Tag: credinta

Munca in Islam

Munca in Islam   Dan Michi   Munca stă la baza prosperităţii oricărei societăţi. Islamul recunoaşte acest fapt şi de aceea încurajează munca şi producţia. Referiri la muncă se regăsesc în Coran, iar sunna Profetului Muhammad (saws) abundă în elogii aduse muncii şi celor care muncesc. Referitor la încurajarea unei persoane de a munci şi […]

Munca in Islam

 

Dan Michi

 

Munca stă la baza prosperităţii oricărei societăţi. Islamul recunoaşte acest fapt şi de aceea încurajează munca şi producţia. Referiri la muncă se regăsesc în Coran, iar sunna Profetului Muhammad (saws) abundă în elogii aduse muncii şi celor care muncesc.

Referitor la încurajarea unei persoane de a munci şi de a câştiga un trai decent, Allah spune în Coran:

 

El (Allah) este Cel care v-a făcut pământul supus. Deci străbateţi întinderile sale. Şi mâncaţi din înzestrarea Lui. Şi la El este învierea. (Al-Mulk 67:15)

 

Apoi, după ce Rugăciunea (Jumu`ah) a fost împlinită, răspândiţi-vă pe pământ şi căutaţi harul lui Allah (prin muncă) şi pomeniţi-L mult pe Allah, pentru ca voi să izbândiţi! (Al-Jumu`ah 62:10)

 

Fără muncă omul nu poate obţine nimic. De aceea, pentru ca acesta să beneficieze de binecuvântările pe care Dumnezeu i le-a trimis, în viaţa de apoi şi în viaţa aceasta, el trebuie să depună efort pe măsura puterilor sale:

 

Allah nu impune nici unui suflet decat ceea ce este in putinta lui. (…) (Al-Baqarah 2:286)

tile-work-02-500

Allah nu împovărează omul, dar totuşi, pentru obţine ceva omul trebuie să depună măcar un minim de efort. În acest sens Allah ne ca pildă în Coran pe fecioara Maria:

 

Şi-au apucat-o durerile lângă trunchiul unui curmal şi a zis ea: «O, de aş fi murit înainte de aceasta şi cu totul de-aş fi fost uitată!»/ Dar [un glas] a strigat-o de sub ea, [zicându-i]: «Nu fi mâhnită! Domnul tău a făcut mai jos de tine un pârâiaş!/ Şi scutură spre tine trunchiul de curmal, căci el va lăsa să cadă lângă tine curmale proaspete coapte!/ Aşadar, mănâncă, bea şi fii fericită [de copilul tău]!(…)» (Maryam 19:23-26)

 

O femeie cuprinsă de chinurile facerii şi care abia se poate ţine pe picioare nu are puterea să scuture un curmal încât să cadă curmale din el. Este evident că acele curmale au fost un miracol de la Allah aşa încât fecioara Maria să se poată hrăni. Allah ar fi putut să facă ca acele curmale să cadă singure din copac, dar El cere Mariei să scuture curmalul, şi abia când aceasta scutură curmalul atât cât putea ea, miracolul îşi face apariţia. Deci, prin asta, Allah dă pildă oamenilor că pentru a obţine ceva (indiferent că este vorba de o binecuvântare în lumea aceasta sau în cea de apoi) este nevoie de muncă.

Când omul depune efort pentru a obţine ceva, el învaţă să aprecieze acel lucru şi se poartă cu grijă faţă de acesta, evitându-se astfel risipa. Dimpotrivă, dacă un om obţine ceva fără nici un fel de efort, acesta devine nerecunoscător faţă de Allah şi ajunge să creadă că acel lucru i se cuvine. În plus omul are tendinţa de a fi risipitor cu ceea ce obţine cu uşurinţă. Un exemplu de oameni care obţin lucruri fără prea mult efort sunt multe din aşa-zisele „vedete” promovate în Occident. Ziarele şi televiziunile abundă cu ştiri despre extravaganţa afişată şi despre risipa pe care o fac aceste „vedete” privitor la haine, maşini, case extrem de scumpe etc.

