Tag: femei

CONCEPŢII GREŞITE INFIRMATE

Distincţii justificate Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Aici noi vom dezbate cele mai importante surse de îndoială sau chiar de scepticism. Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite […]


Distincţii justificate

Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Aici noi vom dezbate cele mai importante surse de îndoială sau chiar de scepticism.
Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite situaţii precum mărturia legală, moştenirea, preţul sângelui, grija familiei, conducerea statului?
Deosebirea (dacă se poate spune că există vreuna) dintre bărbat şi femeie nu constă în faptul că Allah i-ar prefera pe unii dintre ei în defavoarea altora, că unul dintre ei ar fi mai nobil sau mai aproape de Stăpân. Evlavia şi numai evlavia este unitatea de măsură a ascensiunii, nobleţii şi apropierii de Allah:
„Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor (‘Alim, Khabir).” (Al-Hujurat 49: 13).
Cu toate acestea, deosebirile sunt determinate doar de îndatoririle diferite ale fiecăruia dintre cele două sexe, în virtutea dispoziţiei sale naturale.

Dovada legală

Versetul din Qur’an cunoscut ca „versetul îndatoririlor”, în care Allah porunceşte încheierea unor contracte scrise pentru datorii, ca o măsură preventivă, este:
„Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte! Martorii nu au voie să se împotrivească, dacă sunt chemaţi.” (Al-Baqarah 2: 282).
Astfel, în Qur’an, Allah stipulează că mărturia unui bărbat este egală cu mărturia a două femei. Mai mult, majoritatea juriştilor au stabilit că mărturia unei femei nu este luată în considerare în majoritatea delictelor şi în probleme care implică răzbunarea.
Deosebirea este departe de a se datora oricărei presupuse credinţe în deficienţa caracterului uman sau a integrităţii femeii. Ea se datorează mai degrabă caracterului ei natural şi înclinaţiilor ei speciale care pot exclude amestecul în astfel de situaţii, în timp ce se concentrează asupra copiilor şi gospodăriei. Astfel, este foarte probabil să fie o neatenţie caracteristică atunci când se pune problema de a se ocupa de aceste situaţii. Din acest motiv, Allah porunceşte creditorilor, dacă ei doresc să verifice valoarea datoriei, să caute mărturia a doi bărbaţi sau a unui bărbat şi a două femei. Qur’anul nu lasă loc de ambiguităţi:
„… aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!” (Al-Baqarah 2: 282).
Excluderea mărturiei femeii în cazurile de crime majore sau care implică răzbunarea este pentru a proteja femeile şi pentru a le ţine departe de situaţii precum crimele sau agresiunile îndreptate împotriva sufletelor, onoarei şi a proprietăţii. De exemplu, de cele mai multe ori vom vedea că o femeie închide ochii sau fuge panicată dacă vede o scenă sângeroasă; de aceea este dificil pentru acea femeie să dea o explicaţie credibilă a crimei.
Aceasta a însemnat pentru jurişti că mărturia unei femei contează în cazul unor chestiuni feminine, precum adopţia, menstruaţia, naşterea şi astfel de situaţii a căror cunoaştere a fost limitată la femei de-a lungul timpului şi probabil încă mai este. Totuşi at-tabi’ (literal înseamnă un urmaş al unuia dintre companionii Profetului) susţine că mărturia unei femei în asemenea situaţii chiar contează. În plus, alţi jurişti acceptă mărturia unei femei pentru crime care au avut loc în spaţii care de obicei nu sunt frecventate de bărbaţi atât de mult precum sunt de femei (de exemplu: piscine orientale, petreceri de nuntă la care participă doar femei şi alte adunări de genul acesta). Oricum, întrebarea este: dacă o femeie ucide, răneşte sau mutilează pe o altă femeie şi unicul martor este o femeie, ar trebui ca mărturia ei să fie exclusă doar pentru că este femeie sau ar trebui ca bărbaţii să depună mărturie pentru ceva la care nu au fost martori? Este logic să fie acceptată mărturia unei femei în acest caz, cât timp aceasta are o reputaţie bună. Analizând versetul:
„… iar dacă nu sunt doi bărbaţi, (luaţi) un bărbat şi două muieri” (Al-Baqarah 2: 282),

