Lingvistica și literatura

  Mustafa Sibaee   Impactul civilizației islamice asupra istoriei Domeniul limbii si al literaturii:   Occidentalii si mai ales poetii spanioli au fost puternic influentati de literatura araba. Literatura cavalereasca (al-furusiyya) si hamasa, precum si metafora si fanteziile minunate au patruns in literaturile occidentale mai ales prin intermediul literaturii arabe din Andaluzia. Vestitul scriitor spaniol […]

 

Mustafa Sibaee

 

Impactul civilizației islamice asupra istoriei

Domeniul limbii si al literaturii:

 

Occidentalii si mai ales poetii spanioli au fost puternic influentati de literatura araba. Literatura cavalereasca (al-furusiyya) si hamasa, precum si metafora si fanteziile minunate au patruns in literaturile occidentale mai ales prin intermediul literaturii arabe din Andaluzia. Vestitul scriitor spaniol Ibanez afirma: “Europa nu a cunoscut literatura cavalereasca inainte de venirea arabilor in Andaluzia si de raspandirea cavalerilor lor in tarile Sudului.”

Ceea ce ne-a transmis Dozy in lucrarea sa despre Islam din epistola scriitorului spaniol Alvaro, care regreta foarte tare neglijarea limbilor latina si greaca si apropierea de limba musulmanilor, demonstreaza cat de puternic au fost influentati oamenii de litere occidentali de limba araba in vremea aceea. In epistola respective se spune: “Cei cu discernamant si cu gust au fost fermecati de sonoritatea litaraturii arabe, au ajuns sa dispretuiasca limba latina si sa scrie numai in limba invingatorilor lor. Aceasta i-a displacut unui contemporan animat de mandria nationala mai mult decat contemporanii sai, care si-au exprimat regretul si amaraciunea fata de aceasta situatie, spunand: “fratii mei crestini sunt cuprinsi de admiratie pentru poezia araba si pentru povestile arabe, studiaza tomurile alcatuite de filozofii si de jurisconsultii musulmani si nu fac acest lucru pentru a le respinge, ci pentru a imprumuta stilul arab elocvent. Cine, in afara de teologi, mai citeste astazi exegezele la Biblie si la Evanghelie? Cine mai citeste astazi Evangheliile si pergamentele trimisilor si profetilor? Ce pacat! Generatia tanara de crestini inteligenti nu mai cunosc bine o alta literatura araba si de limba araba. Ei devoreaza cartile arabilor si le aduna in mari biblioteci cu preturi scumpe si elogiaza pretutindeni comorile arabe, in vreme ce aud de cartile crestine si nu le place sa asculte, pretinzand ca ele nu reprezinta un lucru demn de atentie. Ce pacat! Crestinii au uitat limba lor si nu vei mai afla astazi printre ei nici unul dintr-o mie care sa scrie unui prieten o epistola in aceasta limba.

Cat despre limba araba, sunt foarte multi aceia care se exprima in ea cel mai frumos stil si compun in ea chiar poezii care le intrec pe cele scrise de arabi insisi prin eleganta si corectitudinea lor.”

Printre corifeii literaturii europene din secolul al XIV-lea si din perioada urmatoare sunt unii care nu se indoiesc catusi de putin de influenta literaturii arabe asupra povestirilor si asupra literaturii lor in general. In anul 1349, Boccaccio a compus “Decameronul” dupa modelul culegerii celor “O mie si una de nopti” . Tot din acesta culegere s-a inspirat si Shakespeare in alegerea motivului din piesa de teatru “Totul este bine cand se termina cu bine”, iar germanul Lessing in alegerea subiectului piesei sale “Nathan inteleptul.”

Chaucer, considerat parintele poeziei engleze moderne a fost cel care a imprumutat cel mai mult de la Boccaccio in vremea sa. In urma intalnirii cu el a scris vestitele “Povestiri din Canterbury.”

Multi critici si istorici literari au apreciat ca Dante a fost influentat in “Comedia divina”, in care descrie calatoria sa in lumea de apoi, de “Epistola pentru iertare” compusa de Abu al-Ala’al-Ma’arri si de descrierea paradisului facuta de Ibn Arabi. Aprecierea se datoreaza si sederii lui Dante in Sicilia in vremea imparatului Frederic II, care era pasionat de cultura musulmana si de studierea surselor ei in limba araba. Intre el si Dante au avut loc discutii despre doctrina lui Arito, unele dintre ele pornind de la textul arab. Dante a cunoscut ceva din biografia Profetului Muhammad Allah sa-l binecuvanteze si sa-l miluiasca! si in mod deosebit povestea inaltarii la cer si a calatoriei nocturne ( Al Mi’raj wa-l-Isra’) si descrierea cerului.