În islam, o persoană, indiferent de statutul social, trebuie să-şi câştige existenţa prin muncă. Profetul însuşi a dat exemplu musulmanilor că nu trebuie să facă din statutul lor în societate o scuză pentru a nu munci. Referitor la acest lucru, Mustafa Ahmad al-Zarqa scria:

„Profetul – Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa! – şi adepţii lui erau asemănători în ceea ce priveşte deprinderile exterioare, îmbrăcămintea, modul în care se aşezau, chiar şi munca fizică pe care o practicau. De exemplu, în Bătălia Tranşeelor, el personal a luat parte la săpat şi la cărat. Atunci când călătoreau, Profetul obişnuia să adune lemne de foc pentru a-şi ajuta adepţii să pregătească mâncarea şi se asemăna atât de mult cu oricare dintre ei, încât noii veniţi nu puteau să îl deosebească printre adepţii lui în moschee. De aceea, era normal să pună această întrebare „Care dintre voi este Muhammed?” şi atunci companionii indicau spre Profet.”

 

Source Link

Views: 6

De ce nu au crezut unii în Muhammed

    Pentru ce n-au crezut? Unii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi […]

 

 

Pentru ce n-au crezut?

treeUnii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi cunoşteau personalitatea sub toate aspectele. Coranul atrage atenţia asupra acestui adevăr: “Cei cărora le-am dat Cartea îl cunosc pe el, precum îşi cunosc fiii, însă unii dintre ei ascund Adevărul, cu toate că-l ştiu. (Al-Baqarah [Vaca], 2/146).

În acest verset, cu toate că numele Mesagerului lui Allah nu este menţionat, se semnalizează numirea Lui, Cartea, în tot cuprinsul, pomenind de venirea ultimului profet, iar prin El, ei înţelegeau Persoana trecută în Tora şi Biblie. Acea Persoană este Muhammed (s.a.s), fără îndoială. Pe El îl cunoşteau mai bine decât proprii fii.

Omar (r.a) îl întreabă pe Abdullah b. Selam: “Îl cunoşteai pe Mesagerul lui Allah ca pe propriul fiu? El răspunde: “Îl cunoşteam mai bine decât pe fiul meu.” Omar: “Cum aşa?” Atunci dă următorul răspuns: “În privinţa fiului meu pot să am îndoieli. Poate că m-a înşelat nevasta. Dar nu am nici o îndoială că Mesagerul lui Allah este ultimul profet.” Acest răspuns atât de mult îl bucură pe Omar încât, se scoală şi-l sărută pe cap pe Abdullah b. Selam.

 

Gelozia şi invidia

Da, ei îl cunoşteau prea bine pe Mesagerul lui Allah, dar una este a crede şi alta, a cunoaşte. Îl cunoşteau dar nu puteau să-İ jure credinţă. Gelozia şi invidia erau piedici în calea credinţei. “Acum , când le-a venit o Carte de la Allah, întărind ceea ce aveau deja-deşi odinioară şi ei ceruseră biruinţă asupra celor care tăgăduiau-acum, când le-a venit ceea ce ştiau, tăgăduiesc. Blestemul lui Allah fie asupra tăgăduitorilor!” (Bakara [Vaca], 2/89).

În acest verset, Cel Drept relatează cauza adevărată a neacceptării Mesa-gerului lui Allah. Problema era că ultimul profet nu era dintre evrei. Dacă Trimisul lui Allah ar fi ieşit din rândurile lor, fără nici o îndoială, atitudinea lor ar fi fost alta.

