Hijabul este pentru a onora femeile

Hijabul este pentru a onora femeile Aishah Haider Dupa cum stim, Islamul prevede cateva indrumari referitoare la codul vestimentar atat pentru barbate, cat si pentru femei. Acestea sunt destinate promovarii modestiei, totodata permitand o societate sanatoasa si practica. Am auzit si citit cateva istorisiri si am observant atitudinea multor frati:  ca indrumarile islamice pentru imbracamintea […]

Hijabul este pentru a onora femeile

Aishah Haider

Dupa cum stim, Islamul prevede cateva indrumari referitoare la codul vestimentar atat pentru barbate, cat si pentru femei. Acestea sunt destinate promovarii modestiei, totodata permitand o societate sanatoasa si practica. Am auzit si citit cateva istorisiri si am observant atitudinea multor frati:  ca indrumarile islamice pentru imbracamintea femeii si modestia exista in mare parte in scopul  protejarii barbatului de Fitnah (care în limba arabă înseamnă  încercare spirituală, calamitate).

Exista unii oameni care catalogheaza drept fitnah pe femeile musulmane imbracate inadecvat din punct de vedere islamic sau se poarta in vreun fel nepotrivit. Cateva dintre aceste comentarii evidentiaza o intelegere care este deviată de principiile islamice sanatoase. : “O , frate, aceste fete sunt o fitnah.”, “Daca un baiat se uita la tine mai mult decat o data , inseamna ca nu esti acoperita adecvat. ”, “Daca un baiat te place, atunci esti o fitnah in societate. ”, “Daca faci fitnah la scoala, este mai bine pentru tine sa parasesti scoala. ”, “Acopera-te adecvat incat sa nu fii un test pentru baieti” și așa mai departe.

Aceste comentarii lovesc in nesiguranta, aspiratiile religioase, respectul  de sine al surorilor noastre intr-un mod in care Islamul niciodata nu l-a dorit. Aceasta ambianta poate rezulta in cateva finaluri:

Primul, o persoana va decide ca nu vrea sa aiba de a face cu o versiune practicanta a Islamului si va parasi cercurile practicante, hotarand sa aiba o cale proprie. De ce ar dori cineva sa se afle intr-un mediu care judeca?

Al doilea, poate fi atrasa in aceasta versiune a “Islamului” si dezvolta nesiguranta si aspecte pe care o abordare naturala, ghidata profetic, stiintifica a Islamului nu ar permite-o.

In Islam hijabul nu este solicitat femeilor de catre barbati.

Hijabul si modestia sunt poruncite femeilor de catre Cel Milostiv, Vesnic, Cel Atoatevăzător, Dumnezeu, ca o protectie, ca o bariera care infraneaza actiuni nedorite care sunt în mod clar în detrimentul femeii.  Este un simbol exterior al unei realitati spirituale interioare si aspiratie. Nu este un steag politic pentru un stat Islamic, nu este un semn al subjugarii femeilor de catre barbati, nu este o proba decisiva pentru religiozitate si nu este o masura a pietatii unei femei, a fundalului familial sau un semn al educatiei ei.

Este o fapta, un rezultat al unei porunci a lui Allah. Toata lumea incearca sa-L asculte, toti dintre noi suntem deficienti. Asa cum un invatat musulman (Ulama) spunea:  ”Un pacat public al unei persone nu este mai grav decat pacatul lui făcut în privat. ”

Înțelegerea hijabului si codului vestimentar islamic drept o protectie pentru barbati, este un mod întru totul eronat și limitat de înțelegere a lui. Cum ne dăm seama de asta? Haideti sa căutăm în  Cartea lui Allah Preaînaltul:

O, Profetule! Spune soatelor tale si copilelor tale si femeilor dreptcredinciosilor sa se inveleasca in jilbaburile lor, caci astfel vor fi mai bine distinse sa fie cunoscute si sa nu li se pricinuiasca necazuri! (Al-Ahzab 33:59)

Din acest verset putem înțelege cauza sau, în arabă, illa din spatele acestei porunci: ”asa incat ele sa fie recunoscute si sa nu fie abuzate. ”Vedeti ca versetul nu are nici o referire la barbat. Este despre protejarea sigurantei fizice a femeii si prezentei sale fata de barbati, nu vorbeste în vreun fel de protejarea starii spirituale a barbatului de femei.

