Dovezi echivoce din genetică

Dovezi echivoce din genetică   Evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece […]

Dovezi echivoce din genetică

 

131110204417-largeEvoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa evolutivă comună.

Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru evoluţie.

Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este “similaritatea” dintre om şi cimpanzeu, avînd în vedere că cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, avînd în vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN dintre oameni şi păianjeni?

Similitudinile – fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel – sunt explicate mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun decît în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe dintre organisme au o semnificaţie mai mare decît similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş. Cum ar putea apare, în primul rînd, aceste goluri imense între tipuri, prin orice proces natural?

Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens: practic sau observabil.

Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi, acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor. Comentînd pe marginea cîtorva dintre numeroasele anomalii din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii: “Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.”

Lewin menţionează doar cîteva contradicţii tipice produse de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele “probe” darwiniste.
“Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la ordinul insectivorelor… este de fapt mult mai înrudită cu… adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu delfinii decît sunt cu caii. Ornitorincul… se află pe aceeaşi treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala.

Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de această abordare. Abundenţa aşa-numitului “ADN rezidual” în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au suferit mutaţii, uneori numite “pseudogene”. Cu toate acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene, presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile. “Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă transmis în cod ştiinţific”. 

Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-numitele “pseudogene”, nu au nici o funcţie. Aceasta este doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării fructuoase. Precum aşa-numitele “organe vestigiale” ale omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi cunoscute ca avînd funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu descoperite încă de oamenii de ştiinţă.

În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului creaţionist. Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior, dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut, chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.

O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.

Source Link

Views: 2

Dragostea pentru umanitate – p.2

    Oamenii norocoși care au îngenunchiat în fața altarului afecțiunii și care și-au devotat viețile propagării dragostei nu au lăsat nici cel mai mic loc în vocabularul lor pentru cuvinte precum „ură”, „furie”, „conspirație” sau „resentiment” și chiar dacă e vorba de riscarea propriei vieți, nu au tolerat niciodată dușmănia. Capetele lor sunt aplecate […]

 

 

1_29Oamenii norocoși care au îngenunchiat în fața altarului afecțiunii și care și-au devotat viețile propagării dragostei nu au lăsat nici cel mai mic loc în vocabularul lor pentru cuvinte precum „ură”, „furie”, „conspirație” sau „resentiment” și chiar dacă e vorba de riscarea propriei vieți, nu au tolerat niciodată dușmănia. Capetele lor sunt aplecate cu modestie, sunt pline de dragoste și nu au fost niciodată de acord cu altceva decât cu dragostea. Atunci când se ridică, sentimentele de dușmănie încearcă să își găsească un loc de ascuns, dar ele devin geloase și dau înapoi din fața dragostei.

Singura magie, singura vrajă care poate distruge șirtelicurile Satanei este dragostea. Mesagerii și profeții au stins focurile urii și ale geloziei pornite de faraoni, Nimrod și alți tirani; astfel, ei au fost învinși cu nimic altceva decât dragoste. Sfinții au încercat să adune laolaltă sufletele nedisciplinate și rebele, care erau împrăștiate de colo-colo ca niște pagini rupte. Au folosit dragostea pentru a induce comportamentul uman și altora. Puterea dragostei a fost suficient de mare ca să distrugă farmecele lui Harut și Marut* și suficient de eficientă pentru a stinge focurile Iadului. Prin urmare, nu există niciun dubiu că o persoană armată cu dragoste nu are nevoie de nicio altă armă. Este clar că dragostea este suficient de puternică să oprească un glonț sau chiar o ghiulea.

