Cele patru mari califate
Odata cu moartea profetului Muhammed (saws), comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii.
Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Muhammed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in rugaciune, in timpul ultimei perioade a lui Muhammed; ’Omar ibn al Khattab , un capabil si de incredere companion al Profetului; ‘Osman ibn Affan un respectat nou convertit ; si Ali ibn Abi Talib, varul si ginerele lui Muhammed. Pentu a evita neintelegerile printre variatele grupuri, ‘Omar deodata l-a imbratisat pe Abu Bakr, semnul traditional al recunoasterii noului lider.
Curand cu totii au cazut de acord si inaite de apusul soarelui Abu Bakr a fost recunoscut ca fiind urmasul lui Muhammed – khalifa – califul- cuvant cu intelesul de urmas, dar de asemanea sugereaza care va fi rolul sau in istorie: sa conduca conform Coranului si practicilor Profetului.
Califatul lui Abu Bakr a fost scurt, dar important. Un conducator exemplar , a trait simplu, implinindu-si cu ardoare obligatiile, accesibil si pe placul poporului sau. Dar el de asemenea a ramas ferm cand imediat dupa moartea Profetului, cateva triburi au renuntat la plata Daniei. Abu Bakr i-a disciplinat imediat.
Mai tarziu a intarit suportul triburilor dintre Peninsula Arabica si ulterior a concentrat energiile lor impotriva puternicelor imperii din est : sasanienii din Persia, si bizantinii din Siria , Palestina si Egipt. Pe scurt, el a demonstrat valoarea statului musulman.
Al doilea calif , ‘Omar mentionat de Abu Bakr intr-un testament scris -a continuat sa demonstreze aceasta valoare. Adoptand titlul Emir al Muminin “conducatorul dreptcredinciosilor”, ‘Omar a extins legea islamica peste Siria , Egipt , Irak si Persia in ceea ce din punct de vedere militar pot fi considerate uimitoare victorii .
La 4 ani de la moartea Profetului, statul musulman s-a extins peste toata Siria si, la o faimoasa batalie data in timpul unei furtuni de nisip langa raul Yarmuk, a scazut din puterea bizantinilor – al caror conducator, Heraclius, care cu putin timp inainte respinsese cu dispret scrisoarea din partea unui “necunoscut” Profet al Arabiei. Ba chiar mai uimitor, statul musulman a administrat teritoriile cucerite cu o toleranta aproape nemaiauzita la acea vreme.
In Levant (denumire data in trecut Litoralului rasaritean al Marii Mediterane – Asia Mica, Siria, Liban, Egipt), de exemplu, conducatorul musulman Khaled ibn al Walid a semnat un tratat dupa cum urmeaza:
“Aceasta este ceea ce Khaled ibn al Walid garanteaza locuitorilor crestini ai Levantului daca intra acolo”: le-a promis siguranta pentru vietile lor, proprietati si biserici, ca zidurile cetatii lor nu vor fi daramate si ca nici un musulman nu va fi prins in casele lor . De asemenea, le asigura intelegere din partea lui Allah si Profetului Sau, din partea califilor si a credinciosilor.
Ca atat timp cat vor plati taxa de trecere si impozitele nu le va fi decat bine. Aceasta toleranta era tipica lumii musulmane din acea vreme. La un an dupa Yarmuk, ‘Omar , in tabara militara al Jabiyah -pe intinderile Golan, a primit vestea cum ca bizantinii erau gata sa inconjoare Ierusalimul si sa mearga acolo sa se predea personal. Conform unei relatari, el a intrat in oras singur , umbland imbracat intr-o mantie simpla, uimind populatia obisnuita cu o garderoba somptuoasa si ceremonialele de la Curte ale bizantinilor si persanilor. I-a uimit in continuare cand le-a alungat temerile negociind un tratat generos in care le-a spus: “In numele lui Dumnezeu – aveti securitate deplina pentru bisericile voastre care nu vor fi ocupate sau distruse de catre musulmani.”.
Asigurarea avea sa dovedeasca succes pretutindeni. Pe teritoriul Siriei de azi, de exemplu , multi crestini, care au fost implicati in cateva discutii teologice cu autoritatile bizantine si persecutati de ele, au primit venirea musulmanilor ca pe un sfarsit al tiraniei. Si in Egipt, pe care Amr ibn al As l-a luat de la bizantini dupa un mars curajos de-a lungul Peninsulei Sinai, crestinii coptici nu numai ca i-au primit bine pe arabi, ba chiar i-au sustinut cu entuziasm. Acest model a fost repetat de-a lungul Imperiului Bizantin.
Conflictul dintre grecii ortodocsi , sirienii monofiziti, coptii, si crestinii nestorieni a contribuit la caderea bizantinilor- intotdeauna priviti ca intrusi pentru a imbunatati suportul poporului, in timp ce toleranta pe care musulmanii au aratat-o fata de crestini si evrei a inlaturat cauza principala care-i determina sa li se opuna.
‘Omar a adoptat aceasta atitudine si in problemele administrative , de asemenea a numit guvernatori musulmani in provinciile noi, existand administratii bizantine si persane retinute acolo unde era posibil. Pentru 5o de ani, de fapt, greaca a ramas limba oficiala a Siriei , Egiptului si Palestinei in timp ce pahlavi, limba oficiala a sasanienilor, continuand sa fie folosita in Mesopotamia si Persia.’Omar care a servit drept calif timp de 10 ani, si-a incheiat conducerea cu o semnificativa victorie asupra Imperiului Persan.