Faptul ca aceasta protectie poate exista este un beneficiu al hijabului pentru comunitate, nu scopul lui. De aici putem deduce 4 puncte care sunt critice pentru o intelegere islamica adecvata a hijabului.

1. Hijabul nu este pentru a proteja barbatii. Daca tu crezi ca este acolo pentru a te proteja pe tine ca barbat, atunci am facut ca o fapta facuta pentru Allah sa fie o fapta facuta pentru noi. Este acolo pentru a proteja femeile, deci nu schimba in rau scopul acestei porunci a lui Allah.

Fara indoiala ca avem de-a face cu indecenta promovata prin intermediul mass-media, la scoala, la serviciu si peste tot. Nu ar trebui sa folosim faptul ca o sora este imbracata intr-un fel care nu este conform cu poruncile lui Allah (sau interpretarile noastre personale ale poruncilor lui Allah) intr-un motiv de a ne purta urat, nerespectuos si fara umilinta spirituală.

Bărbații care se întâlnesc cu situații în care surori ale lor întru credință sunt îmbrăcate inadecvat, ar trebui sa-si plece privirile si sa meargă mai departe. Nu este nevoie sa comenteze despre cum aceasta este fitnah sau sa își exprime „pietatea” cu voce tare  (de exemplu, să rostească “Astagfirullah!”), incat cei din jur sa îl auda si sa aprecieze cat de piosi ar fi ei.

Surorile care intentioneaza sa sfatuiasca pe cineva cu prvire la hijab ar trebui să se întrebe întâi pe ele însele despre intenția sinceră care se ascunde în spatele acelui sfat. Să se întrebe: „O sfatuiesc pentru ca ma face sa ma simt pioasa? Sau o sfatuiesc pentru ca tin la aceasta persoana si vreau sa fie o buna prietena si simt acest lucru ca pe o responsabilitate a mea, de sora a ei  in chemarea ei spre multumirea lui Allah?”

Majoritatea surorilor care decid sa poarte hijab la maturitate nu o fac pentru ca cineva le-a constrans sau le-a tachinat. Ele o fac deoarece au fost capabile sa recunoasca frumusetea acestui hijab dupa ce  au petrecut timpul cu persoane care il purtau cu demnitate si au fost modeste nu doar in imbracaminte, dar si in caracter.

2. Barbatii ar trebui sa incadreze chestiunea cu fitnah femeilor in mediul lor ca un factor al apropierii lor de Allah.

Noi suntem constienti de societatea in care traim si de scolile la care mergem. Aceasta n-a fost niciodata o surpriza. Taqwa (evlavia) este factorul care ne protejeaza , așadar să ne concentram pe aceasta latura.

Exista atatea discutii si seminare referitoare la relatiile intre sexe in comunitatile musulmane incat aproape ca il induce in eroare pe cel din afara. Cum e posibil ca un grup de oameni care se considera indrumati si care au calea Paradisului stabilita de catre Cel mai bun om (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui), au probleme in intelegerea lucrurilor esentiale in a interactiona unul cu altul in mod profesional si cu respect?

Chestiunea cu lupta contra dorintelor, asa cum este mentionata in cartea Imamului Ghazali “Breaking the 2 desires” este una legata de relatia persoanei cu Allah. Sufletul este ceva ce a fost creat de Allah si pentru a-l mari si apara de dorintele de baza ale corpului, el trebuie hranit. Asa cum Shah Waliullah a scris, ceva ce este creat din lumea spirituala nu poate fi hranit cu lucruri materiale. Daca vrem sa reducem dorintele corpului nostru (sex, confort, mancare) si sa crestem disciplina spirituala si constiinta de Allah in sufletele noastre, secretul este sa dezvoltam o relatie si o conexiune cu Cartea lui Allah, cu casele lui Allah (moscheile), cu oamenii credinciosi si cu pomenirea lui Allah.

A ne plange despre cum unele femei din mediul nostru nu se imbraca corespunzator si ca din cauza asta noi avem framantari spirituale, asta este o scuza ieftina. Asa cum multi dintre invatatii nostri au spus de secole, primul pas in a castiga apropierea de Allah este de a intelege ca unul trebuie sa-si invinovateasca sufletul ei sau al lui si sa-si constientizeze propriile deficient inainte de a-l cauta pe Cel Fara Deficiente. Aceasta se face prin Tawbah-a se intoarce la Allah spre iertare.

