divinitate - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Conceptul de unicitate – partea I

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah să i se poată spune […]

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.” Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

Source Link

Rațiune și simțuri în cunoașterea Divinității

Rațiune și simțuri în cunoașterea Divinității Said Hawwa Cunoaşterea lui Allah este fundamentul pe care se bazează întregul Islam. Fără această cunoaştere, orice act din Islam sau pentru Islam este lipsit de o valoare reală, deoarece în acest caz actul îşi pierde încărcătura spirituală; care este valoarea unui act lipsit de spirit? Dar cum […]

Rațiune și simțuri în cunoașterea Divinității

Said Hawwa

Cunoaşterea lui Allah este fundamentul pe care se bazează întregul Islam. Fără această cunoaştere, orice act din Islam sau pentru Islam este lipsit de o valoare reală, deoarece în acest caz actul îşi pierde încărcătura spirituală; care este valoarea unui act lipsit de spirit?
Dar cum Îl putem cunoaşte pe Allah? Care este calea spre această cunoaştere? Este nevoie de un răspuns la această întrebare, deoarece, dacă nu cunoaştem calea, nu vom ajunge la ţelul dorit.

1 – Cum văd unii nemusulmani această cale

O serie de oameni au tăgăduit existenţa lui Allah atât în antichitate, cât şi în vremurile moderne, întrucât nu L-au putut percepe cu ajutorul simţurilor proprii, închipuindu-şi că aceasta este calea către El. Ei i-au acuzat pe cei care au crezut în El că ar avea iluzii, că ar fi rătăciți, că ar fi superstiţioşi, că ar fi tulburaţi mintal, că ar gândi neştiinţific şi au continuat şirul lung al injuriilor, batjocurii şi dispreţului manifestat faţă de credincioşi, din cauza faptului că aceştia au crezut în Allah fără să fi recurs la calea simţurilor.
Aceia care pretind că nu cred decât în ceea ce percep simţurile lor sunt contrazişi de realitatea materială pe care o trăiesc, căci ei cred, de exemplu, în existenţa gravitaţiei şi în legile ei fără să o fi văzut, ci prin prisma efectelor ei, cred în validitatea raţiunii fără să o fi văzut, ci doar pentru că i-au constatat efectele, cred în magnetism pentru că fierul este atras de fier, fără să fi văzut cauza acestei atracţii, cred în existenţa electronului şi a neutronului, fără să fi văzut vreun electron sau vreun neutron. Aceste fapte dovedesc că ei cred în nişte lucruri pe care nu le-au perceput cu ajutorul simţurilor proprii, dar ale căror efecte i-au făcut să ia cunoştinţă de ele şi să creadă în existenţa lor cu certitudine, ceea ce înseamnă că aceştia cred în multe dintre faptele existenţei doar pentru că le-au perceput efectele, fără să le fi perceput substanţa sau esenţa.
Aşadar raţiunea – şi nu simţurile – l-a ajutat pe om să le cunoască. Simţurile au constituit instrumentul care i-a furnizat raţiunii datele necesare emiterii unei judecăţi, dar nu ar fi fost emisă nicio judecată şi nu ar fi existat nicio cunoaştere dacă nu ar fi existat raţiunea. Realitatea este că simţurile ne oferă uneori imagini deformate, iluzii şi noi cunoaştem adevărul numai cu ajutorul raţiunii: băţul introdus în apă pare frânt, liniile paralele despărţite de alte linii nu mai par paralele, cifrele albe par mai mari decât cifrele negre, impresia că mergem întotdeauna cu capul în sus, indiferent dacă ne aflăm la Polul Nord, la Polul Sud sau la Ecuator. Toate aceste exemple ne arată limpede că, dacă nu ar fi existat raţiunea, simţurile ne-ar fi oferit erori în loc de adevăruri; dacă nu ar exista raţiunea, nu am dispune de nicio cunoştinţă.
