Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

Dragostea pentru Dumnezeu – 1

  F. Gulen   În aceste vremi sumbre şi lipsite de speranţă, când inimile noastre se văd cotropite de duşmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura şi confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste şi de compasiune aşa cum avem nevoie de aer şi de apă. Pare că am […]

 

F. Gulen

 

În aceste vremi sumbre şi lipsite de speranţă, când inimile noastre se văd cotropite de duşmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura şi confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste şi de compasiune aşa cum avem nevoie de aer şi de apă. Pare că am uitat ce este dragostea. Iar compasiunea este un cuvânt rar folosit. Nu avem compasiune unul pentru celălalt şi nici dragoste de oameni. Mila ni s-a împuţinat, inimile ne sunt de cremene şi orizontul, negru de duşmănie. Iată de ce vedem totul şi îi vedem pe toţi în culori sumbre. Sunt pretutindeni în lume tirani care urăsc toleranţa. Sunt oameni nenumăraţi care resping dialogul. Cei mai mulţi dintre noi nu facem decât să se războim şi să ne ponegrim unul pe altul cu tot soiul de minciuni. Ne exprimăm cu colţii, cu ghiarele şi prin cuvinte cu iz de sânge.[1]

Între oameni şi între popoare există o ruptură înfricoşătoare. Începem orice propoziţie cu Noi, Voi şi Ceilalţi. Ura nu ni se potoleşte şi nu se risipeşte niciodată. Ne încheiem odioasele certuri arătând clar că le vom lua curând de la capăt, păstrând în noi resentimente care vor duce la noi tensiuni. Ne ţinem la distanţă unul pe celălalt, şi această distanţă sau dezbinare se vede în tot ceea ce facem. Ca un şir de mătănii rupt, stăm bob aici şi bob acolo. Ne producem mai multă suferinţă unul altuia decât necredincioşii.

De fapt, l-am părăsit pe Allah, iar El ne-a alungat. Pentru că nu am ştiut să credem în El şi să-L iubim aşa cum ne-a cerut, ne-a scos din inimi dragostea. Acum, în abisul piepturilor noastre în care suntem condamnaţi să tânjim după El, nu facem decât să rostim bălmăjelile egoiste Eu şi Tu, să ne numim unul pe altul reacţionar sau fanatic, să ne gândim cum să ne biruim mai uşor unul pe altul. E ca şi cum am fi fost blestemaţi, ca şi cum ni s-ar fi luat putinţa de a iubi şi de a fi iubiţi, şi tânjim mereu după milă, compasiune şi fericire. Nu L-am iubit şi El ne-a luat dragostea înapoi. Oricât am aştepta, Allah ne va face să ne iubim unul pe altul numai dacă ne întoarcem la El şi la dragostea Lui. Suntem totuşi departe de izvorul dragostei. Căile pe care păşim nu duc nicidecum către El. Din contră, ne îndepărtează de El şi mai mult. Sufletele noastre, care primeau noiane de dragoste, nu mai primesc acum nimic. Inimile ne sunt acum deşerturi de uscăciune, peşteri ale lumilor noastre interioare, vizuini de fiare. Dragostea pentru Allah este singura noastră vindecare.

dragostea de DumnezeuDragostea pentru Allah este esenţa a toate, şi este cel mai limpede şi cel mai curat izvor al dragostei în deplinătatea sa. Compasiunea şi dragostea curg în inimile noastre de la El. Orice relaţie umană se dezvoltă din relaţia noastră cu El. Dragostea pentru Allah este religia noastră, este credinţa noastră, este sufletul din trupul nostru material. Trăiam în vremea când purtam această dragoste. Dacă vrem să trăim şi azi, nu o putem face decât prin El. Dragostea Lui este esenţa existenţei, iar sfârşitul o transformare prin care această dragoste divină ia chipul Paradisului. Tot ce a creat Allah se întemeiază pe dragoste, şi întreaga relaţie dintre Creator şi creaţia Sa izvorăşte din plăcerea sacră de a fi iubit.