3. Hijabul este despre Fiqh-ul (Jurisprudența)  femeilor, nu este purificarea spirituala a barbatilor. Ar trebui sa nu facem nici o greseala. Opinia legala a Islamului normativ, din timpul Profetului pana azi este nedivizată in parerea ca femeile trebuie sa-si acopere parul si sa se imbrace modest in prezenta barbatilor straini. Invatatii sunt de asemenea neimpartiti in parerea ca tu si eu  nu ar trebui sa le vorbim urât parintilor, sa juram pe vreme, sa tratam oamenii dur, sa bem alcool, sa pierdem rugaciunile, sa vorbim infam cu altii, sa barfim sau sa judecam alti oameni fara a le sti situatia.

Barbatul musulman trebuie sa se focalizeze pe spiritualitatea sa prin companie buna, rugaciune si toate celelalte practici pe care trebuie sa le implinim si lasand aceasta sa fie o chestiune a legii femeii si nu a spiritualitatii barbatului.

Din cauza comentariilor critice si duritatii, si cateodata viclene si aluziilor adresate surorilor noastre, multi imami, da’yi (oameni care ii cheama pe altii la Islam), profesori si sfatuitori bine intentionati au probleme in a aborda chestiunea hijabului. Oricine o discuta este catalogat drept un critic. Aceasta se intampla chiar si cand propovăduitorul sau profesorul face acest lucru cu cele mai bune maniere si cu o buna cunoastere. Acest defect este in toti cei implicati, bineinteles, acei dintre noi responsabili de raspandirea unui mediu plin de duritate si cei responsabili de judecarea tuturor figurilor religioase ca fiind dure si greu de tratat cu ele.

Relele maniere ale unora dintre noi in “impunerea binelui” au facut imposibil pentru profesorii nostri si oamenii invatati sa impuna acest lucru corect, deoarece oamenii ii catalogheaza pe toti care discuta  pe acest subiect si pe alte chestiuni la fel. Acest lucru le permite celor care incearca sa afirme ca hijabul nu este o parte din Islam, sa-si faca auzita ignoranta, pe cand invatatii sunt impiedicati de la a-si raspandi cunoasterea.

4. Barbatii ar trebui sa le sfatuiasca pe femeile din familiile lor si sa  le incurajeze in acest subiect  intr-un mod apropiat de caracterul Profetului. Nimeni nu ar trebui sa creada ca hijabul nu este o parte importanta a obligatiilor femeii musulmane fata de Allah. De fapt aceasta este cheia spre Allah. Hijabul nu trebuie privit ca un simbol care ridica pozitia religioasa a unei familii a femeii, nu un steag al Islamului politic, nu o unealta de a-si arata pietatea, nu o carpa a vinei care o face sa-l urasca. De fapt, este o porunca de la Allah care vine in cea mai frumoasa maniera, pentru propria ei protectie. pentru elevarea ei si propria ei demnitate.

In incheiere, ar trebui sa tinem minte ca daca facem ceva bun si suntem apti sa facem-nu trebuie sa respingem acea fapta buna deoarece noi tocmai am realizat ca intentia noastra initiala nu a fost doar pentru Allah. Chiar daca purtam hijab, ne rugam în mod regulat, vorbim frumos, dam de pomana sau facem alta fapta buna care a inceput cu o intentie care nu a fost cinstita sau focalizata spre  Allah, ar trebui sa nu-l lasam pe Shaytan sa ne pacaleasca in a inceta fapta buna.

In schimb, ne putem intoarce spre Domnul nostru. sa-I cerem sa ne purifice intentiile si sa ne dedicam toate faptele noastre Lui.

Aceasta este o religie a comunității. Asa cum Domnul nostru spune in Surah Al-Hujurat , noi nu suntem altceva decat frati si surori unii altora. Ar trebui sa ne sfatuim unii pe altii spre bine, dar facand-o cu o  corecta intelegere a bazei legale, aceea spre care chemam, de asemenea cu o corecta intelegere a manierelor care se potrivesc mesajului nostru.