Cat despre Petrarca, el a trait in epoca in care cultura araba era raspandita in Italia si Franta, studiind la universitatile din Montpellier si Paris,ambele bizuindu-se pe operele arabe si pe elevii lor de la universitatile din Andaluzia.

250px-Matrakçı_Nasuh_Soltaniyeh_Map_(1)Proza europeana a fost influentata in perioada sa de inceput de proza medievala araba: maqama, romanele cavaleresti, aventurile cavalerilor pentru dobandirea gloriei si a iubirii. Ciclul de povestiri “ O mie si una de nopti” a avut o influenta foarte mare in aceasta privinta. Ea a inceput sa fie tradusa din secolul XII si a cunoscut de atunci si pana in momentul de fata peste 3000 de editii in toate limbile europene. Unii critici apreciaza ca romanul “Calatoriile lui Guliver” al lui J. Swift si romanul “Robinson Crusoe” al lui D. Defoe sunt datorate povestirilor din ciclul “O mie si una de nopti” si povestirii “Hayy ben Yaqzan” scrisa de filozoful arab Ibn Tufayl.

Nimeni nu poate contesta ca aparitia povestirilor “O mie si una de nopti” in atatea editii demonstreaza pasiunea occidentalilor pentru lectura lor si faptul ca au fost influentati de ele.

Nu credem ca mai este nevoie sa discutam problema numarului mare de cuvinte arabe referitoare la diverse domenii ale vietii care au intrat in limbile europene. Ne limitam doar la mentionarea catorva dintre ele care au devenit parte din vocabularul international: cotton, damasc, mosc, zero, algebra, alambic, alchimie, almanh, tarif, magazin, chirie, cafea etc.

Este de ajuns sa mentionam aici afirmatia profesorului Makil: “Europa este datoare in privintra litaraturii sale epice tarilor arabe. Popoarele arabe au locuit in podisul arabo-sirian, Europa le este datoare in cea mai mare parte sau in principal pentru acele forte active care au facut ca Evul Mediu European sa se deosebeasca in privinta spiritului si imaginatiei de lumea careia ii fusese supusa din punct de vedere spiritual pana atunci.”

 

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 4

Dovezi echivoce din genetică

Dovezi echivoce din genetică   Evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece […]

Dovezi echivoce din genetică

 

131110204417-largeEvoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa evolutivă comună.

Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru evoluţie.

Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este “similaritatea” dintre om şi cimpanzeu, avînd în vedere că cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, avînd în vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN dintre oameni şi păianjeni?

Similitudinile – fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel – sunt explicate mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun decît în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe dintre organisme au o semnificaţie mai mare decît similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş. Cum ar putea apare, în primul rînd, aceste goluri imense între tipuri, prin orice proces natural?

Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens: practic sau observabil.

Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi, acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor. Comentînd pe marginea cîtorva dintre numeroasele anomalii din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii: “Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.”

Lewin menţionează doar cîteva contradicţii tipice produse de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele “probe” darwiniste.
“Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la ordinul insectivorelor… este de fapt mult mai înrudită cu… adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu delfinii decît sunt cu caii. Ornitorincul… se află pe aceeaşi treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala.”

Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de această abordare. Abundenţa aşa-numitului “ADN rezidual” în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au suferit mutaţii, uneori numite “pseudogene”. Cu toate acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene, presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile. “Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă transmis în cod ştiinţific”. 

Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-numitele “pseudogene”, nu au nici o funcţie. Aceasta este doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării fructuoase. Precum aşa-numitele “organe vestigiale” ale omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi cunoscute ca avînd funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu descoperite încă de oamenii de ştiinţă.

În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului creaţionist. Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior, dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut, chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.

O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.

Source Link

Views: 4

Dragostea pentru umanitate – p.2

    Oamenii norocoși care au îngenunchiat în fața altarului afecțiunii și care și-au devotat viețile propagării dragostei nu au lăsat nici cel mai mic loc în vocabularul lor pentru cuvinte precum „ură”, „furie”, „conspirație” sau „resentiment” și chiar dacă e vorba de riscarea propriei vieți, nu au tolerat niciodată dușmănia. Capetele lor sunt aplecate […]

 

 

1_29Oamenii norocoși care au îngenunchiat în fața altarului afecțiunii și care și-au devotat viețile propagării dragostei nu au lăsat nici cel mai mic loc în vocabularul lor pentru cuvinte precum „ură”, „furie”, „conspirație” sau „resentiment” și chiar dacă e vorba de riscarea propriei vieți, nu au tolerat niciodată dușmănia. Capetele lor sunt aplecate cu modestie, sunt pline de dragoste și nu au fost niciodată de acord cu altceva decât cu dragostea. Atunci când se ridică, sentimentele de dușmănie încearcă să își găsească un loc de ascuns, dar ele devin geloase și dau înapoi din fața dragostei.