Oare au avut dreptate aceia care au limitat întreaga cunoaştere la simţuri? Oare au fost logici atunci când au respins credinţa în Allah pentru că nu L-au perceput cu simţurile proprii, cu toate că ei au crezut numai datorită consecinţelor şi efectelor în toate realităţile nevăzute şi care constituie cele mai multe fapte cunoscute de om?
Această viziune greşită referitoare la calea cunoaşterii lui Allah, atât în vechime, cât şi în prezent, este unul dintre cele mai importante elemente care i-a îndepărtat pe mulţi oameni de calea adevăratei credinţe în Allah, deşi această perspectivă nu este corectă, întrucât raţiunea prin intuiţia ei judecă şi constată că Allah este creatorul materiei şi nu este o materie, fiindcă materia nu creează materie, iar dacă numai materia concretă este lucrul pe care îl pot percepe simţurile, atunci ele nu-L vor putea percepe pe Allah. Se pare că nu există nicio naţiune şi niciun necredincios care să nu aibă această suspiciune în legătură cu dimensiunea senzorială a căii de cunoaştere a esenţei divine. Am auzit, în vremurile noastre, de existenţa unor indivizi care consideră imposibilitatea vederii esenţei divine drept o justificare a ateismului, după cum am auzit şi state declarând acest lucru, aşa cum a declarat postul de radio al fostei Uniuni Sovietice cu ocazia lansării primului satelit artificial sovietic în cosmos.
Printre răspunsurile ciudate care apar în urma raportării la ciudăţeniile acestei orientări se numără şi următoarea anecdotă: „Învăţătorul îi întreabă pe elevii din clasa a şasea dintr-o şcoală primară: «Mă vedeţi?» Elevii i-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar eu exist…» Apoi a continuat: «Vedeţi tabla?» I-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar tabla există.» A continuat: «Vedeţi această masă?» I-au răspuns: «Da!» El a conchis: «Aşadar masa există.» Apoi i-a întrebat: «Îl vedeţi pe Allah?» I-au răspuns: «Nu…» El a conchis: «Aşadar Allah nu există.» Dar un elev mai inteligent s-a ridicat în picioare şi a întrebat şi el: «Vedeţi mintea învăţătorului nostru?» Colegii i-au răspuns: «Nu…» Elevul a tras și el concluzia: «Aşadar învăţătorul nostru nu are minte…»”.
Se pare că această iluzie de care se agaţă mulţi necredincioşi este la fel de veche ca şi necredinţa; ea este rezultatul unor maladii ale sufletului şi ale inimii şi nu al unei gândiri normale, al unei raţiuni drepte şi al unei judecăţi nepărtinitoare.
Coranul cel nobil afirmă că necredincioşii din toate timpurile au condiţionat credinţa de perceperea lui Allah cu ajutorul auzului sau al văzului. Acesta este unul dintre aspectele la care s-a referit Coranul, menţionând şi motivele acestei condiţionări, motive care sunt identice cu maladiile din care rezultă această viziune alterată şi aceste cuvinte greşite. Coranul stabileşte că principalele cauze ale acestei cerințe sunt: ignoranţa, aroganţa, devierea şi nedreptatea.

1. Ignoranţa

Au zis cei care nu ştiu: «De-ar vorbi Allah cu noi sau de ne-ar aduce vreun semn!» Aşa au spus şi cei de dinaintea lor, cuvinte semănând cu ale lor. Inimile lor seamănă. Însă Noi am adus semne limpezi pentru cei care vor să creadă neclintit. (Al-Baqarah 2:118).

Se observă că versetul face aluzie la faptul că aceste cuvinte nu au fost spuse de oameni ştiutori, ci de ignoranţi, că aceste cuvinte nu sunt noi, ci ele reprezintă logica necredincioşilor dintotdeauna, atât din timpurile străvechi, cât şi din vremurile moderne, că acesta este rezultatul asemănării dintre inimi. În cele din urmă el stabileşte că drumul către Allah este reprezentat de semnele Lui, adică de urmele care Îi confirmă existenţa.