Interesul nostru în mediu și dragostea noastră pentru umanitate – adică abilitatea de a îmbrățișa creația – depinde de cunoașterea și înțelegerea propriei noastre esențe, de capacitatea noastră de a ne auto-descoperi și de a simți legătura cu Creatorul nostru. În paralel cu abilitatea de a descoperi și simți profunzimea interioară proprie și potențialul ascuns al esenței noastre, vom fi capabili și să apreciem faptul că și alții posedă același potențial. Mai mult decât atât, din cauză că aceste valori interioare sunt legate în mod direct de Creator și pentru că se creează un respect pentru bogățiile ascunse în toate creaturile, vom începe să vedem fiecare ființă vie dintr-o perspectivă diferită și într-o manieră diferită. În realitate, nivelul înțelegerii și aprecierii semenilor noștri depinde de cât bine recunoaștem calitățile și bogățiile deținute de fiecare persoană. Putem rezuma acest concept cu un gând bazat pe o vorbă de-a Profetului, pacea și binecuvântarea fie cu el, „un om este o oglindă a altui om.” Dacă suntem capabili să facem asta, precum și să înțelegem și apreciem bogățiile ascunse în fiecare persoană, vom înțelege și cum putem lega aceste bogății de adevăratul lor Creator și, astfel, vom accepta că tot ce este frumos, tandru și drăgăstos în acest univers îi aparține Lui. Sufletul care simte această profunzime spune, așa cum a spus și Rumi, un faimos sfânt musulman, atunci când ne spunea povești cu limbajul dragostei: „Vino, vino și ni te alătură, căci noi suntem oamenii dragostei devotați lui Dumnezeu! Vino, vino prin ușile dragostei și ni te alătură și stai cu noi. Hai să ne vorbim prin inimile noastre. Hai să vorbim în secret, fără urechi și ochi. Hai să râdem împreună, fără buze sau sunet; hai să râdem ca trandafirii. La fel ca gândul, hai să ne privim unul pe celălalt fără niciun cuvânt sau sunet. Și pentru că suntem toți la fel, hai să ne chemăm unul pe celălalt cu inimile  noastre, fără să ne folosim buzele sau limba. Și în timp ce mâinile ne sunt împreunate, hai să vorbim despre asta.”

În cultura de astăzi, nu este ușor să experimentăm o înțelegere atât de profundă a acestor sentimente și valori umane, nu putem să le găsim cu ușurință în gândirea grecească sau latină sau în filosofia occidentală. Gândirea islamică ne privește pe fiecare dintre noi ca manifestări diferite ale unui minereu unic, ca aspecte diferie ale unei singure realități. Într-adevăr, oamenii care s-au strâns în jurul unor puncte comune, ca de exemplu Unicitatea lui Dumnezeu, Profetul și religia, creează imaginea membrelor unui trup. Mâna nu trebuie să concureze cu piciorul, limba nu critică buzele, ochiul nu vede greșelile urechii, inima nu se luptă cu mintea.

Cum toți suntem membre ale aceluiași corp, ar trebui să punem punct acestei dualități care violează însăși uniunea noastră. Trebuie să eliberăm calea spre reunirea tuturor oamenilor; aceasta este una dintre cele mai mărețe căi prin care Dumnezeu le asigură succesul oamenilor în această lume și prin care El transformă această lume într-un Paradis. Acesta este modul în care ușile Raiului se deschid larg pentru a ne oferi o întâmpinare călduroasă. Prin urmare, ar trebui să înlăturăm toate ideile și sentimentele care ne dezbină și să ne îmbrățișăm.

 

 

sursa: publicația Zaman

Source Link

Views: 2

Efectele monoteismului în viața omului

  A. Mawdudi   1.În primul rând trebuie ştiut că cineva care crede în aceste cuvinte „Nu există altă divinitate afară de Dumnezeu” nu poate fi un om îngust la minte. Acesta crede într-un singur dumnezeu, care este creatorul cerurilor şi pământului, stăpânul tuturor zărilor şi binefăcătorul întregii lumi. Cu această credinţă el se simte […]

 

A. Mawdudi

 

Nature-Wallpaper-Sunset-HD-Desktop-Background

1.În primul rând trebuie ştiut că cineva care crede în aceste cuvinte „Nu există altă divinitate afară de Dumnezeu” nu poate fi un om îngust la minte. Acesta crede într-un singur dumnezeu, care este creatorul cerurilor şi pământului, stăpânul tuturor zărilor şi binefăcătorul întregii lumi. Cu această credinţă el se simte contopit cu universul. Gândeşte că tot ce există în aceste univers aparţine lui Allah. Nu este deloc părtinitor în gândire şi acţiune.