Sufletul este sfera de manifestare a dragostei. În ce parte ni l-am îndrepta, el se aşează mereu cu faţa către Allah. Simţim din plin suferinţa dezorientării şi pierderii în multiplicitate, în locul regăsirii în Unicitatea lui Allah[2]. Dacă vom şti să legăm orice altă dragoste am avea de dragostea pentru Allah, înţelegând astfel adevăratul sens al dragostei, vom ştii să nu o risipim şi să nu-I facem lui Allah părtaşi. Vom păşi atunci pe drumul adevărat, cu dragostea noastră şi simţământul legăturii cu întreaga fiinţă.

Idolatrii îşi adorau idolii pentru că străbunii lor îi adoraseră mai înainte. Dar Allah este Multiubit şi adorat pentru că este Allah. Puterea şi Măreţia Lui ne cere să-I fim robi. Îl adorăm pe Allah pentru a-I arăta dragostea noastră pentru El, a-I mulţumi pentru izbânzile noastre şi a da glas iubirii, legăturii şi apropierii noastre de El.

Dragostea lumească vede motive de a iubi în frumuseţe, perfecţiune, formă, armonie exterioară, măreţie, putere, poziţie, statut, prosperitate, familie, străbuni etc. Oamenii cad uneori în greşeala de a-I face lui Allah părtaşi. Aceasta din cauza dragostei excesive pe care o au pentru astfel de obiecte ale iubirii, ceea ce explică şi existenţa idolatriei. Asemenea oameni sunt atraşi de frumuseţea unei feţe sau a unui trup, sau de un anumit fel de a se purta, aplaudă perfecţiunea, cad în extaz în faţa splendorii şi măreţiei, sacrificându-şi umanitatea şi libertatea de dragul bogăţiei şi puterii, şi linguşind din setea de a dobândi o anumită poziţie socială sau statut. Împărţindu-şi astfel dragostea şi afecţiunea unor nevolnice obiecte, nu numai că irosesc emoţii menite a fi simţite pentru Cel cu adevărat Îmbelşugat şi Atotputernic, dar şi trăiesc mai multe morţi, atunci când dragostea nu le este împărtăşită şi când obiectul dragostei lor nu le este credincios.

Credincioşii, pe de altă parte, Îl iubesc pe Allah de la început şi îi iubesc pe ceilalţi prin dragostea pe care o au pentru El. Din recunoştinţă pentru manifestarea şi binecuvântările Celui Drept, ei se aproprie de orice om şi de orice lucru arătându-şi dragostea şi preţuind totul în Numele Lui.

Cu adevărat, dragostea pentru orice în afara lui Allah este inutilă, lipsită de speranţă, şovăielnică şi nerodnică. Mai presus de orice, credinciosul trebuie să-L iubească pe El şi să simtă afecţiune pentru orice altceva considerând totul ca fiind o diversitate de manifestări şi reflexii ale Numelor şi Atributelor Lui Divine. Oamenii trebuie să primească orice lucru cu admiraţie şi însufleţire, şi de fiecare dată să-şi spună „Este tot de la El”, şi să simtă comuniunea cu Cel Iubit. Dar pentru aceasta avem nevoie de oameni puri şi virtuoşi care pot citi versetele lui Allah în faţa semenilor lor. Într-adevăr, pentru cine ştie să descifreze, întreaga creaţie este o oglindă strălucitoare şi o elegie scrisă în versuri minunate. Şi, mai presus de orice, este faţa umană care reflectă taina Îndurării.

Cel Preadrept te-a făcut ca o oglidă a Lui,
Ca o oglindă a Unicităţii Sale.
Hakani[3]

Cât de pline de înţeles sunt versurile acestea; ne arată nu numai ce suntem dar şi scot în evidenţă realitatea. Dacă omul este oglinda misterioasă a Frumuseţii ascunse, cum de altfel şi este, atunci omul trebuie să-şi îndrepte ochii inimii către El în aşteptarea manifestărilor Sale, în aşteptarea adierilor care îl vor purta către lăcaşurile dragostei celei mai adânci. Pentru a-I fi Lui bine mulţumitor şi pentru a-I deveni astfel bine plăcut, omul trebuie să întrebuinţeze tot ceea ce-i stă la îndemână pe drumul care duce spre apropierea de Allah. Inima trebuie să îi fie ca o cheie care se suceşte şi se răsuceşte neîncetat în lacătul Comorii Ascunse. Asfel, dacă Solomon este dragostea şi inima este tronul lui, sultanul va urca pe tron negreşit, mai devreme sau mai târziu.

