Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

VIAȚA DE DUPĂ MOARTE

VIAȚA DE DUPĂ MOARTE ’Umar Suleyman Al-Ashqar   Lăudat fie Allah, Cel Care dă şi ia Viaţa, Cel Care aşează sufletele în corp şi apoi le ia, Cel Care ne-a creat pe noi din ţărână şi ne întoarce pe noi în ţărână şi Care, atunci când va dori El, ne va aduce înapoi din ţărână […]

VIAȚA DE DUPĂ MOARTE

’Umar Suleyman Al-Ashqar

 

Lăudat fie Allah, Cel Care dă şi ia Viaţa, Cel Care aşează sufletele în corp şi apoi le ia, Cel Care ne-a creat pe noi din ţărână şi ne întoarce pe noi în ţărână şi Care, atunci când va dori El, ne va aduce înapoi din ţărână şi ne va învia!

Şi fie binecuvântările şi pacea asupra Profetului Ales care a vorbit foarte mult despre moarte şi despre cât de grea este ea, despre Ziua Învierii cu chinurile şi terorile ei, despre Foc şi chinurile sale, despre Paradis şi bucuriile lui, care a trezit oamenii din ignoranţa lor, scăpându-i de confuzie şi îndrumându-i pe calea cea dreaptă! Şi fie binecuvântările şi pacea asupra familiei sale pure şi asupra companionilor săi nobili, asupra celor care îl urmează în adevăr, asupra celor care trăiesc în această lume în timp ce inimile lor tânjesc după Viaţa de Apoi, străduindu-se astfel să ajungă în acel loc etern, străduindu-se în continuare până în ziua în care Îl vor întâlni pe Domnul lor, Allah să fie mulţumit de ei!

Am fost aduşi în această viaţă cu voia Celui Care este Originea vieţii şi Dătătorul de viaţă şi vom părăsi această viaţă când Cel Care ne-a dat nouă sufletul se va decide să ni-l ia. Unii oameni se nasc, iar alţii pleacă din această lume. Aceştia sunt precum valurile mării care vin unul după altul; de fiecare dată când un val se sparge de mal, el este urmat de un alt val. Oamenii sunt precum un râu care curge neîncetat, deşi apa pe care o vedem în faţa noastră acum nu este aceeaşi apă pe care am văzut-o în urmă cu o secundă. Ei sunt precum un câmp plin de plante, de-a pururi verde; de fiecare dată când ceva se ofileşte şi moare în acel câmp, altceva îi ia locul. Ei sunt precum un panou iluminat de sute de mii de lumânări; îl vezi pururi strălucitor, dar, când te uiţi de aproape, descoperi secretul continuităţii sale − de fiecare dată când o lumânare se stinge, în locul ei se aprinde alta.

Această lungă şi continuă existenţă umană se va sfârşi într-o zi. Va veni o zi când omenirea nu va mai exista, iar întregul Univers va fi distrus. Toate stelele se vor stinge, iar valurile mării se vor opri. Toată vegetaţia se va usca, iar râurile vor seca. Totuşi această distrugere nu va reprezenta sfârşitul, ci doar unul dintre stadiile prin care omul va trece. Va veni o zi când vom fi înviaţi şi vom da socoteală pentru faptele noastre din viaţa pământească.

Credinţa că vom fi înviaţi este esenţială în îndrumarea omului pe calea cea dreaptă, deoarece omul, în adâncul inimii, iubeşte nemurirea şi viaţa eternă. Astfel, Iblis (Satana) l-a ispitit pe Adam să mănânce din pomul interzis, pretinzând că, dacă va mânca din acesta, el şi soţia sa vor avea viaţă eternă:

 Şi l-a ispitit pe el Şeitan, zicându-i: «O, Adam, vrei tu să-ţi arăt pomul veşniciei şi împărăţia care nu piere?» (Ta-Ha 20:120).

Necredinţa în învierea din Ceasul Judecăţii aduce amărăciune în sufletele oamenilor şi face ca omenirea să devieze de la calea cea dreaptă.

Unii dintre aceia care resping ideea învierii se plâng şi se lamentează pentru că viaţa lor se micşorează cu fiecare clipă care trece. Acest lucru poate conduce la izolare şi durere până în clipa morţii. Dacă ei sunt scriitori sau poeţi, îşi transpun sentimentele de tristeţe, supărarea, confuzia şi durerea în articole, cărţi sau versuri, oferind astfel consolare celor aflaţi în aceeaşi situaţie. De fapt, în modul acesta doar se sporeşte durerea, iar cel bolnav se îmbolnăveşte şi mai tare. Unii dintre cei care nu cred în înviere, fiind presaţi de fiecare secundă care se scurge, se grăbesc să-şi satisfacă plăcerile fizice de teamă că vor muri înainte să guste din toate.

