Tag: politeism

Conceptul de unicitate – partea I

    Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune […]

 

 

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah  ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah  formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.”  Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah  atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

 

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah  le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

 

Source Link

Views: 2

De ce l-a creat Dumnezeu pe om?

De ce l-a creat Dumnezeu pe om?   Pentru a răspunde la întrebarea „De ce l-a creat Dumnezeu pe om?” trebuie mai întâi determinată perspectiva din care este pusă întrebarea. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu ar însemna: „Ce l-a făcut pe Dumnezeu să creeze omenirea?”, în vreme ce din punctul de vedere al […]

De ce l-a creat Dumnezeu pe om?

 

Pentru a răspunde la întrebarea „De ce l-a creat Dumnezeu pe om?” trebuie mai întâi determinată perspectiva din care este pusă întrebarea. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu ar însemna: „Ce l-a făcut pe Dumnezeu să creeze omenirea?”, în vreme ce din punctul de vedere al omului ar însemna: „Cu ce scop a creat Dumnezeu oamenii?” .

Ambele puncte de vedere reprezintă aspecte ale controversatei întrebări: „Eu de ce exist?”. În următoarele pagini ambele aspecte ale întrebării vor fi explicate din perspectiva revelaţiei divine. Nu este un subiect ce poate fi supus speculaţiei umane, pentru că presupunerile omului nu pot descoperi întregul adevăr. Cum pot fiinţele umane deduce intelectual realitatea existenţei lor, în vreme ce abia pot înţelege cu greu cum funcţionează propriul lor creier sau entitatea sa mai înaltă, mintea? În consecinţă, numeroşi filosofi care au meditat asupra acestei întrebări de-a lungul timpului au venit cu nenumărate răspunsuri, toate bazate pe presupuneri care nu pot fi dovedite. Întrebările privind această chestiune au condus chiar la afirmaţii potrivit cărora noi nu existăm cu adevărat, iar întreaga lume este imaginară.

Platon De ce l-a creat Dumnezeu pe om?Spre exemplu, filosoful grec, Platon (428 – 348 î.H.), a susţinut că lumea de fiecare zi a lucrurilor schimbătoare, pe care omul ajunge să o cunoască prin intermediul simţurilor sale, nu este realitatea primară, ci este o lume închipuită, a aparenţelor. Mulţi alţii, după cum a fost menţionat anterior, au susţinut şi continuă să susţină că nu există niciun scop al creaţiei oamenilor. Potrivit lor, existenţa umană este pur şi simplu un produs al hazardului. Nu poate exista niciun scop dacă viaţa a evoluat din materie neînsufleţită, care a devenit însufleţită doar din pură întâmplare. Presupuşii „veri” ai omenirii, maimuţele, nu-şi pun întrebări existenţiale, aşadar, de ce ar trebui să şi le pună oamenii?

Deşi cei mai mulţi oameni se întreabă de ce am fost creaţi, după scurte reflecţii ocazionale le este extrem de dificil să afle răspunsul. Fără cunoaşterea scopului existenţei sale omul nu se diferenţiază de celelalte animale. Necesităţile animalului de a mânca, de a bea şi de a procrea sunt şi necesităţi de bază ale fiinţei umane, aşadar efortul uman este direcţionat în această sferă limitată. Când satisfacţia materială devine cel mai important scop în viaţă, existenţa umană se degradează foarte mult, comparându-se cu aceea a animalelor.

Fiinţele umane își vor utiliza constant în mod eronat inteligenţa dată de Dumnezeu, atunci când nu-şi cunosc scopul existenţei. Mintea umană degradată îşi utilizează abilităţile pentru a crea droguri şi bombe şi devine preocupată de păcatul trupesc, pornografie, homosexualitate, ghicitorie, suicid etc. Fără cunoaşterea scopului vieţii, existenţa umană îşi pierde sensul, se risipeşte inutil, iar recompensa unei vieţi eterne, fericite, în lumea de apoi, nu mai există. De aceea este foarte important ca fiinţele umane să răspundă corect la întrebarea: „De ce suntem noi aici?”