Abdullah b. Selam (r.a), venind în faţa Mesagerului lui Allah: “O, Trimisule, ascunde-mă undeva şi câţi învăţaţi evrei sunt în Medina, cheamă-i! Apoi să-i întrebi cât de bine ne cunosc, pe mine şi pe tatăl meu. Sigur răspunsul lor va fi pozitiv. Apoi eu voi apărea de unde m-am ascuns şi voi declara că am devenit musulman.” Mesagerul lui Allah primeşte această propunere. Abdullah b. Selâm se ascunde în casă. Învăţaţii evrei intră şi-şi ocupă locurile. Domnul nostru îi întreabă: “Ce fel de oameni sunt Abdullah b. Selâm şi tatăl său?” Ei răspund: “El şi tatăl lui sunt dintre cei mai învăţaţi şi onoraţi printre noi.” Mesagerul lui Allah din nou îi întreabă: “Dacă el mă acceptă, ce aveţi de spus?” Ei: “Imposibil, aşa ceva nu se poate!” Tocmai atunci Abdullah b. Selâm iese de unde se ascunsese. Exprimându-şi mărturia de credinţă, recunoaşte profeţia Domnului nostru. Ei rămân uimiţi şi-şi retrag cuvintele de laudă aduse mai înainte: ” Este cel mai răutăcios dintre noi, este fiul celui mai răutăcios om.” Ca urmare profetul nu le-a mai permis să mai rămână în preajma Lui.

Această întâmplare demonstrează că evreii îl cunoşteau pe Mesagerul lui Allah. Având idei preconcepute şi fixe, se îndepărtau de la credinţă.

În această problemă şi Selman-ı Fârisî era un argument. Înainte fusese adept al zoroastrismului, dar se înflăcăra din dorinţa de a găsi o religie a dreptăţii. Apoi, trecând la creştinism, se închise în biserică. Simţindu-şi aproape sfârşitul, îi cere călugărului de care se ataşase să-i recomande pe cineva, iar acesta vorbeşte cu un alt călugăr, şi tot aşa se măreşte numărul celor din jurul lui. Unul din învăţaţii creştini îl sfătuieşte: “Fiul meu, n-a mai rămas nimeni pe care să ţi-l recomand. Dar venirea ultimului profet s-a apropiat mult. El va veni din neamul hanefiţilor al lui Avraam, se va ivi din locul în care a emigrat Avraam; apoi va pleca în alt loc, unde se va stabili. Sunt dovezi clare asupra faptului că este profet. Dacă poţi să te duci, acolo du-te. El nu primeşte de pomană. Primeşte un dar, iar între omoplaţi are un semn al dărniciei.”

Restul să aflăm chiar de la el: “Ca să mă duc acolo unde îmi spusese că-lugărul, am căutat o caravană. Am găsit o caravană şi m-am tocmit să mă ia şi pe mine. Ei au acceptat. Ajungând la Wadi’l-Kura, m-au vândut unui evreu ca sclav. Văzând plantaţiile de curmali, mi-am zis că este locul indicat de călugăr şi am rămas acolo. Apoi într-o zi veni unul din neamul Kurayza şi mă cumpără, ducându-mă la Medina. Acolo munceam la plantaţiile de curmali. Nu aveam nici o ştire despre Mesagerul lui Allah. Într-una din zile culegeam curmale, căţărat în copac, iar evreul care mi-era stăpân stătea sub copac. După un timp veni un nepot, care zise furios: “Allah să-i pedepsească, toată lumea pleacă la Kaaba. Un om care a venit din Mecca şi-a proclamat profeţia şi ei cred că este profet!”

Am început să tremur de nerăbdare. Era cât pe ce să cad din copac în capul stăpânului meu. Am coborât repede şi l-am întrebat: “Ce spui? Ce tot zici? Ce fel de veste este aceasta?” Stăpânul meu, văzându-mi emoţia, m-a lovit cu dosul palmei, zicând: “Ce te priveşte pe tine? Tu vezi-ţi de treaba ta!” Eu: “Nimic, voiam doar să ştiu ce s-a întâmplat.” Mi-am continuat lucrul, dar de cum s-a lăsat noaptea, mi-am strâns lucrurile şi am plecat la Kaaba. Mesagerul lui Allah se afla împreună cu companionii săi. Le-am spus: “Voi sunteţi oameni săraci, eu căutam pe cineva ca să-i dau de pomană. V-am adus acestea de pomană, poftiţi, mân-caţi!” Mesagerul lui Allah zise către cei din jur: “Mâncaţi voi!”, dar El nici nu se atinse. Eu în sinea mea: “Iată primul semn de care mi-a spus călugărul.” A doua zi de dimineaţă m-am dus din nou, dar de data aceasta le-am zis că este un dar. Mesagerul lui Allah îi pofti pe cei din jur şi mâncă şi El. Eu: “Şi al doilea semn este acesta” mi-am zis.