şeicul de la Universitatea Al-Azhar, Mahmud Şaltut, spune: „Versetul nu se referă la statutul mărturiei. El se apleacă mai degrabă asupra metodelor de verificare şi de stabilire a încrederii în ce priveşte drepturile individului în momentul tranzacţiei. Versetul începe, de fapt, astfel:
«O, voi cei care credeţi! Dacă voi contractaţi o datorie pentru un anumit timp, atunci însemnaţi-o în scris! Şi să o însemne, între voi, un scrib cu dreptate! Scribul nu are voie să refuze a scrie, aşa cum l-a învăţat Allah. Aşadar, el trebuie să scrie aşa cum îi dictează datornicul, care trebuie să fie cu frică de Allah, Stăpânul său, şi să nu micşoreze [valoarea datoriei] cu nimic! Dar dacă datornicul este fără judecată sau slab sau nu poate dicta el, atunci să dicteze tutorelui său, cu dreptate. Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!» (Qur’an 2: 282).
De aceea situaţia este una de verificare şi de documentare a drepturilor, nu una de judecată. Astfel, versetul indică cele mai bune moduri de documentare şi verificare prin care partenerii din înţelegere pot beneficia de securitate maximă. Acest lucru nu înseamnă că mărturia unei singure femei sau a unui grup de femei, fără cea a unui bărbat, nu contează în stabilirea drepturilor şi nici că nu va fi luată în considerare de un judecător din moment ce în jurisdicţie maximul cerut este «dovada».”
Aplecîndu-se asupra acestui subiect de gândire, juristul Ibn Al-Qayyim susţine că „dovada” în legislaţia islamică este mai cuprinzătoare decât mărturia, confirmând că „dovada” este factorul decisiv în stabilirea drepturilor, ceea ce o face să fie „evidentă” şi, în consecinţă, să fie luată în considerare de către judecător.
Judecătorul pronunţă verdictul pe baza dovezilor decisive, chiar dacă este vorba de mărturia unui nemusulman, atâta vreme cât acesta îi inspiră încredere.
Acestea îl fac pe şeicul Şaltut să ajungă la concluzia că, atunci când mărturiile a două femei sunt considerate precum mărturia unui bărbat, acest lucru nu este din cauza unei slăbiciuni sau a unei deficienţe a intelectului ei.
Versetul, totuşi, a fost astfel exprimat pentru a se adresa normelor acelor timpuri, ce sunt încă aceleaşi pentru majoritatea femeilor. Ele nu sunt prezente la şedinţele de înregistrare a datoriilor sau a tranzacţiilor. Faptul că unele femei iau parte la aceste activităţi nu modifică realitatea fundamentală: înclinaţia lor naturală în viaţă de a procrea. Din nou, versetul reprezintă o îndrumare de a realiza o verificare maximă. În anumite locuri, tendinţa este ca femeia să facă tranzacţii şi să asiste la scrierea actelor pentru datorii; este dreptul oamenilor de a accepta mărturia unei femei aşa cum o acceptă pe cea a unui bărbat atâta vreme cât au aceeaşi încredere în memoria ambelor sexe.
Şeicul Şaltut nu se limitează la atât; el continuă cu analiza unui caz în care cuvântul bărbaţilor şi al femeilor cântăresc la fel: „Găsim o dovadă puternică a egalităţii în afirmaţiile Qur’anului, anume că femeia este egală cu bărbatul în tipul mărturiei cunoscută ca jurământul condamnării (un jurământ în care chiar soţul sau soţia îşi acuză partenerul de adulter şi în care singurul martor este unul dintre ei – nota traducătorului.):
«Aceia care le defăimează pe soţiile lor şi nu au martori afară de ei înşişi, fiecare dintre ei trebuie să facă patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care spun adevărul şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca blestemul lui Allah să cadă asupra lui, dacă el este dintre cei care mint. Însă osânda va fi îndepărtată de la ea, dacă ea face patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care mint şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca mânia lui Allah să se abată asupra ei, dacă el este dintre cei care spun adevărul.» (An-Nur 24: 6-9).
Aceasta înseamnă că bărbatul trebuie să jure de patru ori că a fost martor ocular al adulterului soţiei sale, după care să încheie printr-o invocaţie a distrugerii lui de către Allah în cazul în care el minte; pedeapsa nu îi va fi aplicată femeii dacă şi ea, la rândul ei, face patru jurăminte ale mărturiei încheiate cu o invocaţie de abatere a blestemului lui Allah asupra ei dacă ea este cea care minte.”