Oamenii trebuie să se orienteze adesea către alte fiinţe umane pentru a afla răspunsuri. Singurul loc în care se răspunde clar şi precis acestor întrebări sunt cărţile revelaţiei. A fost necesar ca Dumnezeu să reveleze scopul existenţei umane prin intermediul profeţilor Săi, pentru că fiinţele umane sunt incapabile să găsească singure răspunsul corect. Toţi profeţii lui Dumnezeu i-au învăţat pe urmaşii lor să răspundă la întrebarea: „De ce l-a creat Dumnezeu pe om?”.

Source Link

Views: 4

Credinta in destin

Credinta in destin     Mulţi filosofi au susţinut că binele provine de la Allah Preaînaltul şi că răul este creaţia altor dumnezei; ei susţin acest lucru pentru a evita atribuirea lui Allah a răului. Cei care se ocupă de vrăji și magie susţin că Lumina a fost creatorul binelui şi că Întunericul a fost […]

Credinta in destin

 

Road

 

Mulţi filosofi au susţinut că binele provine de la Allah Preaînaltul şi că răul este creaţia altor dumnezei; ei susţin acest lucru pentru a evita atribuirea lui Allah a răului.

Cei care se ocupă de vrăji și magie susţin că Lumina a fost creatorul binelui şi că Întunericul a fost creatorul răului.

Cei care fac parte din aceasta comunitate care au susţinut că Allah nu a creat faptele supuşilor Săi, sau că El nu a creat faptele ce duc la rătăcite, afirmă că există alţi creatori în afara de Allah.

Perfectiunea credinţei în unicitatea lui Allah nu este obţinută decât de cei care afirmă că Allah Singur este Creatorul a tot ce există în Univers şi că voinţa Lui predomină peste creaţia Lui – şi ceea ce vrea El se întâmplă şi ceea ce nu vrea El nu se întâmplă. Toţi cei care nu cred în predestinare nu cred cu adevărat că Stăpânul lor este Unul şi Singur şi nu Îl constientizează corect. Credinţa în predestinare este cea care marcheaza în acest caz diferenţa dintre monoteism şi politeism. Cel care crede în predestinare afirmă că acest univers şi totul din el a fost creat de un Singur Dumnezeu; cei care nu cred acest lucru sugerează că există alţi dumnezei în afară de Allah.

  • Să rămânem pe calea cea dreaptă atât în momentele grele, cât şi în cele uşoare

Datorită defectelor şi slăbiciunii lor, oamenii nu reuşesc întotdeauna să rămână pe calea cea dreaptă.

Allah spune:

Omul a fost făcut nestatornic; Când are parte de rău, el este abătut/ Iar când are parte de bine, el este zgârcit, Afară de cei care fac Rugăciunea, (Al-Ma`arij 70:19-22)

Credinţa în predestinare determină omul să fie statornic pe calea cea dreaptă pentru a nu fi nepăsător în momentele uşoare ale vieţii şi pentru a nu cădea în disperare în momentele grele, deoarece el ştie că tot binele care i se întâmpla provine de la Allah şi nu datorită inteligenţei sale sau planului bun:

Voi nu aveţi binefacere decât de la Allah… (An-Nahl 16:53)

El nu este precum Qaarun care se lauda în faţa oamenilor săi şi în mod arogant afişa în faţa lor comorile şi bunăstarea cu care Allah l-a binecuvântat.