Odată ce Solomon a urcat pe tron, cu alte cuvinte odată ce dragostea se întâlneşte cu inima, oamenii se gândesc mereu la El, vorbesc cu El în lumea lor interioară şi gustă din binecuvântările Lui în mod deschis şi explicit, prin apa pe care o sorb, hrana cu care se hrănesc şi aerul pe care îl respiră. Mai mult, simt căldura pe care o dă apropierea de El  în tot ceea ce fac. Sentimentul de apropiere şi de dragoste se adânceşte, şi inimile li se aprind ca nişte vâlvătăi. Uneori îşi simt inimile mistuite de focul dragostei, dar nu se plâng şi nici nu-i stingheresc pe ceilalţi cu suspinele lor. Văd în aceasta un dar de la El. Ard ca nişte vetre, dar fără fum şi fără flacără. În puritatea lor, îşi ţin toată bucuria şi toată dragostea pentru Allah înlăuntrul fiinţei lor, şi nu-şi dezvăluie secretul unor oameni poate nechibzuiţi.

Această cale este deschisă pentru orişicine. Dar cel care purcede pe ea trebuie să fie hotărât şi sincer. Credincioşii înţeleg că toată frumuseţea, perfecţiunea, măreţia, valoarea, splendoarea sunt ale lui Allah, îşi întorc faţa către Allah cu toată ardoarea, dragostea şi afecţiunea pe care acestea le trezesc în ei şi Îl iubesc pe Allah cu o dragoste pe măsura Fiinţei Sale Sublime. Acest fel de dragoste, dacă nu chiar pasiune, este pentru El şi, într-un mod unitar, este izvorul dragostei omeneşti şi al dorinţei. O inimă statornică în unitate şi susţinută de principiile islamice nu va cunoaşte niciodată rătăcirea şi, cu atât mai puţin, meandrele dragostei. Credincioşii Îl iubesc pe Allah pentru că El este Allah şi dragostea lor pentru Allah nu porneşte din nici un fel de considerente lumeşti sau nelumeşti. Ei filtrează apele izvorului de dragoste pentru Allah şi apele cascadei de dorinţă de Allah prin Coranul cel Sfânt şi principiile spiritului celui mai înalt[4]. Le folosesc şi ca bariere în drumul pe care păşesc cu imperfecţiune umană. Chiar şi când sunt cu totul mistuiţi de focul dragostei, acţioneaza corect şi fără greşeală. Dragostea lor pentru Allah nu este niciodată umbrită de prezumţie. Îl privesc pe Allah ca pe Adevăratul Stăpân şi Protector a tot şi a toate, cunoscut nouă prin Numele şi Atributele Sale Divine, şi Îl iubesc pe Allah din toată inima, cu o dragoste curată, sacră şi deferentă.

 

Source Link

Views: 0

Calitatile si valorile musulmanului 2

Credința nu înseamnă doar a te manifesta exterior, ci și a crede cu toată inima în Allah Preaînaltul, în Ziua Judecății, în Îngeri (Pacea lui Allah fie asupra lor!) în Cărțile revelate și în toți Profeții (Pacea lui Allah fie asupra lor!), trimiși de către Allah subhanahu wa ta’ala. Ea mai înseamnă să fii capabil […]

Calitatile si valorile musulmanuluiCredința nu înseamnă doar a te manifesta exterior, ci și a crede cu toată inima în Allah Preaînaltul, în Ziua Judecății, în Îngeri (Pacea lui Allah fie asupra lor!) în Cărțile revelate și în toți Profeții (Pacea lui Allah fie asupra lor!), trimiși de către Allah subhanahu wa ta’ala. Ea mai înseamnă să fii capabil să împarți bunurile tale – oricât de mult ai fi legat de ele sufletește – cu cei apropiați, cu orfanii și cu cei nevoiași:

Cuvioșia nu stă în a vă întoarce fețele spre Răsărit sau spre Apus, ci cuvioșia este a crede în Allah și în Ziua de Apoi, în Îngeri, în Carte și în profeți, a da din avere – în pofida iubirii pentru ea – rudelor, orfanilor, sărmanilor, călătorului, cerșetorului și pentru răscumpărarea robilor, a împlini Rugăciunea [As-Salat], a da Dania [Az-Zakat], a-și ține legământul dacă s-a legat, a fi răbdător la nenorocire, la rău și în momente de primejdie. Aceștia sunt cei drepți, aceștia sunt cei evlavioși [Al-Mu’taqun]! [Al-Baqarah 2:177]