 

 

suhaibwebb.com

Source Link

Views: 3

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO Simon Caraballo   Catolic fiind, am fost educat să cred că aceasta era singura cale şi singura religie absolut adevărată, Iudaismul reprezentând doar o pregătire pentru Creştinism. Aşadar, celelalte religii erau false. Am auzit despre Islam pentru prima dată în viaţă în anul 1978. Am aflat că musulmanii […]

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO

Simon Caraballo

Catolic fiind, am fost educat să cred că aceasta era singura cale şi singura religie absolut adevărată, Iudaismul reprezentând doar o pregătire pentru Creştinism. Aşadar, celelalte religii erau false. Am auzit despre Islam pentru prima dată în viaţă în anul 1978. Am aflat că musulmanii credeau în originea divină a marilor religii ale lumii. Sfântul Coran spune că Allah a trimis profeţi în fiecare loc pentru a-i îndruma pe oameni pe calea adevărului şi a dreptăţii.

Acesta este felul în care, pentru a imprima mesajul catolic în cele mai profunde straturi ale creierului meu, Biserica Catolică a schiţat un plan care, aplicat încă din copilărie, are o probabilitate foarte ridicată de a se transforma într-un factor inhibitor, afectând comportamentul oamenilor pentru tot restul vieţii lor. În acest plan, rolul principal îl are Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!). De la naşterea sa, care se presupune a fi avut loc în decembrie, până la presupusa lui crucificare, chiar înainte de Paşte, câteva evenimente, care nu au existat timp de secole după înălţarea lui Iisus, au fost introduse de oameni în mesajul originar, dar nu prin Revelaţie Divină.

Conform tradiţiei din Venezuela, pe 24 decembrie, la miezul nopţii, aşteptam venirea lui Iisus (Pacea fie asupra sa!) cu darurile pe care le cerusem în scrisoarea anuală cu dorinţe. Provenind dintr-o familie săracă, cu mai mulţi fraţi şi surori, îi era greu pruncului Iisus să îmi aducă ceea ce îmi doream. Am fost nedumerit de câteva ori. De ce dacă Iisus (Pacea fie asupra sa!) a făcut atâtea miracole, aşa cum învăţasem de la călugăriţe şi preoţi, nu putea să îmi aducă o tricicletă? Era mai uşor decât să învie morţii, nu-i aşa? Astfel, câţiva ani la rând pruncul Iisus m-a dezamăgit.

Această situaţie a rămas neschimbată până ce am descoperit că părinţii mei erau cei care aduceau cadourile şi le puneau lângă patul meu. În acelaşi timp, când se apropia Paştele, priveam cum Iisus (Pacea fie asupra sa!) era maltratat până în momentul în care era atârnat de o cruce pentru a fi răstignit. Îmi doream cu adevărat să pot să intru în televizor şi să îl ajut cumva. L-am rugat pe Dumnezeu să îl ajute şi să nu permită ca fiul Său să fie răstignit. Până la urmă mă ascundeam şi plângeam, căci „bărbaţii nu plâng” − aşa am fost învăţat… Nu înţelegeam de unde atâta cruzime împotriva unui om bun. Acest episod m-a ajutat să îmi dezvolt o mare dragoste faţă de acest profet al lui Allah. Poate că pentru unii copii cadourile primite de Crăciun ajută în acelaşi fel la dezvoltarea unei mari iubiri, atunci când scrisorilor lor li se răspunde aşa cum au dorit.

Dacă scopul bisericii a fost acela de a dezvolta acest sentiment, prin orice mijloace, în cazul meu a avut succes. Am învăţat să îl iubesc pe Iisus (Pacea fie asupra sa!) la fel de mult sau chiar mai mult decât pe părinţii mei. Totuşi, pe când eram încă copil, am început să pun la îndoială Forţa lui Dumnezeu. Conceptul care îl aveam despre Dumnezeu implica faptul că El putea să facă tot ce Îşi dorea. El a creat Universul, Pământul, Soarele, Luna, stelele şi oamenii. Mă întrebam de ce nu a putut să îl salveze pe Iisus Cristos de la moartea pe cruce. Odată, din această cauză, m-am urcat pe un mic zid de la noi din curte. Am vorbit cu Dumnezeu şi i-am spus: „Dacă eşti atât de puternic şi poţi să faci tot ce Îţi doreşti, atunci fă-mă să zbor atunci când sar de pe acest zid; altfel, nu o să cred că eşti atât de puternic, deoarece nu ai putut să îl salvezi pe Iisus de la răstignire”. Din fericire, zidul nu era aşa de înalt şi, bineînţeles, am căzut, dar, cu fiecare încercare de a zbura, am devenit din ce în ce mai convins că Dumnezeu nu este atât de puternic. Ce analiză puerilă!