Decedase unul dintre companioni. La înmormântarea care avea loc la cimitirul din Medina participa şi Mesagerul lui Allah. M-am dus lângă El şi l-am salutat. Apoi, trecând în spate, am încercat să-i văd semnul profeţiei. Simţindu-mi prezenţa, nu se mişcă, iar eu am reşit să-i văd semnul profeţiei, căci avea umerii dezgoliţi. Astfel am descoperit şi al treilea semn de care-mi vorbise călugărul cu ani în urmă. Nu m-am mai stăpânit şi am sărutat semnul. Muhammed (s.a.s) mă opri, iar eu am început să-i povestesc prin ce am trecut. M-a ascultat împreună cu companionii săi…”

Da, cei care au lăsat deoparte indărătnicia şi invidia şi au privit spre El, s-au ataşat de El, l-au iubit. Între situaţia de ieri şi de astăzi nu există nici o diferenţă. Şi azi, mii, sute de mii de oameni, văzându-i superioritatea, acceptă acest lucru, propovăduind în întreaga lume faptul că El este ultimul profet. Mai există o chestiune neschimbată de-a lungul timpului şi anume, faptul că cei care nu s-au lepădat de îndărătnicie şi invidie, chiar dacă ştiau că este profet, nu au putut crede…

 

sursa: fgulen.com

Source Link

Views: 2

Este religia demodată? – partea a patra

Religia islamică la care chemăm oamenii să o adopteze ca ghid în viață nu este același cu cel denumit de conducătorii musulmani al estul din zilele noastre. Ei nu au respect față de Legea Divină căci adesea ei o încalcă fără nicio ezitare ci de bunăvoie. Astfel, când iau o decizie legată de lucrurile proprii […]

Religia islamică la care chemăm oamenii să o adopteze ca ghid în viață nu este același cu cel denumit de conducătorii musulmani al estul din zilele noastre. Ei nu au respect față de Legea Divină căci adesea ei o încalcă fără nicio ezitare ci de bunăvoie. Astfel, când
iau o decizie legată de lucrurile proprii nu simt nevoia să îi fie supus, în schimb urmează o lege dată de oameni împrumutată de la unele țări europene și uneori Legea Divină atunci când se potrivește nevoilor și dorințelor lor. Ei sunt astfel vinovați de nedreptate față de amândouă, atât față de om cât și față de Dumnezeu, căci aleg din fiecare parte nu ceea ce este drept pentru ei, ci numai ce le-ar servi ambițiilor personale, poftelor sau lăcomiei lor.

Islamul pe care noi îl cunoaștem este mai degrabă cel care doboară regii aroganți și tiranii insolenți din pozițiile lor mândre de putere. Îi fac supuși Legei Divine, alături de alți bărbați sau femei sau îi doboară odată pentru totdeauna, deoarece:

…în ceea ce privește spuma ea se duce fără urmă, în vreme ce ceea ce le este oamenilor spre folos rămâne mereu pe pământ. (Ar-Ra`d 13:17)

În acest domeniu, islamul, și ca o consecință, nu va exista niciun tiran căci nu tolerează tirania, și nici nu va permite vreunui om să supună alți oameni sau să le impună voința lor, cu excepția lui Dumnezeu și a Trimisului său care au poruncit numai ceea ce este bun și drept. Conducătorul într-o asemenea comunitate, ca o parte a obligațiilor sale față de om și Dumnezeu, va fi îndatorat să aplice Legea Divină, iar mai departe el nu va fi învinovățit dacă oamenii pe care îi conduce i se vor supune sau nu. Ei ar putea într-o situație atât de legală să nu îi respecte poruncile. Acest lucru a fost clar explicat de primul calif, Abu Bakr (Allah să fie mulțumit de el) când a spus „Să mă urmați atâta timp cât eu mă supun lui Dumnezeu cu respect față de voi, și dacă s-ar întâmpla să mă rătăcesc de la supunerea față de Dumnezeu, atunci în acest caz nu sunteți obligați să mă urmați”. Astfel, un asemenea conducător în islam nu are drept mai mare să se atingă de finanțele publice sau de legislația statului decât cel mai umil dintre urmașii lui. Chiar mai mult, nimeni nu ar avea niciun drept într-un asemenea domeniu precum islamul, să-i conducă pe alții, după alegerea sa pe un post de conducere pe care restul membrilor l-ar fi ales de bună voie, într-o manieră liberă, dreaptă și imparțială fără o influență asupra votanților.