2. Aroganţa

Aceia care nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi zic: «Dacă ni s-ar trimite nouă îngeri sau dacă L-am putea vedea pe Domnul nostru!…» Însă ei sunt prea trufaşi şi se poartă cu semeţie mare, iar în Ziua când îi vor vedea pe îngeri nu va fi veste bună atunci pentru nelegiuiţi… (Al-Furqan 25:21-22)

Dacă în primul verset citat îi vedem cerând să audă, în cel de al doilea verset îi vedem cerând să vadă. Dar cine sunt aceia care vor să vadă? Aceştia sunt cei care îşi închipuie că această viaţă este totul şi că după ea nu mai urmează nimic. Aşa cum primul verset le dă un răspuns indirect, tot la fel cel de al doilea verset ne arată că, într-o altă lume decât aceasta şi în condiţiile altor legi decât cele care guvernează această lume, necredincioşii îi vor vedea pe îngeri. În condiţiile acestei lumi obişnuite simţurile nu vor putea sesiza lumea nevăzută şi, dacă în condiţiile obişnuite ale acestei lumi îngerii nu pot fi văzuţi, este firesc ca la fel să se întâmple şi cu esenţa divină. Versetul mai arată, de asemenea, că numai trufia îi împinge pe necredincioşi la o astfel de logică şi nu situaţia normală a omului care doreşte Adevărul şi care merge pe calea corectă către el.

3. Devierea
Un alt verset ne vorbeşte despre unul dintre faraonii Egiptului prin următoarele cuvinte:

Şi Faraon a zis: «O, Hamam, durează-mi mie un turn, poate că eu voi ajunge la cărări, la cărările cerurilor, astfel încât să-L văd pe Dumnezeul lui Moise, căci eu îl socotesc pe el mincinos!…» Astfel i s-a împlinit lui Faraon fapta sa cea rea şi a fost el abătut de la drum.(Ghafir 40:36-37).

Versetul conţine răspunsul, după cum se vede, în cuvintele „şi a fost el abătut de la drum”, căci calea pe care şi-a imaginat-o Faraon pentru a-L cunoaşte pe Allah nu a fost calea corectă, ci una greşită.

4. Nedreptatea
Un alt verset se referă la faptul că iudeii au adresat o astfel de cerere pe nedrept:

Şi (aduceţi-vă aminte) când aţi zis voi: «O, Moise! Nu te vom crede până nu-L vom vedea pe Dumnezeu [cu ochii noştri] desluşit.» Şi trăsnetul s-a abătut asupra voastră [şi v-a ucis], în vreme ce voi priveaţi. (Al-Baqarah 2:55).

Într-un alt verset:

Au cerut doară şi de la Moise: «Arată-ni-L nouă pe Dumnezeu, pe faţă!» Atunci i-a pălit trăsnetul pentru nedreptatea lor. (Surat An-Nisaa’ 4:153).

Aşa cum primul verset le-a răspuns implicit celor care întrebau, la fel şi aici răspunsul a fost sugerat de cuvintele „pentru nedreptatea lor”, fiindcă nu dreptatea i-a împins să adreseze o astfel de cerere, ci nedreptatea – nedreptatea sufletelor care cunosc Adevărul, dar refuză să-l recunoască şi să-l accepte. Aşa cum cuvintele necredincioşilor de astăzi sunt identice cu ale celor din vechime, la fel şi atacul lor de astăzi este identic cu atacul lor din trecut. Coranul ne relatează şi povestea atacului lor din trecut:

El zice: «Domnul meu ştie ceea ce se spune şi în cer şi pe pământ. El doară este Cel care Aude Totul şi Atoateştiutor!» Dar ei spun: «Sunt vise încurcate! Ba le-a plăsmuit! Ba el este mai degrabă un poet!» (Al-Anbiyaa’ 21:4-5).