Source Link

Views: 3

Posturile voluntare ale femeilor

   Muhammad Ali Al-Hashimi Adevărata femeie musulmană împlineşte de asemenea posturile opţionale în alte perioade decât în luna Ramadan, dacă nu este prea greu pentru ea să facă acest lucru. Astfel, ea posteşte în ziua ’Arafa, în ziua ’Aşura68 şi în cea de-a noua zi a lunii Muharram, deoarece postul în aceste zile, dar şi […]

 Muhammad Ali Al-Hashimi

Adevărata femeie musulmană împlineşte de asemenea posturile opţionale în alte perioade decât în luna Ramadan, dacă nu este prea greu pentru ea să facă acest lucru. Astfel, ea posteşte în ziua ’Arafa, în ziua ’Aşura68 şi în cea de-a noua zi a lunii Muharram, deoarece postul în aceste zile, dar şi în altele, reprezintă una dintre faptele bune care ne pot izbăvi de păcate, aşa cum ne-a spus Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!

Abu Qatada – Pacea fie asupra sa! – a zis: „Trimisul lui Allah a fost întrebat despre postul din ziua ’Arafa şi el a zis: «Este o izbăvire pentru păcatele anului care a trecut şi pentru ale celui prezent.»”

Ibn ’Abbas a zis că Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a postit în ziua ’Aşura şi le-a poruncit celorlalţi să postească şi ei în această zi.

Abu Qatada – Pacea fie asupra sa! – a zis că Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a fost întrebat despre postul din ziua ’Aşura şi el a zis: „Este o izbăvire a păcatelor din anul care a trecut.”

Ibn ’Abbas a povestit că Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis: „Dacă voi trăi şi la anul, voi posti în cea de-a noua zi (a lunii Muharram).”

Este de asemenea bine să se ţină post şase zile în luna Şawual, aşa cum a spus Profetul: „Pentru cel care a ţinut post în luna Ramadan, apoi l-a continuat cu şase zile [de post] în Şawual va fi precum a postit pentru un an întreg.”

Este de asemenea recomandat să se ţină post timp de trei zile în fiecare lună, conform spuselor lui Abu Huraira: „Cel mai drag prieten al meu (adică Profetul) m-a povăţuit să fac trei lucruri: să postesc trei zile în fiecare lună, să fac două rak’a la rugăciunea duha şi să nu mă culc niciodată până ce nu am făcut uitr.”

Abu Ad-Darda’ – Pacea fie asupra sa! – a zis: „Dragul meu prieten (adică Profetul) m-a povăţuit să fac trei lucruri la care n-am să renunţ niciodată cât voi trăi: să postesc trei zile în fiecare lună, să fac rugăciunea duha şi să nu dorm până nu am făcut uitr.”

’Abdullah ibn ’Amr Al-’Aas – Pacea fie asupra sa! – a spus că Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis: „Postul timp de trei zile în fiecare lună este precum postul pentru o viaţă întreagă.”

Unele relatări descriu aceste zile ca fiind a treisprezecea, a paisprezecea şi a cincisprezecea zi a fiecărei luni, care sunt numite „zilele albe” (al-aiiam al-bid); alte relatări afirmă că Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – obişnuia să ţină post trei zile, fără a le preciza, în fiecare lună.

Mu’adha Al-’Adawiia a zis: „Am întrebat-o pe A’işa: «Trimisul lui Allah obişnuia să ţină post trei zile în fiecare lună?» Ea a zis: «Da.» Am întrebat-o: «În ce perioadă a lunii obişnuia să postească?» Ea a zis: «Pentru el nu conta în care perioadă a lunii ţinea post.»”

