Cel Atotputernic

Feţele se vor apleca umilite în faţa Celui veşnic Viu şi Atotputernic. (Ta-Ha 20:111)

Aceasta pentru că Allah este Adevărul şi pentru că El îi readuce la viaţă pe cei morţi şi El este Atotputernic. (Al-Hajj 22:6)
7. Allah Preaînaltul este A- tot – Cunoscătorul şi A – toate – Ştiutorul, El ştie şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd

Celui ce ştie Necunoscutul, nu-i scapă nici măcar greutatea unui fir de colb, nici din ceruri şi nici de pe pământ. Şi nimic – nici mai mic decât acesta, nici mai mare – nu există fără să nu fie (înscris) într-o carte desluşită. (Sabaa’ 34:3)
8. Allah Preaînaltul este Plănuitorul şi Creatorul a orice este bun sau rău, a ceea ce El voieşte să existe sau să nu existe

Allah creează ceea ce voieşte El. Când hotărăşte un lucru, El spune doar «Fii!» şi el este de îndată! (Aal ‘Imran 3:47)

Apoi a hotărât un termen şi la el se află un alt termen hotărât. (Al-An’am 6:2)

Nicio nenorocire nu-l loveşte pe om decât numai cu îngăduinţa lui Allah. (At-Taghabun 64:11)

Dintr-o picătură l-a creat şi i-a hotărât (soarta). (‘Abasa 80:19)
9. Allah Preaînaltul aude totul, vede totul şi comunică total diferit de oricare dintre creaţiile sale (nu are organe sau vreun sistem de comunicaţie, El fiind de cu totul altă formă şi substanţă decât orice altă creaţie a Lui.) Auzul, Văzul şi Comunicarea sunt atribute ale Lui.

Şi noi v-am făcut pe unii dintre voi încercare pentru alţii, (ca să vedem) dacă veţi fi voi statornici. Iar Domnul tău este Cel care Vede. (Al-Furqan 25:20)

 

Dacă voieşte cineva răsplată în lumea aceasta, la Allah se află răsplata şi pentru această lume şi pentru Lumea de Apoi, căci Allah este Cel care Aude totul, Cel care Vede totul. (An-Nisaa’ 4:134)

Cuvântul Său este Adevărul şi a Lui va fi împărăţia în ziua când se va sufla în trâmbiţă. (Al-An’am 6:73)
10. Allah Preaînaltul are acele atribute pe care nimeni şi nimic nu le poate avea, precum şi Esenţa Lui nu este asemenea niciunei alteia.

Nu este nimic asemenea cu El, El este Cel care Aude totul şi Vede totul! (Ash-Shura 42:11)

 

Sursa: rasarit.com

Source Link

Views: 3