Aşa cum i-au acuzat pe cei care au crezut în Allah că au iluzii, că sunt mincinoşi şi sentimentali, tot la fel şi semenii lor de astăzi îi acuză pe credincioşi că nu urmează o cale ştiinţifică sau că sunt rătăciţi, intoxicaţi şi înşelaţi. Chiar dacă mulţi oameni ar merge pe astfel de căi, musulmanul care are inima tare nu trebuie să urmeze exemplul celor rătăciţi şi să cadă în situaţia despre care Allah ne-a prevenit:

Sau voiţi [voi, musulmanii,] să-i cereţi Trimisului vostru, aşa cum i s-a cerut lui Moise mai înainte? Dar cel care schimbă prin necredinţă credinţa, acela se abate de la Drumul cel drept. (Al-Baqarah 2:108).

_______________________
sursa: islamulazi.ro

Source Link

Fenomenul Voinţei

A. Ipotezele privind formarea Universului Există trei ipoteze care pot fi menţionate atunci când se vorbeşte despre Univers, ipoteze menite să-i justifice existenţa şi starea sa actuală: 1- Să fie creat de către Allah – concepţia celor credincioşi; 2- Să fie creat din atomii, particulele şi elementele materiei în mod intenţionat, voit şi prin preocuparea […]

A. Ipotezele privind formarea Universului

Există trei ipoteze care pot fi menţionate atunci când se vorbeşte despre Univers, ipoteze menite să-i justifice existenţa şi starea sa actuală:

1- Să fie creat de către Allah – concepţia celor credincioşi;

2- Să fie creat din atomii, particulele şi elementele materiei în mod intenţionat, voit şi prin preocuparea lor, adică elementele iniţiale ale materiei să fi gândit, să fi pus la cale şi să fi convenit asupra creării variatelor forme şi structuri ale acestei lumi, a elementelor pe care le vedem astăzi – o posibilitate pe care nu o susţin nici credincioşii şi nici materialiştii;

3- Universul, cu tot ceea ce se află în el, să se fi format întâmplător, adică particulele electrice din care sunt compuşi atomii din acest Univers să fi apărut întâmplător, adică pozitivitatea, negativitatea sau neutralitatea electronilor a fost o întâmplare, nucleele atomilor s-au format la fel de întâmplător, mişcările eliptice ale electronilor tot întâmplătoare, şi aşa mai departe, astfel încât materia este ceva care s-a format întâmplător sub toate aspectele ei, de la atom la Univers cu tot ce conţine el, inclusiv omul; aceasta fiind concepţia materialiştilor.

Având în vedere că a doua concepţie nu este acceptată nici de credincioşi şi nici de materialişti suntem în situaţia de a analiza cele două concepte privind formarea Universului. Aşadar, fie că Universul a fost creat prin Voinţa Creatorului, fie că este un rezultat al hazardului.

B. Demnonstraţii

Ceea ce vrem să demonstrăm este: care dintre cele două ipoteze poate fi dovedită şi care nu, având în vedere că întâmplarea în sine este uneori posibilă, iar alteori imposibilă din punct de vedere raţional.

Iată un exemplu prin care vom încerca să d.emonstrăm posibilitatea şi imposibilitatea acestor ipoteze.

Un om ia o scândură şi înfige în ea un ac. In urechea acului introduce un al doilea ac.

Un alt om vede aceste două ace şi întreabă cum a fost introdus cel de al doilea în urechea primului, iar cineva, cu are credibilitate în faţa lumii, îi spune că un om l-a introdus cu propria-i mână în urechea primului ac. Un alt om, cu aceeaşi credibilitate în faţa celorlalți, spune că un copil orb l-a adus şi a nimerit întâmplător în urechea primului ac.