Când am început liceul, părinţii mei mi-au dat voie să lucrez cu un bătrân fotograf şi am mers împreună cu el în multe locuri. Acest om era vestit pentru practicarea vrăjitoriei. Oriunde mergea, oamenii îi cereau să le vorbească despre ce urma să se întâmple în vieţile lor şi cei mai mulţi clienţi erau femei. Pentru această treabă, el fuma un trabuc maro şi, în timp ce acesta ardea şi scrumul cădea, le spunea clienţilor săi tot felul de lucruri. Am aflat, de asemenea, că hipnotiza oamenii pentru a afla lucruri ascunse din viaţa lor. Toate aceste evenimente au ajuns să facă parte din experienţa mea încă de la o vârstă foarte fragedă.

În acelaşi timp, părinţii mei mergeau la un Centru Specializat de Parapsihologie. Am mers cu ei de câteva ori pentru a vedea ce se întâmplă. În acest Centru am aflat despre mediumi, spirite, posedări, întoarcerea morţilor pentru a le vorbi celor vii. Aici am învăţat să mă rog de două ori pe zi la un mic altar pe care tatăl meu îl construise cu mare drag şi devotament. Tatăl meu avea o carte intitulată Viaţa lui Iisus dictată de el însuşi, pe care obişnuia să o citească des. La una dintre reuniunile la care am participat, conducătorul sesiunii mi-a pregătit un talisman, care, aşa cum a zis, mă va proteja, astfel că îl luam cu mine peste tot unde mergeam. Între timp am continuat să mă gândesc la crucificarea lui Iisus. Odată, tatăl meu mi-a spus că în cartea pe care o citea scria că Iisus a călătorit în multe locuri din afara Ierusalimului, veste care mă făcea mai optimist în legătură cu întrebările mele privind crucificarea.

Când mi-am terminat studiile liceale, mi-a fost acordată şansa de a obţine o diplomă de inginer în Statele Unite ale Americii, printr-o bursă pe care am acceptat-o bucuros.

Înainte de a călători în Statele Unite în 1977, am văzut doi creştini (ce s-au dovedit a fi două exemple negative de creştini) care au săvârşit o faptă care a influenţat în mod negativ credinţa mea în acea religie. Ei aparţineau uneia dintre cele mai pioase secte creştine. Ajutându-l pe un om care suferise de un atac de epilepsie pe stradă, i-au căutat portofelul şi au luat o parte din banii pe care îi avea. Poate pentru mulţi oameni acest lucru pare nesemnificativ, însă nu şi pentru mine care văzusem cum fratele meu fusese serios pedepsit de tatăl meu când a adus acasă echivalentul a 25 de cenţi pe care îi găsise pe stradă, dar pentru care nu putuse să dea o explicaţie satisfăcătoare.

Am ajuns în Statele Unite în 1977 pentru a-mi începe studiile universitare. Întâi am mers la o şcoală pentru a învăţa limba engleză şi acolo am întâlnit mulţi oameni din diferite părţi ale lumii şi de diferite credinţe. În Seattle − Washington, la şcoala de engleză, am avut un coleg de cameră din Arabia Saudită. Lucra pentru diploma de masterat. Cred că se numea Fouad.

Într-o zi m-a întrebat dacă mă deranja dacă se roagă în cameră. I-am zis că pentru mine nu contează. Am fost surprins, pentru că era pentru prima dată în viaţa mea când vedeam pe cineva că se roagă astfel. Înainte de a începe să se roage, s-a spălat pe mâini, şi-a clătit gura şi s-a spălat pe faţă şi pe mâini într-o chiuvetă mică de la noi din cameră. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut cum o persoană se spală pe picioare într-o chiuvetă făcută pentru spălarea mâinilor. Apoi am încercat să urmăresc succesiunea mişcărilor şi ritualurilor pe care le făcea în timpul rugăciunii. S-a ridicat, s-a aplecat şi apoi s-a prosternat.

