Sevinci Gemaledin
Cum definesc jurisprudenţii musulmani aceste obiective în forma lor concretă?
Jamal Badawi:
Ibn Taymiyyah se raportează la ele drept iqamat al-‘adl sau instaurarea echilibrului şi dreptăţii. Totul poate cădea sub incidenţa acestei expresii concrete fundamentale. Înainte de Ibn Taymiyyah, Al Mawirdi defineşte obiectivul unei conduceri cu adevărat islamice drept o succesiune a modului în care Profetul Muhammed a administrat relaţia dintre siguranţa credinţei şi administrarea lucrurilor lumeşti. Aceasta este o integrare minunată a ambelor aspecte temporale riguroase şi ne arată nouă că Islamul nu face acea separare. În general jurisprudenţii musulmani acceptă faptul că obiectivele unei onduceri musulmane, dacă vrem să fie descrisă în mod explicit, sunt cele sugerate în definiţia dată de Imamul Aş-Şatibi. Acesta a fost un mare jurisprudent care după ce a aprofundat natura învăţăturilor islamice, a afirmat că acestea pot fi sumarizate drept cele care servesc cinci obiective principale. Ele trebuie să pătreze în siguranţă credinţa, viaţa, mintea, onoarea şi proprietatea; orice poate cădea sub incidenţa acestor domenii. Unii jurisprudenţi intră şi mai mult în detaliu, dar dacă privim cu atenţie la aceste definiţii, ele iniţiază baza asupra căreia diverse funcţiuni a unei conduceri cu adevărat islamice pot fi pronunţate. În mod imperativ musulmanii trebuie să instaureze un sistem de conducere bazat pe învăţăturile islamului. Nu există separare a religiei de stat, iar poziţia jurisprudenţilor musulmani este aproape unanim exprimată în acest sens.
Există excepţii care vă determină să spuneţi „aproape unanim”?
Jamal Badawi:
Da, încerc să mă exprim cât de precis pot. Au existat unele păreri nesemnificative în trecut, dar si mai recent. În secolul VII al erei creştine şi primul secol islamic un grup desprins dintr-un alt grup care era şi el minoritar numit Al-Hawarij, cu o diviziune a grupului numit Al-Najidat au susţinut că, dacă oamenii pot instaura dreptate şi pot crea relaţionările fără o conducere anume, atunci au concluzionat că nu este necesară o conducere/un guvern. Ei spuneau că în absenţa acestei posibilităţi, atunci ar trebui instaurată o conducere. Într-un fel acesta este un consens, însă nu este exprimat în mod decisiv precum la ceillţi jurisprudenţi – precum că trebuie să existe un sistem de givernare în cazul în care cineva vrea să instaureze propria ordine. În 1925 a existat o persoană destul de controversată, care a absolvit la Al-Azhar şi a lucrat în sistemul de justiţie în cadrul Curţii de Şariah din Egipt. El a publicat o carte care nu fusese atât de bine bazată, dar care a stârnit foarte multă controversă. Cartea se numea „Islamul şi Guvernarea” în care el a deviat de la opiniile aproape unanime ale musulmanlor de-a lungul istoriei, conform cărora religia şi statul nu ar trebui separate, el afirmând că misiunea profetică şi isntaurarea unei ordini politice sunt două lucruri diferite. El afirmat că statul islamic poate fi orice, atât imp cât Islamul este practicat din punct de vedere al aspectului religios.
Atât timp cât oamenii îşi practică îndatorirea religioasă, el a afirmat că sistemul de guvernare poate fi unul oarecare: monarhie, dictatură, republică, socialism, fascism etc. El a afirmat că natura acestuia este irelevant si independent de religiozitate. Totuşi, perioada în care a apărut această carte a fost una destul de revelatoare. Această carte a fost publicată în 1925, la aproape un an de la abolirea califatului în Turcia, în urma revoluţiei conduse de Kemal Ataturk. Acesta a fost un aspect foarte rău dion istoria musulmanilor pentru că a fost întreruptă continuitatea unei ordini islamice din timpul Profetului până în 1924, chiar şi cu imperfecţiunile ei. A fost probabil cea mai veche ordine continuă din lume. Musulmanii îşi pierduseră încrederea în ei şi deveneau din ce în ce mai slabi, iar tările europene şi occidentale din ce în ce mai puternice. Mulţi musulmani au căzut în capcana imitării orbeşti a ocupatorilor şi colonizatorilor lor, iar aceasta pare că a reflectat spiritul acelor timpuri. În orice caz, au existat atât de multe replici bune scrise pentru acea carte, unele dintre ele susţinând că autorul se contrazisese în ea. Într-o parte el afirmă că religia trebuie separată de guvernare, dar între paginile 130 şi 144 el susţine că caracterul, inclusiv al conducerii Profetului Mohammed, în sensul că aceasta nu era doar o conducere religioasă, ci includea toate aspectele vieţii, ale oamenilor, atât economic, politic sau social. Cu excepţia acestor rare şi nesemnificative cazuri, unanimitatea aproape desăvârşită a musulmanilor de-a lungul istoriei s-a bazat pe textul clar al Coranului şi tradiţiei profetice şi subliniază necesitatea imperativă de instaurare a unui sistem de guvernare pe bazele învăţăturilor islamice şi alegerii unui calif sau a unui lider pentru acel stat.
sursa: Interviuri cu Jamal Badawi
Source LinkViews: 0