Lupta cu Regatul Sasanit a inceput in 687 la Al- Qadisiyah, langa Ctesifon in Irak unde cavaleria musulmana a facut fata cu elefanti – folositi de persani ca un tanc primitiv. Astfel, cu batalia lui Nihavand, numit “Cuceritorul cuceritorilor “, ‘Omar a sigilat destinul Persiei; dupa aceea a devenit unul dintre cele mai importante imperii musulmane.
Califatul lui a fost plasat la rang inalt in istoria Islamului timpuriu. Era luat in considerare pentru corectitudinea lui, idealurile sociale, administrative si relatiile cu alte state. Inovatiile sale au depasit toate tiparele despre bunastarea sociala, taxe si finante si administrarea tesaturilor ale imperiului in inflorire.
Dupa moartea lui ‘Omar, un consiliu de consultanta compus din companionii Profetului, a selectat ca al treilea calif pe ‘Osman, pe timpul caruia au aparut primele eforturi serioase depuse pentru unitatea islamica.’Osman a realizat multe in timpul acestui regat. A urmarit pacificarea Persiei continuand sa apere statul musulman impotriva bizantinilor, adaugand la imperiu ceea ce azi numim Libia si luand o mare parte din Armenia.
De asemenea, ‘Osman, prin varul sau, Mu’awiyah Ibn Abi Sufyan, guvernatorul zonei in care se afla Siria de azi, a infiintat o armata marina araba care a avut o serie de angajamente cu bizantinii. De o mare importanta in istoria Islamului a fost redarea textului coranic din ordinul lui ‘Osman asa cum a fost revelat Profetului.
Realizand ca mesajul original de la Dumnezeu poate fi distorsionat de diverse variante, a intrunit un comitet care sa stranga versetele coranice si sa distruga alte variante. Rezultatul a fost textul acceptat pana astazi in lumea musulmana. Foto:Manuscrisul din secolul VIII din MakkahMadinah este unul dintre cele doua vechi copii ale Coranului.
Aceste succese, de asemeni, au fost limitate de serioase slabiciuni administrative. ‘Osman a fost acuzat de favorizarea membrilor familiei sale, clanul Umayyah. Negocierile cu privire la asemenea revendicari au fost deschise de reprezentanti din Egipt, dar curand au esuat si ‘Osman a fost ucis- act ce a cauzat o fisura in comunitatea islamica care nu a mai fost niciodata remediata in intregime.
Aceasta fisura s-a marit odata ce Ali, varul si ginerele Profetului, a fost ales al IV-lea calif. Era esentiala autentificarea califatului lui Ali. Rudele lui ‘Osman, in special Mu’awiyah, puternicul guvernator al Siriei unde alegerea lui Ali nu a fost recunoscuta, considera califatul lui Ali invalid deoarece alegerea sa a fost sustinuta de cei responsabili de moartea lui ‘Osman. Conflictul a atins punctul culminant in 657 la Siffin, langa Eufrat si a condus la o divizare majora intre suniti si siiti- partizanii lui Ali- diviziune ce avea sa lase ulterior o amprenta asupra istoriei Islamului. De fapt, sunitii si siitii sunt de comun acord cu aproape toate principiile Islamului.
Ambele categorii cred in Coran si in Profet, ambii urmeaza aceleasi principii ale religiei si ambii practica aceleasi ritualuri. Exista insa o mare diferenta, care este mai degraba politica decat religioasa si priveste alegerea califului sau succesorului lui Muhammed.
Majoritatea musulmanilor sustin principiul care duce la alegerea lui Abu Bakr ca prim calif. Acest grup este cunoscut sub numele de Ahl al-sunnah wa-l-jama’ah – oamenii traditiei Profetului si comunitatii – sau sunitii, care considera califul ca fiind succesorul lui Muhammed numai prin capacitatea sa de conducator al comunitatii. Pe de alta parte, principiul de baza al siitilor considera califatul – pe care il numesc “lider neales”.
Califatul, spun ei, trebuie sa ramana in familia Profetului – cu Ali primul calif recunoscut, in timp ce sunitii considera califatul un gardian al Shariah – Legea Islamica, siitii il vad pe imam ca un mostenitor de incredere, interpretand invataturile spirituale ale Profetului.
Dupa batalia de la Siffin, Ali, a carui putere de conducere era in Iraq, cu capitala la Kuffa, a inceput sa piarda suportul multora dintre cei care il urmau si in anul 661 a fost ucis de unul dintre ei. Fiul lui, Hassan, a fost proclamat calif la Kuffa, dar imediat dupa aceasta a cedat in fata lui Mu’awiyah care fusese deja proclamat calif in Ierusalim in anul urmator si care acum era recunoscut si acceptat drept calif in toate teritoriile musulmane – astfel, inaugurand dinastia omeyyad care va conduce timp de 90 de ani.
Diviziunea dintre suniti si siiti a continuat sa se dezvolte si s-a marit in anul 680 cand Hussain, fiul lui Ali, a fost ucis la Karbala, in Irak.
sursa: Istoria Islamului
Source LinkViews: 2