Scurta noastră existenţă în această lume este foarte importantă. Calea către fericirea eternă care ne duce înspre viaţa veşnică depinde de realizarea perfecţiunii noastre şi a altora. Perfecţiunea, care ne purifică sufletele şi ne corectează faptele, are un fundament limpede, explicat de Profeţi şi de toate Cărţile Divine revelate.

Deoarece legătura dintre viaţa aceasta şi Viaţa de Apoi este foarte strânsă − precum aratul, semănatul, seceratul şi recoltatul, omul trebuie să ştie cât mai multe despre ce-l aşteaptă, să se pregătească şi să-şi trăiască această viaţă în aşa fel încât să-i fie bine dincolo. Nici chiar cele mai ascuţite minţi în cele mai profunde viziuni nu pot ridica vălul în spatele căruia se ascunde Viaţa de Apoi; noi nu avem acces la ea. Dar Allah ne-a spus unde vom merge după această viaţă şi care este cursul inevitabil al vieţii. Viaţa de Apoi şi viaţa de pe pământ sunt menţionate împreună pentru că sunt inter-relaţionate şi pentru ca sufletele să se menţină pe calea cea dreaptă într-o lume unde multe creaturi, oameni şi djinni, se străduiesc să-i îndepărteze pe oameni de la calea lui Allah.

Despre informaţiile pe care Allah ni le-a oferit referitor la ziua neştiută în care Îl vom întâlni trebuie să se vorbească clar şi în detaliu, în aşa fel încât omul să fie încurajat în credinţa sa (yeqiyn).

Învierea este ceva nevăzut, dar real. Nu ar fi putut fi considerată astfel dacă relatările referitoare la ea nu ar fi fost pe bună dreptate atribuite lui Allah sau Trimisului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

 

_____________

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 3

CUM SĂ NE SALVĂM DE FOC

  Omar Suleyman Al-Asqar   Deoarece necredinţa este cea care îl condamnă pe om la Iadul veşnic, calea prin care putem să ne salvăm este credinţa şi faptele bune. Astfel că musulmanii trebuie să se roage la Allah să îi salveze de Foc: „Care Îl pomenesc pe Allah, stând [în picioare], şezând [jos]  sau pe […]

Omar Suleyman Al-Asqar

Deoarece necredinţa este cea care îl condamnă pe om la Iadul veşnic, calea prin care putem să ne salvăm este credinţa şi faptele bune. Astfel că musulmanii trebuie să se roage la Allah să îi salveze de Foc:

„Care Îl pomenesc pe Allah, stând [în picioare], şezând [jos]  sau pe o parte şi cugetă la facerea cerurilor şi a pământului, [zicând]:  «Doamne, n-ai făcut acestea în deşert! Slavă Ţie! Apără-ne pe noi de chinul Focului! Doamne! Pe acela pe care îl faci să intre în Foc, Tu îl acoperi de ruşine, iar pentru cei nelegiuiţi nu este cine să-i ajute! Doamne! Noi am auzit un vestitor chemând la credinţă: ‘Credeţi în Domnul vostru!’. Şi am crezut. Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre, şterge faptele noastre rele şi ia-ne sufletele împreună cu cei evlavioşi! Doamne! Dă-ne nouă ceea ce ne-ai făgăduit prin trimişii Tăi şi nu ne acoperi pe noi de ruşine în Ziua Învierii, căci Tu nu-Ţi calci făgăduinţa!»“ (Coran 3: 191-194).

Multe hadisuri vorbesc în detaliu despre acest aspect şi descriu faptele ce ne vor proteja de Foc, cum ar fi − dragostea pentru Allah. În AlMustdrak şi Al-Musnad, Al-Haakim şi Ahmad relatează de la Anas ibn Maalik (Allah să fie mulţumit de el!) care afirmă: „Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Pe numele lui Allah, Allah niciodată nu îl va arunca în Foc pe cel care-L iubeşte şi pe cel pe care El îl iubeşte.»“.

Postul este o scăpare din calea Iadului, aşa cum Ahmad relatează în Al-Musnad şi Al-Bayhaqi în Şu’ab al-Imaan, cu isnaad hasan de la Jaabir ibn Abdullah (Allah să fie mulţumit de el!). Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Allah Preaînaltul spune: «Postul este un scut cu care vă puteţi apăra de Allah»“. Este relatat de Ahmad, Nasaa’i, ibn Maajah şi ibn Khuzaymah şi isnaadul său este sahih. Dacă postul este ţinut în timpul jihadului împotriva unui duşman, atunci este o mare victorie. Abu Sa’id al-Khudri (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Oricine posteşte o zi în timp ce se află în jihad de dragul lui Allah, Allah îl va îndepărta (lit. faţa sa) la «şaptezeci de ani» distanţă de Foc” (Ahmad, Bukhari, Muslim, Tirmidhi şi Nasaa’i).