Tandreţea, dragostea lui nu se limitează la un cerc restrâns de oameni şi lucruri. Are vederi largi, i se lărgeşte orizontul în toate privinţele, devine liber şi este infinit în simţiri, aşa cum este infinită lumea creată de Allah. Oare un om care crede în mai mulţi zei sau care se închină la nişte idoli poate să aibă o structură psihică sănătoasă, ca acest om care crede în Allah?
2.Această credinţă conferă omului un respect sdeosebit faţă de sine şi constitue sursa inepuizabilă de mândrie personală. Un credincios ştie cu siguranţă că toată puterea o deţine Allah, că nimeni în afară de El nu poate să-i facă vreun bine sau rău sau să-i dea viaţă şi să-i ia viaţa, să-l sature sau să-l lase flămând etc. Această credinţă în Allah îl face să nu-i fie teamă de niciun pericol ori de unde ar veni. Nu-i e teamă de măreţia nimănui. Doar cei care nu cred în Allah sau cei care se închină la fel de fel de obiecte şi fenomene ale naturii au această teamă şi se roagă în genunchi în faţa acestor fenomene, implorând protecţia lor.
3.Pe lângă aspectul avut faţă de propria persoană, această credintă îl înobilează şi cu însuşirea de a fi modest şi-l apără de ostentaţie şi prefecătorie. Un credincios niciodată nu este îngâmfat şi orgolios. El nu poate fi orbit de puterea, averea şi bogăţia pe care le deţine, pentru că el este conştient de faptul că totul i-a fost dat de către Allah şi că oricând poate să i-l ia inapoi. În contrast cu aceasta, un necredincios când ajunge să fie înstărit, acest lucru îl face să fie îngâmfat şi orgolios. Se întâmplă aşa pentru că el are convingerea că doar prin meritul său personal a intrat în posesia acestor bunuri.
4.Această convingere îl face pe om virtuos şi drept. El nutreşte convingerea că pentru el altă cale de realizare şi izbăvire, în afara purităţii spirituale şi integrităţii morale, nu există. Cel drept este acela care are credinţa deplină în Allah. Tocmai această credinţă determină apariţia în sufletul lui a convingerii că dacă nu duce o viaţă corectă şi nu este animat de sentimentul de dreptate, nu va reuşi în viaţă. El este animat de convingerea că dacă nu are această credinţă nu va reuşi în niciun domeniu. Unii dintre aceştia cred că e de ajuns ca fiul lui Dumnezeu să ceară iertare pentru ca să i se ierte păcatele. Alţii cred că ei sunt supuşii favorizaţi ai lui Dumnezeu şi că de aceea nu vor fi pedepsiţi pentru păcatele lor. Sunt mulţi alţii care păcătuiesc nutrind speranţa că sfinţii îi vor apăra în faţa lui Dumnezeu. Unii păcătoşi îi făgăduiesc diferite daruri şi jertfe lui Dumnezeu, crezând că mituindu-l astfel pe Dumnezeu îl vor îndupleca să le ierte păcatele şi fărădelegile.
Procedând astfel ei se afundă şi mai mult în mrejele necredinţei şi păcatului şi amăgiţi de atitudinea aberantă de felul arătat mai sus, nu se mai îngrjesc să se pocăiască şi să-şi caute calea spre Dumnezeu, atât timp cât încă nu e prea târziu.
În ceea ce-i priveşte pe atei, aceştia, de fel, resping categoric orice credinţă în Dumnezeu, în viaţa de apoi, în nemurirea sufletului. De aceea ei se consideră cu desăvârşire liberi de a înfăptui orice doresc pe această lume, fără a fi preocupaţi de gândul că vor da vreodată socoteală pentru faptele lor. Ei trăiesc ca sclavi ai propriilor pofte şi dorinţe.
5.Un om credincios nu cade, în nicio situaţie, în disperare şi în deznădejde. În momentele grele el îşi păstrează neştirbită speranţa în puterea şi bunătatea lui Allah. Această credinţă îi alină necazul şi durerea şi îl întăreşte fizic şi moral, în vederea depăşirii acestor necazuri. Cel care are credinţă întreagă în Allah se poate întâpla ca toţi să-l fi părăsit, dar credinţa şi încrederea pe care o are în Allah nu-l vor părăsii niciodată şi stimulat şi încurajat de această credinţă el îşi va continua neabătut lupta. De aceea, cei care cred în diferiţi idoli, necredincioşii şi ateii au sufletele anchilozate şi de aceea în momentele grele disperă repede şi în multe cazuri ajung la sinucidere.