Un asemenea stat islamic nu numai va elibera cetățenii lui de toți tiranii dar va păzi libertarea lor de orice agresiune ce vine din exterior, fie sub forma unei exploatări imperialiste sau a unei amenințări. Acest lucru se datorează faptului că islamul este o religie de glorie și victorie și nu poate tolera ca oamenii să se prosternerze în fața falsului dumnezeu al imperialismului. Islamul prescrie un foarte simplu cod de viață pentru om. Îi cere să se străduiască să obțină mulțumirea lui Dumnezeu, să se supună Lui, să îi urmeze poruncile și să iasă în față cu toate sursele pe care le are la dispoziție pentru a lupta împotriva spectrului blestemat al imperialismului și tiraniei.

Atunci să permitem oamenilor să se întoarcă spre islam deoarece acum este momentul în care toți ar trebui să se adune sub steagul lui pentru a șterge de pe pământ toate urmele imperialismului. Aici se află singura speranță a omenirii pentru eliberarea sa de gheara acestui spectru care încă umbrește lumea. Aici este calea spre adevărata libertate care nu permite sclavia, permite oamenilor libertatea în gândire, acțiune, proprietate iar religia le păzește integritatea și onoarea. Din aceste motive ar trebui să devenim musulmani demni de Dumnezeu, Cel pe care îl adorăm – pe a Cărui cale o căutăm, calea pe care El a ales-o pentru noi:

În ziua aceasta, am desăvârșit religia voastră și am împlinit harul Meu asupra voastră asupra voastră și am încuviințat Islamul ca religie pentru voi! (Al-Ma’idah wallpapers-islam-hd-1920x12005:3)

O asemenea reformație radical influențată de islam nu este prin niciun mijloc una limitată îngrădită numai comunității musulmane, dar pe de altă parte prin propria natură universală prin caracterul său. Nu este nimic mai puțin decât o binecuvântare pentru lumea din ziua de azi care este atât de afectată de războaiele nimicitoare, cu un al treilea război mondial ce pare cât mai aproape la orizont.

Lumea din ziua de azi este împărțită în două mari blocuri de puteri – blocul capitalist și cel comunist, fiecare ducând împotriva celeilate o lupta crâncenă pentru capturarea pieții globale precum și a unor importante puncte strategice pe glob. Cu toate astea, ei, în ciuda tuturor diferențelor încă rămân unul și același lucru căci amândouă sunt imperialiste în perspectivă și caută să înrobească alți locuitori ai pământului. Ele ambele sunt nerăbdătoare să captureze maximul de resurse posibile, atât umane cât și materiale. Alte ființe umane sunt după părerea lor nu mai bune decât alte bunuri materiale.

O numesc puterea umană sau simple instrumente cu care să realizeze aranjamente vicioase.Dacă lumea islamică ar trebui ca un întreg să se ridice împotriva tiraniei barbare a puterii imperialiste moderne – cum este pe cale să realizeze – poate efectiv să încheie toate rivalitățile internaționale și neîntelegerile ce constituie o amenințare atât de mare pentru securitatea și pacea mondială. Țările musulmane pot cu ușurință să formeze un bloc de putere propriu. Datorită poziției geografice excelente un asemenea bloc de putere a națiunilor musulmane ar deține cheia unei balanțe de putere în comitetul națiunilor globului, situate ca și cum ar fi la mijloc de drum între noua și vechea lume. Apoi vor fi liberi să formeze alianțe pentru păstrarea intereselor comune decât să servească imperialismului estic sau vestic.

Islamul este singurul viitor al omenirii, iar ieșirea sa victorioasă din războiul ideologiei prezente este singura garanție a salvării omului. Dar important precum triumful islamului este pentru viitorul omenirii, realizarea ei nu este de asemenea doar o simplă iluzie.