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 1

DINCOLO DE VĂLUL PREJUDECĂȚILOR

 Alina Isac Alak   A purta hijab a fost iniţial un simplu experiment; am intenţionat doar să îmi reconfirm „practic” convingerea că religia şi implicit islamul îşi află valoarea şi semnificaţia în primul rând prin trăirea şi transformarea interioară pe care o generează/incumbă. Rugăciunea, postul, cunoaşterea erau priorităţile mele; hijabul îl acceptam doar la nivel […]

 Alina Isac Alak

A purta hijab a fost iniţial un simplu experiment; am intenţionat doar să îmi reconfirm „practic” convingerea că religia şi implicit islamul îşi află valoarea şi semnificaţia în primul rând prin trăirea şi transformarea interioară pe care o generează/incumbă. Rugăciunea, postul, cunoaşterea erau priorităţile mele; hijabul îl acceptam doar la nivel ideatic, dar practica sa mi se părea superfluă şi formala, inutil restrictivă (cât timp exista modestie, moralitate şi credinţă în suflet).

 Totuşi, un an mai târziu, fiind într-o dispoziţie ludică, am hotărât să văd cum m-aş simţi purtând hijab în public – convinsă fiind însă de suficienţa realizărilor spirituale – şi am rămas uimită de „dezgolirea” sufletească produsă. Prima impresie – aproape fizică – care m-a izbit a fost că, deşi eram în mijlocul agitaţiei stradale obişnuite, în mine se lăsase pace şi linişte şi parcă o mie de mâini s-au retras de pe mine, lăsându-mă să mă reîntorc la mine şi să văd cu claritate ce este al meu, ce îmi aparţine şi ce este al altora. Strict psihologic, am realizat că, deşi intelectual mă credeam eliberată de dependenţa faţă de tiparele feminine modelate conform normelor masculine tributare concepţiilor patriarhal-misogine, de tendinţa de a încerca să impresionezi şi să fii acceptată social mai întâi prin înfăţişarea/apariţia/aparenţa ta, în intimitate condiţionările încă mă dominau. În mine încă mai era înrădăcinată o vulnerabilitate feminină construită prin care sentimentul identităţii şi respectului de sine se intersectau puternic cu percepţia celorlalţi asupra imaginii mele corporale, prin care eu, mai mult sau mai puţin conştient, mă modelam şi expuneam conform expectaţiilor şi normelor contingente validate de cultură şi societatea noastră doar pentru că trupul reprezintă intrarea /poarta în sfera valorii pentru o femeie. Sună banal aplicat unui studiu social, dar dezvăluit în propria fiinţă „emancipată” e destul de cutremurător şi înjositor.

Purtând hijab, am simţit că trupul meu a fost pus între paranteze şi scos din dialogul public, că am redobândit controlul asupra lui şi a redevenit strict „proprietatea” mea; trupul şi-a recăpătat caracterul privat şi implicit valoarea. Trupul meu, trupul femeii în islam, nu mai este pentru toţi şi cum vor toţi, nu mai este de „uz” comunitar prin accesibilitatea privirii şi permisivitatea comentariilor, ci redevine un element individual lipsit de orice semnificaţie în interacţiunea şi evaluarea socială. Pur şi simplu trupul nu contează pentru ceilalţi – acei ceilalţi nesemnificativi, „stradali”, din viaţa mea; în spaţiul public, trupul se retrage din prim-plan şi rămâne personalitatea mea. E o modalitate de a le „impune” celorlalţi să te trateze în primul rând ca pe o persoană şi nu ca femeie mai mult sau mai puţin atractivă. A purta hijab nu înseamnă că trebuie sa devii urâtă, ci doar ca trupul îşi pierde relevanţa şi devine indiferent celor oricum indiferenţi ţie cărora le-a fost interzis accesul la el. În spaţiul public mă interesează să fiu acceptată, apreciată, evaluată conform inteligenţei, cunoaşterii şi caracterului meu; aceasta nu înseamnă că mă identific cu un „eu” destrupat, ci doar că sunt o persoană cu un trup care nu vrea să spună nimic în acest context.