6.Credinţa în Allah formează la un om o extraordinară voinţă, puterea de a răbda şi un sentiment puternic de încredere în Allah. Când omul se dedică în întregime să respecte şi să aducă la îndeplinire voinţa lui Allah, atunci el nu are nicio îndoială că Allah nu-l va ajuta în momentele grele. Această încredere în puterea lui Allah de a-l ajuta, îi conferă o fermitate ieşită din comun şi nimeni şi nimic nu poate să-l abată din drumul lui spre Allah. Un idolatru, un necredincios sau un ateu nu poate să fie investit cu o asemenea hotărâre şi fermitate.
7.Această credinţă îi conferă omului un curaj şi o îndrăzneală neobişnuite. Sunt două situaţii care îl fac pe om fricos: a) frica de moarte şi grija pentru siguranţa sa; b) posibilitateaca cineva să-i ia viaţa şi gândul salvârii de la moarte, prin orice miloace.
La ilahe illAllah îl salvează pe om de ambele frici. El nici nu se mai gândeşte la frică din moment ce ştie că situaţia lui, bunurilr şi toate celelalte lucruri pe care le are aparţin lui Allah.
El se simte liber şi de cealaltă frică, ştiind că numai Allah are puterea de a-i lua viaţa. Ştie că îi este predestinat să trăiască un anumit timp. Nicio forţă din lume nu poate lua viaţa atâta timp cât nu soseşte timpul fixat dinainte. Tocmai de aceea nu există cineva mai curajos decât cel care are credinţă în Allah. Nimic nu-l poate intimida şi nu-l poate răpune nici cea mai înfricoşătoare forţă din lume. În lupta pentru credinţa în Allah, el este în stare să învingă forţe mult mai superioare decât el. De unde să aibă o asemenea hotărâre nestrămutată şi curaj un idolatru, un necredincios sau un ateu? Ei consideră propria lor viaţă ca cel mai de preţ lucru din lume şi se tem ca nu cumva să fie omorâţi de către duşmanii lor şi găsesc salvarea numai într-o fugă laşă.
8.La ilahe illAllahaduce credinţă, prosperitate şi fericire, salvează conştiinţele de semntimente urâte ca invidia, pizma şi mânia şi elimină din capul omului acel gând josnic care are în vedere folosirea oricăror mijloace pentru a-şi atinge scopurile. Un musulman înţelege că toate bunurile sunt în mâinile lui Allah, că le repartizează oamenilor cum doreşte şi în cantităţile ştiute numai de El, că onoarea, puterea, renumele şi autoritatea depind de voinţa Lui, că El învredniceşte oamenii cu aceste calităţi şi că datoria omului este de a muncii corect şi cu perseverenţă. Un credincios ştie că orice succes sau insucces depinde numai de bunăvoinţa lui Alah şi că dacă El voieşte să fie într-un fel sau altul, atunci nicio putere nu poate să se opună sau să-l oprească.
Pe de altă parte, idolatri, necredincioşii şi ateii consideră că succesul şi insuccesul depind numai de munca depusă de ei şi că acestea sunt condiţionate de anumite împrejurări favorabile şi nefavorabile pământeşti. De aceea, ei sunt în permanenţă sclavii lăcomiei şi zgârceniei lor. Ei nu ezită nico clipă să dea mită, să linguşească, să apeleze la tot felul de intrigi sau alte căi ilicite şi murdare pentru a-şi astâmpăra setea lor de înavuţire.Ei sunt bolnavi de invidie şi pizmă când alţii reuşesc în viaţă. Nu se dau în lături de a face tot ce le stă în putinţă pentru a-i lichida pe adversarii lor.
9.Cea mai importantă menire a lui La ilahe illAllah este de-a asigura apropierea şi credinţa omului faţă de Allah. Cel care crede în El este convins că Allah ştie absolut tot ce se întâmplă în lume că nimic nu poate fi asuns de El. Allah cunoaşte toatr gândurile noastre ascunse bune sau rele. Noi putem să tăinuim unele lucruri faţă de semenii noştrii, dae de Allah nu se poate ascunde abdsolut nimic. Cu cât credinţa unui om faţă de Allah este mai mare şi mai puternică, cu atât el fa vi mai supus voinţei Lui şi se va respecta legile lui Allah, respectându-le în orice condiţii. Un credincios procedează astfel pentru că el ştie că se află sun control permanent al puterii divine şi că nimeni nu poate fi scutit de acest control şi supraveghere permanentă.
Aşa cum s-a explicat şi mai înainte, musulman înseamnă un om care crede în Allah şi tocmai de aceea prima condiţie pentru a fi musulman este de a crede în La ilaha illallah, ceea ce înseamnă că dacă omul nu crede în Allah ca unic creator şi suveran al lumii, atunci el nu poate fi musulman.
Principiul de bază în învăţătura lui Muhammed îl constitue credinţa în Allah ca unic creeator şi suveran al lumii. În acest principiu rezidă fundamentul şi forţa islamului. Toate celelalte legi, dispoziţii, porunci se întemeiază pe acest principiu. Fără acest principiu de bază n-ar exista nici islamul.

 

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 2