Singura magie, singura vrajă care poate distruge șirtelicurile Satanei este dragostea. Mesagerii și profeții au stins focurile urii și ale geloziei pornite de faraoni, Nimrod și alți tirani; astfel, ei au fost învinși cu nimic altceva decât dragoste. Sfinții au încercat să adune laolaltă sufletele nedisciplinate și rebele, care erau împrăștiate de colo-colo ca niște pagini rupte. Au folosit dragostea pentru a induce comportamentul uman și altora. Puterea dragostei a fost suficient de mare ca să distrugă farmecele lui Harut și Marut* și suficient de eficientă pentru a stinge focurile Iadului. Prin urmare, nu există niciun dubiu că o persoană armată cu dragoste nu are nevoie de nicio altă armă. Este clar că dragostea este suficient de puternică să oprească un glonț sau chiar o ghiulea.

Interesul nostru în mediu și dragostea noastră pentru umanitate – adică abilitatea de a îmbrățișa creația – depinde de cunoașterea și înțelegerea propriei noastre esențe, de capacitatea noastră de a ne auto-descoperi și de a simți legătura cu Creatorul nostru. În paralel cu abilitatea de a descoperi și simți profunzimea interioară proprie și potențialul ascuns al esenței noastre, vom fi capabili și să apreciem faptul că și alții posedă același potențial. Mai mult decât atât, din cauză că aceste valori interioare sunt legate în mod direct de Creator și pentru că se creează un respect pentru bogățiile ascunse în toate creaturile, vom începe să vedem fiecare ființă vie dintr-o perspectivă diferită și într-o manieră diferită. În realitate, nivelul înțelegerii și aprecierii semenilor noștri depinde de cât bine recunoaștem calitățile și bogățiile deținute de fiecare persoană. Putem rezuma acest concept cu un gând bazat pe o vorbă de-a Profetului, pacea și binecuvântarea fie cu el, „un om este o oglindă a altui om.” Dacă suntem capabili să facem asta, precum și să înțelegem și apreciem bogățiile ascunse în fiecare persoană, vom înțelege și cum putem lega aceste bogății de adevăratul lor Creator și, astfel, vom accepta că tot ce este frumos, tandru și drăgăstos în acest univers îi aparține Lui. Sufletul care simte această profunzime spune, așa cum a spus și Rumi, un faimos sfânt musulman, atunci când ne spunea povești cu limbajul dragostei: „Vino, vino și ni te alătură, căci noi suntem oamenii dragostei devotați lui Dumnezeu! Vino, vino prin ușile dragostei și ni te alătură și stai cu noi. Hai să ne vorbim prin inimile noastre. Hai să vorbim în secret, fără urechi și ochi. Hai să râdem împreună, fără buze sau sunet; hai să râdem ca trandafirii. La fel ca gândul, hai să ne privim unul pe celălalt fără niciun cuvânt sau sunet. Și pentru că suntem toți la fel, hai să ne chemăm unul pe celălalt cu inimile  noastre, fără să ne folosim buzele sau limba. Și în timp ce mâinile ne sunt împreunate, hai să vorbim despre asta.”

În cultura de astăzi, nu este ușor să experimentăm o înțelegere atât de profundă a acestor sentimente și valori umane, nu putem să le găsim cu ușurință în gândirea grecească sau latină sau în filosofia occidentală. Gândirea islamică ne privește pe fiecare dintre noi ca manifestări diferite ale unui minereu unic, ca aspecte diferie ale unei singure realități. Într-adevăr, oamenii care s-au strâns în jurul unor puncte comune, ca de exemplu Unicitatea lui Dumnezeu, Profetul și religia, creează imaginea membrelor unui trup. Mâna nu trebuie să concureze cu piciorul, limba nu critică buzele, ochiul nu vede greșelile urechii, inima nu se luptă cu mintea.

Cum toți suntem membre ale aceluiași corp, ar trebui să punem punct acestei dualități care violează însăși uniunea noastră. Trebuie să eliberăm calea spre reunirea tuturor oamenilor; aceasta este una dintre cele mai mărețe căi prin care Dumnezeu le asigură succesul oamenilor în această lume și prin care El transformă această lume într-un Paradis. Acesta este modul în care ușile Raiului se deschid larg pentru a ne oferi o întâmpinare călduroasă. Prin urmare, ar trebui să înlăturăm toate ideile și sentimentele care ne dezbină și să ne îmbrățișăm.

 

 

sursa: publicația Zaman

Source Link

Views: 3