Unde are rost sa mă dezvălui şi sa las trupul sa se exprime? În familia mea, în fata soţului meu, în faţa celor pe care eu îi aleg, care înseamnă ceva pentru mine. În islam trupul este valorizat spiritual; şi prin trup îmi fac rugăciunea, iar rugăciunea coboară şi în trup; trupul este „amana”, dar inviolabil, sacru de la Dumnezeu de care trebuie să ai grijă şi pe care trebuie să îl respecţi, preţuieşti. Trupul în căsătorie nu este simplu instrument sexual, ci dar pentru soţul tău, dar care, în pofida corporalităţii sale, este investit cu valoare şi semnificaţie spirituală şi (dar nu doar) prin acest „management” selectiv operat asupra expunerii sale. Oamenii pe care îi iubesc şi care mă iubesc au acces la mine în integralitate; ceea ce e trăit şi asumat drept valoros şi personal nu e exhibat tuturor – altfel devine ignobil. Iar toată intensitatea erotică specifică dezvăluirii trupului nu se disipează nediscriminativ în privirile trecătorilor, ci se acumulează pentru singura persoană care cu adevărat contează. E dreptul meu de a avea control asupra trupului meu şi e un drept indubitabil necesar manifestării respectului de sine, valorizării pozitive autentice a propriei persoane şi a dezvoltării în condiţii de „libertate” a identităţii personale.

 Revenind la experimentul meu: purtând hijab prima oară, dincolo de sentimentul general, limpede, de „uşurare”, eliberare şi restaurare a demnităţii şi curajului de a fi ceea ce eşti, m-am simţit „atemporală”, deprivată de multe din determinările socio-culturale – şi de altă natură – care s-au alipit de mine în decursul devenirii personale, înceţoşându-mi percepţia propriului sine; m-am simţit liberă să văd ce este în mine fără interferenţa proiecţiilor celorlalţi, liberă să fiu eu şi să mă descopăr, liberă de a rămâne centrată în mine, nedusă de curentul în care toţi ceilalţi se agită. De aceea am continuat să port hijab atunci.

De ce port hijab astăzi? Pentru că atunci când mă acopăr cu hijabul pentru a ieşi afară îmi readuc aminte de Dumnezeu şi mă bucur că pot să îmi reafirm angajamentul supunerii (aslama); un simplu gest şi eşti conştientă din nou de ceea ce este esenţial în viaţă; lucrurile sunt repuse la locul lor şi îşi recapătă semnificaţia adecvată valorii proprii; îţi reaminteşti că puritatea, moralitatea, virtutea nu sunt concepte demodate şi perimate, ci realităţi şi cerinţe spirituale adânc înrădăcinate în natura ta originară în absenţa cărora nu poţi accede la plenitudinea fiinţei tale.

Hijabul şi alte „formalităţi” cărora le minimalizam relevanţa şi utilitatea anterior s-au dovedit a fi catalizatori esenţiali în disciplina spirituală islamică întrucât asigură continuitatea trăirilor religioase din timpul rugăciunii şi în afara încetării formale a acesteia, rezolvă clivajul – adesea prezent în religii – dintre sfera spirituală şi cea practică şi menţine constanta evoluţiei spirituale evitând scindarea interioară şi dihotomia cunoaştere – faptă. Cunoaşterea ajută trupul, se manifestă prin trup, iar trupul reaminteşte, reactivează şi reiterează cunoaşterea spirituală. Individul redevine unitar, iar pacea (islamul) infuzează sufletul, făcându-l capabil să transceandă frivolităţile, conflictele şi contradicţiile aparente mundane.


P.S: NU am fost forţată să port hijab de către soţul meu; dimpotrivă, el m-a făcut conştientă că a purta hijab de dragul lui sau fără a internaliza şi aprofunda spiritual semnificaţia acestui gest de acoperire (care nu se limitează la vestimentaţie, ci implică o anume atitudine şi viziune asupra femeii) este o ipocrizie – în consecinţă, e mai onest să nu port. Se pare că în anumite religii vălul a devenit un simbol al autorităţii bărbatului asupra femeii şi de aici ostilitatea şi aprehensiunea faţă de vălul islamic. Cu toate acestea – iar aici deschidem o discuţie mult mai lungă – în islam, vălul/hijabul este o exprimare a obedienţei faţă de divinitate; mai mult, autoritatea bărbatului nu are validitate decât în măsura în care coincide cu ceea ce presupun dictatele coranice, iar criteriul superiorităţii unei persoane, fie ea femeie sau bărbat, îl constituie doar evlavia.

_________

femeiamusulmana.blogspot.com

Source Link

Views: 0