Mi-am adus aminte că la biserică puteam doar să îngenunchem, dar această persoană era diferită. După scurt timp, el s-a mutat în altă parte şi câteva luni nu am mai văzut niciun musulman rugându-se. Apoi, la şcoala de engleză, în timpul pauzei de prânz, studenţi din diferite părţi ale lumii se întâlneau şi discutau despre diferite subiecte. Îmi aduc aminte că, odată, împreună cu nişte studenţi din Iran şi Japonia, am început să discutăm despre originea religiilor şi a rugăciunilor. La un moment dat le-am spus: „Vă rugaţi la fel cum se rugau şi strămoşii voştri”. Apoi le-am spus că strămoşii lor adorau soarele, stelele şi, de atunci, tradiţia a fost transmisă de-a lungul generaţiilor până în prezent. Eu însumi am început să mă îndoiesc de originea credinţei şi de credinţa în Dumnezeu. Totuşi nu am devenit ateu datorită rădăcinilor mele adânc înfipte în Creştinism.

Într-o zi am fost invitat să vizitez o moschee şi am observat mulţi oameni făcând acelaşi tip de rugăciune pe care îl văzusem la Fouad. Podeaua era foarte rece, dar văzându-i pe ceilalţi că se aşează, am decis să rămân şi să îl ascult pe imamul ce ţinea un discurs. Numele său era Jamil Abdul Razzaq, din Iraq, şi vorbea în engleză despre bârfă. Îmi aduc aminte că vocea lui avea o tonalitate înaltă şi era emoţionată. Se uita la oameni ca şi cum cineva vorbise rău despre altcineva, dar nu arăta spre cineva anume. Cred că scopul său era de a-l face pe cel care bârfise să se simtă vinovat. În aceeaşi zi am primit un plic cu nişte pliante. Unul dintre ele era un studiu comparativ între Creştinism şi Islam.

Mi-a luat mult timp să îl citesc, deoarece de abia începusem primul meu an la Universitatea de Stat din Oklahoma. Din acest studiu am aflat că atât Islamul, cât şi Creştinismul sunt religii revelate. Însuşi Iisus (Pacea fie asupra sa!) a spus că mesajul pe care îl transmite nu este al său, ci al lui Dumnezeu:

Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. (Ioan 12:49).

La fel, revelaţia pe care profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a transmis-o restului omenirii a fost trimisă de Allah prin îngerul Gavriil:

Iar el [Coranul] este o revelaţie de la Stăpânul lumilor. A coborât cu el Duhul cel credincios Gibriil peste inima ta [Muhammad], pentru ca tu să fii dintre prevenitori. (Ash-Shu`araa’ 26:192-194).

Conştiinţa mea simţea că, totuşi, ceva nu era în regulă cu conceptele învăţate la biserică şi în Creştinism. Exista o tendinţă logică în această nouă informaţie. Cu toate acestea exista ceva care nu mă lăsa să fac pasul hotărâtor şi să schimb tiparul în care biserica mă modelase.

„Talismanul” meu era cu mine oriunde mergeam. În interiorul pacheţelului erau şapte cruci mici de argint, o icoană şi o statuetă a lui Iisus. Mă însoţea permanent. Credeam că, dacă îl las, ceva ar fi urmat să mi se întâmple. De aceea niciodată nu îl rătăceam; îl aveam în buzunar mereu. Într-o zi, pe când reciteam materialele primite de la moschee, am citit două propoziţii care mi-au umplut inima de bucurie. Au început să-mi curgă lacrimile şi am spus: „Doamne Dumnezeule, acesta este adevărul! Acesta este răspunsul pe care nu îl găseam!”.

Trebuie să mărturisesc acum cititorului că, până în acel moment, nu citisem, nici măcar nu atinsesem Sfântul Coran. Nu văzusem nicio copie, în nicio limbă, iar termenul „Coran” nu se afla în vocabularul meu. Într-un mod clar, fără echivoc, am citit în acel ghid primit la moschee despre Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!): „Ei nu l-au ucis şi nici nu l-au crucificat…”. Am făcut atunci o pauză şi am repetat de câteva ori: „Ei nu l-au ucis şi nici nu l-au crucificat”. În acel moment am simţit că Allah îmi răspundea la întrebarea care mă chinuise din copilărie şi care mă făcuse să mă îndoiesc de puterea lui Allah din cauza lipsei de logică şi de convingere a răspunsului. Nu a fost uşor să găsesc acest adevăr. A trebuit să concurez cu alţi studenţi să obţin această bursă, să călătoresc la mii de kilometri distanţă de casă în Statul Washington din SUA, a trebuit să învăţ să citesc şi să vorbesc engleza şi, fiindcă proveneam din America Latină, a trebuit să am un caracter agreat de musulmanii din Seattle, totul pentru a fi în stare să găsesc aceste două propoziţii.