Poate fi afectat, dacă oamenii care deja se află în mrejele lor și căreia le sunt loiali ar trebui în momentul de față să se angajeze pentru gloria și triumful său. Pentru acest scop, ei nu au nevoie de niciun ajutor din exterior. Un asemenea triumf al islamului, pentru omul modern, ar însemna desființarea umbrelor amenințătoare ale apariției conflagrației întregii lumi, ceea ce ar însemna nicio cădere nervoasă, nicio tensiune fizică sau psihologică, de fapt un cămin fericit și pace si liniște mondială.

Cu toate astea, există un alt aspect al acestei chestiuni. Vestul modern a obținut un succes imens în domeniul științei, cu toate astea, în privința omenirii rămâne la fel de sălbatic sau înapoiat ca întotdeauna. Sub dominația sa, știința a evoluat dar omul a rămas în urmă pierzându-și tot respectul față de valorile înalte ale vieții umane. Civilizația modernă a pus accent mai mult pe materie decât pe spirit, a acordat mai multă importanță senzualității decât spiritualității având ca rezultat faptul că oamenii au oferit mai multă atenție plăcerilor lor personale și propriului interes decât străduința pentru prosperitatea comună. De aceea, omul modern este tât de implicat în plăcerile lui senzuale. Un asemenea stadiu poate cu greu duce la progresul omenirii căci nu înseamnă numai progres material și evoluție ștințifică dar și eliberarea omului de dominația apetitului animalic. Aici intervine islamul, poate singur face omul sa progreseze și cu adevărat să avanseze.

Progresul nu înseamnă dezvoltarea căilor aeriene, bombe atomice, radiouri, lămpi electrice după cum unii oameni rătăciți pot crede.

Aceste lucruri nu oferă niciun criteriu pentru a judeca progresul în termeni umani. Criteriul său ar fi mai degrabă: dacă omul este dominat de poftele animalice sau el le controlează? Are el capacitatea de a se ridica deasupra acestor pasiuni oarbe sau este el doar simplă jucărie în mâinile pasiunilor sale scăpate de sub control? Dacă pentru ei el nu este mai bun decât un simplu sclav atunci el este departe de a fi obținut vreun progres real sau evoluție. El ar putea în asemenea caz să fie pe bună dreptate considerat ratat ca și om, în ciuda descoperilor sale uimitoare în domeniul științei și cunoașterii.

Acest criteriu, cu toate astea, nu este unul autoritar inventat de religie sau moralitate. Nu este o viziune ci o realitate, cu sinceritatea cu care istoria este martoră căci este foarte bine înrădăcinată în natura umană și realitatea fundamentală deoarece oamenii nu au reușit niciodată să își controleze puterea și gloria și să contribuie pentru bunăstarea și evoluția rasei umane odată ce au căzut pradă vieții extravagante și luxoase. Ce a doborât mândra Grecia antică? Dar Imperiul Roman? Cum se face că gloria Persiei antice și cea a lumii islamice față de sfârșitul perioadei abaside a dispărut treptat? În final, nu ne amintim totuși cum Republica Franceză cu oamenii săi în totalitate implicați în plăceri trupești au dispărut? Ei au cedat în fața inamicilor săi aproape imediat. Ei nu au putut rezista în fața lor căci ei erau mult mai preocupați de plăcerile lor personale decât erau de apărarea patriei lor. Erau mult mai preocupați de protejarea Parisului suprapopulat cu sălile sale pentru dans de mâinile inamice decât erau pentru răscumpărarea numelui și onoarei națiunii lor odată mândră și curajoasă.

Uneori, la America se face referire, de către unii oameni prost informați în Est, ca un exemplu a unei națiuni cufundate în plăceri lumești, dar cu toate astea, puternică și măreață cu cele mai ridicate realizări materiale din lume. Dar acești oameni uită că America este încă o națiune tânără în sensul spiritual și material.

 

–         Finalul părții a patra –

 

 

 

Grupul de discutii Islam Romania / Resurse Islamice

Source Link

Views: 1