Citind cele două explicaţii care vi se pare cea mai credibilă?

Fără îndoială, oricine că va înclina să-l creadă prima explicaţie deşi, ţinând cont de faptul că amândoi oamenii sunt oneşti, există şi posibilitatea ca întâmplarea relatată în cea de-a doua explicaţie să fie adevărată.

Dacă acelaşi om vede şi un al treilea ac introdus în urechea celui de al doilea, posibilitatea ca cea de a doua explicaţie să fie la fel de valabilă ca prima se reduce simţitor, iar dacă se ajunge la un lanţ de zece astfel de ace, unul introdus în urechea celuilalt, atunci explicaţia ca acel copil orb să fi nimerit de 10 ori din întâmplare devine practic, ridicolă şi incredibilă.

Cu cât complexitatea unui anumit fenomen sau lucru creşte, cu atât explicaţia producerii sau formării lui prin intermediul întâmplării devine imposibilă.

Astfel, e imposibil să poată fi acceptată o explicaţie în care hazardul alcătuiește un corp, apoi o multitudine de corpuri similare, toate coordonate de un anumit principiu.

Continuând exemplul de mai sus este imposibil să crezi că un copil orb a putut să aranjeze în ordine acele care au fost gravate cu linioare de la 1 la 10 şi că apoi, în această ordine, au fost introduse unul în urechea celuilalt; şi tot din întâmplare locul copilului poate fi luat de anumite elemente naturale cum ar fi apa…deja absurd!

Care va fi atitudinea celui care a cerut explicaţia?

Oare va da el crezare celui care susţine hazardul sau va fi mai înclinat să creadă în existenţa unei esenţe înzestrate cu voinţă şi văz, esenţă care să fi realizat această operaţiune?

Fără îndoială că omul înzestrat cu raţiune va înclina să creadă în existenţa unei esențe înzestrată cu anumite atribute care a făcut toate acestea.

Să presupunem că într-o tipografie există un milion de litere puse la grămadă într-o cutie. Cineva, din întâmplare, răstoarnă cutia cu litere şi ele se împrăştie pe podea.
Apoi vine zețarul şi-ţi spune că s-au alcătuit, din întâmplare, zece cuvinte fără nicio legătură între ele.

In acest caz, afirmaţia zeţarului este foarte credibilă.

Dar dacă acelaşi zeţar îţi spune că cele zece cuvinte formate din întâmplare alcătuiesc o frază care exprimă o idee, excluzi această posibilitate, dar nu o socoteşti imposibilă.

Insă dacă îţi va spune că toate literele din cutia răsturnată s-au combinat şi au alcătuit, în urma amestecării lor din această întâmplare, o carte de cinci sute de pagini, conţinând un poem amplu şi respectând toate normele gramaticale şi prozodice, fără îndoială că vei socoti imposibil un astfel de lucru, iar această imposibilitate este generată de aceeași lege a întâmplării.

Matematicianul elveţian, Charles Eugen Jay, a calculat, în funcţie de cele 92 de elemente chimice care se regăsesc în universul cunoscut de noi până acum, probabilitatea formării întâmplătoare a unei singure celule de proteine şi a ajuns la fabuloasa probabilitate de este de 1: la (10), adică de 1 : la 10 înmulţit cu 10 de 160 de ori, adică un cât extraordinar de mic, mai exact aproape imposibil.

Trebuie știut că proteinele sunt alcătuite din lanţuri lungi de aminoacizi, iar asta înseamnă practic imposibilă formarea unei celule de proteină, din întâmplare.

Cercetătorul englez G. B. Leetz a calculat modalităţile prin care s-ar putea compune atomii unei molecule simple de proteină şi a constatat că numărul lor ar fi de (10 000 000); în felul acesta devine imposibil, din punct de vedere raţional, să se petreacă toate aceste întâmplări pentru a se crea o singură moleculă de proteină.

sursa: rasarit.com

Source Link