Qarun a fost din neamul lui Moise, însă el s-a răzvrătit împotriva lor. Şi i-am dat Noi atâtea comori, încât numai cheile lui apăsau greu asupra unei cete de [bărbaţi] vânjoşi. Şi când i-a zis lui neamul său: “Nu te semeţii, fiindcă Allah nu-i iubeşte pe cei care se semeţesc,/ Ci caută cu ceea ce ţi-a dăruit Allah Casa cea veşnică! Şi nu uita partea ta din această viaţă! Şi fă bine, aşa după cum şi Allah ţi-a făcut ţie bine! Şi nu umbla după stricăciune pe pământ, fiindcă Allah nu-i iubeşte pe cei care fac stricăciune”, A zis el: “Mie mi s-a dat ceea ce am numai pentru ştiinţa pe care eu o stăpânesc!” Oare el nu ştia că Allah a nimicit înainte de el dintre neamuri pe cine era mai puternic decât el şi adunase mai multe bunuri? Iar nelegiuiţii nu sunt întrebaţi pentru păcatele lor! (Al-Qasas 28:76-78)

Iar când încercările şi necazurile se abat asupra unui om, el ştie că acest lucru se întâmpla prin porunca lui Allah, ca un test pentru el, aşa că nu se panicheaza şi nici nu disperă, mai degrabă el vede răsplata de la Allah şi aşteaptă răbdator,  iar această credinţa aduce linişte şi bucurie în inima credinciosului.

Nici o nenorocire nu se îndreaptă pe pământ şi nici în sufletele voastre fără ca ea să nu se afle într-o carte, înainte ca Noi să o pricinuim. Acesta este un lucru uşor pentru Allah, Pentru ca voi să nu fiţi trişti pentru ceea ce aţi pierdut şi nici să nu vă prea bucuraţi pentru ceea ce El vă dăruieşte.… (Al-Hadid 57: 22-23)

Iar Allah preamăreşte pe supuşii Lui:

Care, dacă s-a abătut asupra lor vreo nenorocire, spun: “Noi suntem ai lui Allah şi noi la El ne întoarcem”. Aceia sunt cei peste care se pogoară binecuvântarea Domnului lor şi îndurarea Lui şi aceia sunt cei călăuziţi. (Al-Baqarah 2:156-157)

  • Cel care crede în predestinare este întotdeauna atent

 

Cel care crede în predestinare este întotdeauna atent deoarece:

…Dar nu se poate socoti la adăpost de vicleşugurile lui Allah decât neamul celor pierduţi! (Al-A`raf 7:99)

Inimile oamenilor sunt întotdeauna schimbătoare deoarece inimile lor sunt între două degete ale lui Ar-Rahman (Cel Milos), care le întoarce precum El voieşte, iar încercările care sunt trimise oamenilor sunt numeroase. Credinciosul este întotdeauna atent pentru a fi influenţat de ceva care să îl trimita în rătăcire şi întotdeauna se teme că ultimele sale fapte vor fi rele. Acest lucru nu îl face apatic sau leneş, ci îl motivează să se străduiească cu perseverenţă pentru a urma calea cea dreaptă, pentru a face fapte drepte şi pentru a evita păcatele şi faptele pedepsite.

Inima credinciosului este întotdeauna ataşată de Creatorul ei, chemându-L, sperând, căutându-I ajutorul, cerându-I să-l ajute să rămână cu fermitate pe calea cea dreaptă şi pentru a fi drept călăuzit.

  • Înfruntarea dificultăţilor şi pericolelor cu inima puternică

Când un om crede că tot ceea ce se întâmpla este predestinat, şi că proviziile şi durata de viaţă depind de Allah, atunci el poate confrunta dificultăţile şi greutăţile cu inima puternică şi cu capul sus.

Aceasta credinţa a fost una dintre cele mai mari surse de putere pentru cei drepţi care s-au confruntat cu răufăcătorii, tiranii sau cu situațiile grele.

Ei nu se tem să rostească adevărul chiar dacă sunt lipsiți de o situație financiară favorabilă, deoarece această chestiune se află în mâinile lui Allah. Orice a hotărât Allah pentru supusul Său nu poate fi schimbat de nimeni altcineva şi orice Allah reţine de la supusul Său, nimeni nu îi poate oferi.

_________

islamromania.wordpress.com

Source Link

Views: 7