Posibilitatea ca aceste informaţii să ajungă în mâinile unui venezuelean în 1978 era foarte mică. Totuşi hotărârea lui Allah s-a împlinit. În acele momente, când încă eram foarte bucuros de cele aflate, am vorbit cu Dumnezeu şi I-am cerut iertare. Îmi venea să alerg în Venezuela cu aceste veşti, să le ofer familiei mele şi restului oamenilor. Se întâmpla exact ca în filme. Eroul meu, omul bun din filme, profetul meu iubit, Iisus din Nazaret (Pacea fie asupra sa!), la care obişnuiam să mă rog de două ori pe zi în micuţul altar de la mine de acasă, nu fusese crucificat!

Greutatea psihologică a crucii purtate de Iisus (Pacea fie asupra sa!) pe Golgota a căzut şi s-a dezintegrat la fel cum un munte imens se sfărâmă sub acţiunea dinamitei.

Ceea ce a urmat acestei descoperiri nu este mai puţin semnificativ. Am judecat şi am spus: „Dacă acesta este adevărul înseamnă că aceasta este religia cea adevărată”. Timp de douăzeci de ani mi s-a spus că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a fost omorât. Fusesem purtat pe un drum fără alternative. Acum mi se deschidea o altă uşă, cu răspunsuri mai logice. Acum lucrurile îmi deveneau mai clare şi ultima piesă din puzzle apăruse.

Acesta era ultimul miracol din şirul de miracole pe care le făcuse Iisus (Pacea fie asupra sa!) prin puterea lui Allah. Un om care redase vederea unui orb, care a mers pe apă, a vindecat leprosul, a făcut ca cel paralizat să meargă, a înmulţit pâinea şi peştele pentru a hrăni mii de oameni, a înviat morţii, nu putea să fi fost crucificat. Din nou am stat şi m-am gândit… Mi-am spus că vreau să aparţin acestei religii. Vreau să fiu musulman!

Aşa cum dispăruse greutatea crucii, tot aşa Învierea lui Iisus în duminica Săptămânii Mari (Paştele), vizita la cele Şapte Biserici, postul de vineri, obiceiul de a mânca peşte în loc de carne în zilele sfinte au dispărut şi ele şi le consideram pe toate minciuni. Puterea talismanului dispăruse. Era mintea logică a unui tânăr venezuelean care studia pentru a obţine diploma de inginer, care fusese la Academia Militară din Venezuela, dar care respinsese această instituţie din cauza numărului mare de inadvertenţe. Eram un tânăr, un pompier profesionist care salvase multe vieţi şi proprietăţi, care nu avea viciul fumatului sau al băutului, vicii normale în societatea în care trăiam.

În timpul verii anului 1979 am urmat un curs opţional la Universitatea de Stat din Oklahoma, curs care făcea parte din programa mea şi care mi-a luminat şi mai mult calea pe care începusem să merg. Titlul său era Tradiţii islamice. La sfârşitul acelei veri, aproape de ultimele zece zile ale lunii Ramadan, am mers la Seattle şi, în faţa aceluiaşi imam care îmi dăduse materialele, am pronunţat mărturia de credinţă (Şahada), adoptând oficial Islamul. Îmi aduc şi acum aminte că imamul m-a întrebat: „Eşti sigur că vrei să adopţi Islamul?”. Şi eu am spus: „Da”. Apoi el a insistat: „Chiar dacă o să scrie în paşaportul tău că eşti musulman?”. Am spus: „Chiar şi aşa”. Apoi a spus: „Dacă aceasta este ceea ce îţi doreşti, repetă după mine: «Mărturisesc că nu există altă divinitate în afară de Allah şi mărturisesc că Muhammad este Trimisul lui Allah»”. Am spus aceasta în arabă şi în engleză, repetând după imam, făcând astfel ultimul pas către Islam.

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul Azi

Source Link

Views: 0

Libertatea constiintei

    M-am hotarat sa scriu aceste randuri atunci cand am citit despre convertirea la Islam a unui politician occidental care in anii trecuti milita impotriva Islamului si a musulmanilor. M-am nascut in Bacau intr-o familie modesta, obisnuita. Am avut o copilarie frumoasa, cu bune si mai putin bune, dar una care nu seamana in […]

 

 

M-am hotarat sa scriu aceste randuri atunci cand am citit despre convertirea la Islam a unui politician occidental care in anii trecuti milita impotriva Islamului si a musulmanilor.