Adevărata credință izvorăște din iubirea profundă atât pentru Creatorul a Tot și a Toate, cât și pentru semenii noștri, sentiment izvorât din puritatea sufletelor lor. Dragostea este cea care face credința să devină completă:

„Nu veți intra în Paradis până când nu veți avea credință; și nu veți avea credință completă până când nu vă veți iubi unul pe altul.” (Muslim)
Credinciosul este conștient de faptul că esența creației Divine este Unică. Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a avut un comportament exemplar în relațiile cu familia sa și cu oamenii din jurul său, insuflând dragoste și afecțiune tuturor.
Metaforic, unul dintre numele sub care el a fost cunoscut a fost acela de «Habib Allah», ceea ce înseamnă «cel iubit de Allah» și aceasta pentru faptul că i-au fost dăruite Știința Coranului și tot ce a implicat aceasta. Astfel, urmând modelul său, care este unul exemplar pentru întreaga omenire, omul va ajunge să lupte zilnic cu sentimentele de ură și ranchiună care pot exista în anumite momente, sădind în locul acestora sentimentul cel mai nobil, adorarea față de Creatorul său, astfel răspândind dragoste.

Credinciosul le iartă celor din jurul său greșelile, așa cum el însuși așteaptă din partea celor din jurul său iertare și încearcă prin toate acțiunile sale să trăiască în cea mai desăvârșită pace cu toți cei care îl înconjoară, de dragul lui Allah subhanahu wa ta’ala. Cuvântul «Islam» poartă în interiorul său semnificația de «supunere, călăuzire spre pace și mulțumire», prin rădăcinile «slm» (siguranță) și «salamah» (protecție); aceleași care se regăsesc și în cuvântul «musulman», precum și în termenul cel mai des utilizat de către credincioși – «salam» (pace). Astfel, se poate observa că principiile care stau la baza vieții tuturor musulmanilor sunt pacea și siguranța. Ei îi salută pe toți oamenii cu salam, insuflând în inimile tuturor pacea. Această urare de pace și de siguranță – As salam aleikum wa rahmatullahi wa barakatuh – pe care o adresează celorlalți, este privită ca una dintre cele mai frumoase fapte în Islam, urmând îndemnul Profetului, salla Allahu aleihi wa sallam, care, întrebat fiind care este cel mai benefic lucru pe care îl poate face un musulman, a răspuns:
„Să le dai hrană oamenilor și să-i saluți pe cei pe care îi cunoști și pe cei pe care nu îi cunoști.” (Abu Dawud)
Aceeași urare se adresează și la sfârșitul oricărei Rugăciuni pe care credinciosul o face. Prin intermediul acesteia, el rupe pentru o perioadă legăturile sale cu lumea și se întoarce cu respect, supunere și credință spre Allah subhanahu wa ta’ala. Frunțile lor se apleacă întotdeauna cu pietate și umilință spre pământ în timpul Rugăciunii, sperând la descuierea unei uși, spre a cărei deschidere privesc cu dor, in shaa Allah, așteptând acea clipă fericită când acest sentiment va dispărea, căutând, astfel, reunirea sufletului lor cu Scânteia Divină a lui Allah Preaînaltul, spre care aleargă mereu, căutând pacea și apropierea ce le mângâie inimile.

Source Link

Views: 2

Calitatile si valorile musulmanului 3

Cei care păstrează mereu vii în sufletele lor aceste sentimente de siguranță și de pace, nu pot săvârși decât fapte bune, iar acțiunile lor sunt înconjurate numai de bunătate, știind că Cel Iertător le va oferi iubire în schimb: Acelora care cred și săvârșesc fapte bune, Cel Milostiv le va arăta iubire. [Maryam 19:96] Oamenii […]

Cei care păstrează mereu vii în sufletele lor aceste sentimente de siguranță și de pace, nu pot săvârși decât fapte bune, iar acțiunile lor sunt înconjurate numai de bunătate, știind că Cel Iertător le va oferi iubire în schimb:

Acelora care cred și săvârșesc fapte bune, Cel Milostiv le va arăta iubire. [Maryam 19:96]

Oamenii credincioși se gândesc la cei din jurul lor, la o bună înțelegere cu semenii lor. Ei refuză să acționeze împotriva lor sau să se răzbune și chiar și în momentele cele mai grele încearcă să nu se lase pradă mâniei și furiei și răspund răului cu bunătate, pentru că știu că răutatea este o caracteristică a lui Sheitan, audhu billeh. Credinciosul luptă continuu cu propriile trăiri, astfel încât, in shaa Allah, să reușească să fie o persoană mai bună. De aceea, nu are timp să observe și să se intereseze de acțiunile celor din jurul lui, nu are timp să judece acțiunile celorlalți, pentru că este mult prea preocupat de propria bătălie interioară. Un om pios ar trebui să încerce în primul rând să se întoarcă spre sine însuși și să încerce să se cunoască pe sine înainte să se întoarcă spre ceilalți și să analizeze faptele celorlalți. În zilele noastre, este greu să apelăm la autocritică, să observăm propriile noastre slăbiciuni, să redescoperim abilitățile, să analizăm lucrurile câștigate și pe cele pierdute; deși, numai astfel ne putem apropia de Allah subhanahu wa ta’ala.

calitati ale musulmanilorCredinciosul nu se teme de momentele în care ordinea și echilibrul său sunt distruse, pentru că el știe că această lume este un loc al rezistenței, în care el trebuie să fie răbdător. În orice situație s-ar afla, el vede dincolo de greutatea acesteia, nu își pierde speranța în ajutorul lui Allah subhanahu wa ta’ala și rămâne răbdător, căutând soluții. Răbdarea (as-sabr) reprezintă o virtute pe care musulmanul o cultivă în tot ceea ce face și pe care o are sădită adânc în interiorul sufletului său. El știe că acest sentiment este unul dintre cele mai importante caracteristici ale credinței sale, reprezentând una dintre cele două jumătăți ale credinței sale, alături de slăvirea și mulțumirea lui Allah subhanahu wa ta’ala.

Răbdarea este asemenea unei călăuze în viața unui musulman, care luminează ca o torță printre numeroasele sale probleme. Ea înseamnă acceptarea voinței lui Allah Preaînaltul cu capacitatea de a îndura suferința. Allah subhanahu wa ta’ala nu a creat această lume pentru a oferi doar mulțumire, fericire și liniște, ci El, Preaînaltul, a lăsat pe acest pământ nenumărate ispite, prin care cei credincioși sunt încercați permanent. Timpul pe care omul îl petrece în această viață este o permanentă căutare și o continuă luptă cu diversele probleme pe care viața le provoacă. Întreaga sa existență este presărată cu o multitudine de experiențe, unele pozitive, altele negative. El trece dintr-o experiență în alta, numai astfel el putând evolua spre adevărata cunoaștere, care este drumul cel mai sigur spre credință.

Așa cum în cazul relațiilor interumane trebuie să apară anumite evenimente care determină cunoașterea persoanei de lângă tine, așa și credința musulmanului este permanent încercată de către Allah subhanahu wa ta’ala. El trebuie să fie încercat, să aibă parte de cele mai grele încercări, pentru a se putea distinge adevăratul credincios. Allah Preaînaltul spune în Coranul cel Sfânt:

Veți fi încercați [în privința] bunurilor voastre și [în privința] sufletelor voastre. Veți auzi de la cei cărora cartea le-a fost dăruită înaintea voastră și de la idolatri multe sudălmi. Iar dacă sunteți răbdători și sunteți evlavioși, [cu siguranță] acesta este unul dintre lucrurile cele mai de preț. [Aal-‘Imran, 3:186]

De asemenea, tot în Coranul cel Sfânt stă scris:
Oare socotesc oamenii că vor fi lăsați [în pace], dacă vor spune «Noi credem!» și că ei nu vor fi încercați? ~ Noi i-am încercat pe cei dinaintea lor și Allah îi cunoaște pe cei care spun adevărul și îi cunoaște pe cei care mint [în privința credinței]. [Al-‘Ankabut, 29:2-3]

Source Link

Views: 1