Alte mijloace de salvare de Foc sunt teama de Allah şi jihadul de dragul Său:

Acela care s-a temut de înfăţişarea dinaintea Domnului său va avea parte de două grădini. (Ar-Rahman 55: 46).

Tirmidhi şi Nasaa’i au relatat de la Abu Huraira (Allah să fie mulţumit de el!) că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Nimeni care plânge de frica lui Allah nu va intra în Iad până ce laptele nu va intra înapoi în piept (adică niciodată) şi un bărbat nu va avea niciodată şi praful din lupta pe calea lui Allah, şi fumul Iadului“.

Bukhari relatează de la Abu `Abs că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Nicio pereche de picioare prăfuite de dragul lui Allah nu va fi atinsă de Foc“.

Muslim relatează de la Abu Huraira (Allah să fie mulţumit de el!) că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Un necredincios şi cel care îl ucide nu se vor întâlni niciodată în Focul Iadului“.

De asemenea, putem fi protejaţi de Foc dacă vom căuta adăpost la Allah:

„Aceia care spun: «Doamne, ţine departe de noi chinul Gheenei, căci chinul ei este pieire veşnică» − ce locuinţă rea şi ce rău loc de şedere este ea!“ (Coran 25: 65-66).

Ahmad, ibn Maajah, ibn Hibbaan şi Al-Haakim relatează cu isnaad sahih de la Anas (Allah să fie mulţumit de el!) că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Nimeni nu cere de la Allah Raiul de trei ori fără ca Raiul să nu spună: «O, Allah, primeşte-l în Rai!». Şi niciun musulman nu cere de la Allah protecţie din calea Iadului de trei ori fără ca Iadul să spună: «O, Allah, scapă-l de mine!»“. Bukhari şi Muslim relatează de la Abu Huraira (Allah să fie mulţumit de el!) că, atunci când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) discuta despre îngerii care căutau întruniri de Dhikr (pomenire a lui Allah), el a spus: „Allah îi întreabă şi El ştie cel mai bine: «De ce caută protecţie?». Ei îi vor spune: «De Foc». El întreabă: «L-au văzut deja?». «Nu, Allah, încă nu l-au văzut». El spune: «Cum este posibil, dacă încă nu l-au văzut?». Ei spun: «Ar fi şi mai speriaţi şi mai nerăbdători să scape de el». El spune: «Fiţi martori că i-am iertat»“.

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 6

Iertarea

  Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu […]

 

Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu căutăm vreo legătură între aceste ascensiuni şi prăbuşiri cutremurătoare. Sunt ipostaze extreme, ale căror cauze şi efecte se situează în planuri diferite.

Uneori, oamenii sunt ca lanurile de grâu ce se unduiesc în bătaia vântului. Alteori, deşi par vajnici copaci, se prăbuşesc pentru a nu se mai ridica niciodată. Sunt clipe în care îngerii îi privesc cu admiraţie şi clipe în care până şi demonii se cutremură de purtarea lor.

Răul pentru oameni, care prin natura lor cunosc atâtea ridicări şi atâtea prăbuşiri, nu este esenţial, dar este inevitabil. Este accidental dar, în acelaşi timp, probabil. Pentru o fiinţă care va cunoaşte prihana, iertarea este de o importanţă covârşitoare.

Oricât ar fi de merituos să-ţi ceri iertare şi să te căieşti pentru răul făcut fără de voie, puterea de a ierta este o virtute şi mai mare. Iertarea este strâns legată de virtute, tot aşa cum virtutea este strâns legată de iertare. Aşa cum spune un binecunoscut proverb, “Greşeala este omenească; iertarea, divină”. Cât de adevărat! Iertarea este acoperirea prejudiciului. Este o reîntoarcere la esenţa noastră şi o regăsire de sine. De aceea, lucrul cel mai plăcut în ochii Nesfârşitei Îndurări este această zbatere între revenire şi căutare.

Întreaga creaţie, fiinţă şi lucru, a cunoscut iertarea prin om. Allah şi-a arătat iertarea prin intermediul omului şi a sădit frumuseţea iertării în inima omenească. Când primul om şi-a ştirbit esenţa prin cădere, iertarea, am putea spune o necesitate imperioasă a naturii omeneşti, s-a pogorât din ceruri, ca răspuns la imploraţiile sale sincere şi la chinul remuşcării.