M-am nascut in Bacau intr-o familie modesta, obisnuita. Am avut o copilarie frumoasa, cu bune si mai putin bune, dar una care nu seamana in niciun caz cu ale copiilor de acum. Mi-am iubit si imi iubesc familia foarte mult, iar dragostea de tara a fost mereu pentru mine cea mai nobila dintre toate, doar ca pentru mine avea totusi niste sensuri extrem de limitate.

Pentru mine sa fii român însemna sa vezi lucrurile dupa cum le vedeam eu. Orice abatere de la perspectiva mea, era interpretata de mine drept un semn de coruptie, de tradare a neamului si a intereselor lui. Cand auzeam vreo discuție despre acest subiect, dar și tangential, ma aprindeam imediat și ma erijam intr-o pozitie de aparare a neamului după înțelegerile mele inguste. Empatizam cu mișcările propagandiste contra musulmanllor din Germania, din Franța și din orice țară din Occident.

În vara anului 2015 deja erau prea multe teme fierbinți în buletinul de știri. Toate televiziunile vorbeau despre „invazia” musulmanilor în Europa, difuzau imagini aproape amenințătoare, se crease o isterie legată de aceasta asa-zisa ofensiva.

Pentru mine, care oricum interpretam lucrurile intr-un mod mult prea deplasat, aceasta avalanșă de știri la care se adaugau si tot felul de dezbateri pe tema înființării unei mari moscheii, dădeau aparent conturul unei situații extrem de alarmante. Intelectuali de renume si formatori de opinie analizau aceste evenimente prin lupa unui conflict.

Într-o seară de iarnă in 2016, am prins un  reportaj difuzat la televiziunea publică în care se făceau din nou referiri ingrijoratoare la tema prezenței musulmanilor, am ascultat si pozitia oficială a comunității musulmane din tara. Apoi am început să caut mai multe despre ea si m-am oprit câteva saptamanii asupra temei identității naționale a lor. Am incercat sa inteleg cat mai bine  identitatea complexă a tătarilor și turcilor din Romania.

Din aproape în aproape am început să realizez mai bine ca etnia, rasa sau religia nu interferează (sau nu ar trebui) cu dragostea de țară și cu identitatea nationala. Am găsit atât de mulți „mândrii că sunt români”, deși erau de alte etnii, sau erau musulmani. Prin personalitățile lor, caracterele lor, credeti-ma ca ar fi făcut cinste oricărui neam. M-am simțit rușinat ca eu înainte ii consideram pe ei mai puțin romani, ca le contestam intr-un fel apartenenta la statul român sau la cultura romaneasca.

Am inceput să înțeleg că interesul nostru național este dincolo de religia fiecăruia, de etnia și de alte diferențe de acest fel. Am citit despre implicarea acestor minoritati in apararea intereselor statului roman si sa inteleg complexitatea lucrurilor.

O perioadă am fost reținut în ce privește orice credinta, dar începusem să fiu vizibil mai tolerant fata de alegerile altora. Am început să citesc renunțând la prejudecăți  (nu doar carti/site-uri despre Islam, ci sa ma documentez mai pe larg despre istoria religiilor) si am descoperit cat de tolerant este de fapt Islamul.

20180109 092421 Libertatea constiinteiDa, mi-am ales de curând Islamul ca religie. Am vorbit cu familia mea despre acest lucru si pot sa spun ca nu au primit vestea cu bucurie. As vrea doar sa mi se acorde dreptul de a avea credinta aleasă de mine. Cred ca m-am schimbat în bine foarte mult. Nu doar ca am ales sa fiu mai înțelegător în legătură cu drepturile și libertatea fiecăruia, însă chiar incerc sa fiu mult mai bun, mai generos și iubitor cu semenii mei. Cred ca fiecare ar trebui sa aiba libertatea conștiinței. Însă, pot intelege si reticența familiei mele, atunci când mă gândesc cum vedeam eu lucrurile. Sper ca Dumnezeu sa ma călăuzească spre bine mereu și mă rog sa imi accepte cainta și credinta. Sunt cel putin tot atât de roman precum eram si inainte. ?

Source Link

Views: 4