Speranţa şi mângâierea sunt daruri pe care oamenii le-au păstrat de la strămoşii lor, de-a lungul secolelor. Ori de câte ori greşesc şi apoi purced în căutarea iertării, învingându-şi ruşinea pentru păcatele săvârşite şi deznădejdea provocată de propriile fapte, oamenii pot afla nesfârşita îndurarea şi pot cunoaşte generozitatea care te face să-ţi acoperi ochii în faţa păcatelor altora.

iertareaSperanţa de a primi iertarea le îngăduie oamenilor să se ridice deasupra norilor negri care le întunecă orizontul şi să vadă raza de lumină în lumea în care trăiesc. Oamenii fericiţi, care cunosc aripile purtătoare în înalt ale iertării, îşi trăiesc viaţa într-un viers care le desfată sufletele.

Este cu neputinţă ca cel care s-a dedicat căutării iertării să nu gândească şi la a-i ierta pe ceilalţi. Aşa cum vrea să fie iertat, vrea şi să ierte. Poate cineva să nu ierte, când ştie că suferinţa provocată de propriile greşeli nu ţi-o poţi potoli decât sorbind adânc din apele iertării? Poate cineva să nu ierte, când ştie că drumul spre dobândirea iertării trece prin propria ta putinţă de a ierta?

Cei care iartă sunt răsplătiţi cu iertare. Cine nu ştie să ierte nu poate nutri speranţa de a fi iertat. Cei care zăvorăsc drumul omenirii către toleranţă sunt monştri care şi-au pierdut umanitatea. Astfel de brute, care nu simt pornirea de a se căi pentru păcatele săvârşite, nu vor cunoaşte niciodată marea mângâiere a iertării.

Iisus Hristos i-a spus mulţimii adunate spre pedepsirea femeii păcătoase: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”[1] Poate cineva care ştie că are un păcat pe conştiinţă să arunce cu piatra într-un seamăn de-al său? Dacă cei care îi judecă pe alţii ar putea cu adevărat înţelege! Răutatea şi ura din noi ne îndeamnă să aruncăm în altul cu piatra. Şi dacă ura şi răutatea îl judecă, să nu le lăsăm să-l şi condamne. Până ce nu vom sfărâma idolii dinlăuntrul nostru aşa cum Abraham i-a sfărâmat, nu vom putea niciodată să luăm o decizie corectă în numele nostru sau în numele celorlalţi.

Iertarea s-a ivit şi a atins perfecţiunea prin omenire. În acest sens, găsim exemple desăvârşite de iertare şi toleranţă în reprezentaţii ei cei mai iluştri.

Ura şi răutatea sunt seminţe ale Iadului, împrăştiate printre oameni de spiritele răului. Contrar celor care încurajează ura şi răutatea, şi care transformă acest Pământ într-un Iad, cu iertarea în mâini, să alergăm în ajutorul oamenilor copleşiţi de nenumărate necazuri şi împinşi tot mai mult către marginea prăpastiei. Ultimele secole au fost umbrite de excesele unor oameni care nu au ştiut ce este iertarea şi toleranţa. Nu poţi decât să te cutremuri la gândul că astfel de oameni ar putea ţine în mâinile lor viitorul.

Iată de ce, darul cel mai scump pe care generaţia de azi îl poate face copiilor şi nepoţilor este acela de a-i învăţa iertarea. Iertarea în faţa celei mai rele purtări şi iertarea în împrejurările cele mai vitrege. Totuşi, a te gândi să le ierţi unor oameni haini, unor oameni care se bucură de suferinţa semenilor lor, este un semn de nesocotire a iertării. Nu avem dreptul să le iertăm unor astfel de oameni. A-i ierta este o lipsă de respect pentru omenire. Nu cred că un act care reprezintă o lipsă de respect pentru iertare poate fi considerat vreodată acceptabil.

O generaţie crescută într-un anume trecut şi supusă în mod constant unor presiuni ostile s-a confruntat cu oroarea şi brutalitatea în lumea întunecată în care a fost împinsă. A văzut sânge şi urâciune nu numai sub învăluirea nopţii, ci şi în plină lumină a zilei. Ce poţi învăţa de la o societate cu vocea, respiraţia, gândul şi zâmbetul mânjite de sânge? Lucrurile înfăţişate oamenilor acestei generaţii au fost opusul trebuinţei şi dorinţei lor. Anii în care au fost lăsaţi în părăsire sau îndreptaţi spre căi greşite le-au format o a doua natură. Dezordinea şi răzvrătirea s-au adunat şuvoi. De am putea cel puţin să-i înţelegem ! Dar cum să o facem?

Am credinţa că iertarea şi toleranţa ne vor vindeca rănile, dar numai dacă aceste instrumente celeste vor sta în mâinile celor care le înţeleg limbajul. Altminteri, metodele incorecte, cele folosite până în prezent, vor aduce nenumărate complicaţii şi nu vor face decât să ne dezorienteze.

 

 

[1] Evanghelia după Ioan, Capitolul 8, Versetul 7.

Source Link

Views: 3