profetul islamului - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Profetul Muhammad – 5

Construirea societăţii

Khurram Murad

De-a lungul acelor ani, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) era înconjurat de forţe ostile (deşi, finalmente, triumful a fost de partea sa), el a continuat să purifice sufletele, să ridice moralul adepţilor săi şi să pună bazele unei familii, societăţi şi a unui stat drept.

Misiunea sa era acum completă: el crease un om nou şi schimbase vieţile multor bărbaţi şi femei, determinându-i să se dăruiască în totalitate Creatorului lor. El crease o nouă societate − una bazată pe dreptate. Prin exemplul propriei sale vieţi şi prin Coran, omenirii i s-a dat lumina şi îndrumarea necesară pentru a trăi o viaţă pioasă.

Este remarcabil că această întreagă revoluţie deschizătoare de drumuri, care a triumfat nu numai în Arabia, ci şi în toată lumea, în toate timpurile ce au urmat, şi care a vestit naşterea celei mai strălucite civilizaţii din lume, a costat nu mai mult de 750 de vieţi − majoritatea ale beligeranţilor din diferite bătălii. Cu toate acestea Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este uneori descris de către cei care au exterminat mii de oameni în numele unor presupuse idealuri legate de „civilizaţie” drept un om violent.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi-a îndeplinit singurul Hajj (pelerinaj) în cel de-al zecelea an după emigrarea la Medina. Pe câmpia Arafat, el a ţinut o predică de o frumuseţe inestimabilă şi de o valoare eternă:

„Niciun om nu are dreptul de a stăpâni peste alţi oameni; toţi oamenii sunt egali, indiferent de originea, culoarea sau naţionalitatea lor.”

Câteva luni mai târziu, în cel de-al unsprezecelea an după Hijra, profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a murit. El a fost îngropat în casa în care locuise la Medina.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a avut un caracter minunat şi frumos. A fost îndurător, blând şi înţelegător. A iubit copiii şi le vorbea cu blândeţe.

Niciodată nu a abuzat de cineva şi i-a iertat şi pe cei mai aprigi duşmani ai săi. A dus o viaţă foarte simplă. Îşi repara singur pantofii şi hainele. A trăit cumpătat; foarte adesea nu se găsea deloc mâncare în casa sa timp de mai multe zile.

Astfel era Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Conform tuturor standardelor prin care se poate măsura nobleţea umană, el a fost de neegalat; niciun om nu a fost vreodată mai măreţ!

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Profetul Muhammad – 4

Atacurile mekkanilor

Khurram Murad

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a ajuns în Medina, a format mai întâi o alianţă cu evreii, iar apoi s-a apropiat de toate triburile şi a încercat să-i convingă să semneze o alianţă sau cel puţin să accepte un pact de pace. Mulţi au fost de acord, iar micul grup izgonit din Mekka a dobândit o importanţă strategică.

Mekkanii, care plănuiseră anterior să-l ucidă pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), erau acum hotărâţi să anihileze această comunitate islamică, aflată în curs de formare. Eşuând în toate celelalte posibile demersuri, au decis să adopte o soluţie militară.

O armată din Mekka a înaintat spre Medina, în al doilea an după Hijra (emigrarea de la Mecca la Medina, anul 622), sub pretextul protejării caravanei lor comerciale.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), în pofida numărului mic de oameni ai comunităţii sale şi a lipsei de arme, a hotărât să înfrunte ameninţarea acestora cu curaj. În ziua de 17 Ramadan, la Badr, cele două armate s-au întâlnit şi au purtat o bătălie în care 313 musulmani au învins puternica armată de 1000 de oameni din Mekka.

Şaptezeci dintre şefii triburilor mekkane, cei care fuseseră cei mai activi şi vehemenţi în persecutarea musulmanilor, au fost omorâţi. Mulţi alţii au fost luaţi prizonieri, urmând a fi eliberaţi mai târziu în schimbul unei răscumpărări. Pentru prima oară în istorie, prizonierii de război au fost trataţi bine, hrăniţi şi găzduiţi în aceleaşi condiţii în care trăiau şi cei care îi capturaseră.

În cel de-al treilea an după Hijra, o armată puternică de 3000 de mekkani a înaintat din nou spre Medina, atât pentru a răzbuna înfrângerea de la Badr, cât şi pentru a încerca încă o dată să-i înfrângă pe musulmani. 700 dintre ei aveau platoşe şi 200 erau călare. Musulmanii erau 700 la număr. Cele două tabere s-au întâlnit în afara Medinei, lângă muntele Uhud. Victoria musulmană iniţială a suferit o schimbare de situaţie; detaşamentul musulman plasat pentru a apăra frontul din spate nu a respectat indicaţiile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a abandonat locul în care i se spusese să rămână. Quraişiţii au atacat din spate şi victoria s-a transformat în înfrângere, generând astfel moartea a aproximativ 65 de musulmani. Oricum, cei din Mekka nu au reuşit să se prevaleze de situaţia favorabilă creată şi să învingă.

Mekkanii au plănuit atunci să lanseze un atac final în Medina pentru a rezolva problema definitiv. Toate triburile beduine, evreii şi ipocriţii din Medina şi-au unit forţele cu triburile din Mekka. În al cincilea an după Hijra, 24000 de oameni au avansat spre Medina. Era posibil fie să se lupte împotriva lor pe câmp deschis, fie să se apere din Medina, care nu avea ziduri. Musulmanii au ales să se apere săpând şanţuri de jur împrejurul Medinei. După ce au făcut faţă asedierii Medinei timp de 25 de zile, din cauza disensiunilor interioare, a lipsei de provizii, a vremii reci şi a vânturilor puternice, armata din Mekka a fost forţată să se retragă. Acesta a fost momentul decisiv din istoria confruntării cu mekkanii. Medina nu a mai fost atacată din acel moment niciodată.

Încă de la început, evreilor li s-au acordat toate drepturile cetăţeneşti, însă, cu toate acestea, ei continuau să comită acte de trădare şi înşelăciune. Unii dintre ei au trebuit să fie expulzaţi, iar alţii au fost omorâţi în urma deciziei unui judecător numit chiar de ei. Niciodată generaţiile următoare de evrei nu au fost trase la răspundere pentru fărădelegile evreilor din Medina. De peste 2000 de ani ei sunt însă culpabilizaţi de către lumea creştină pentru crucificarea lui Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). În schimb, musulmanii i-au tratat întotdeauna corect şi amabil pe evrei.

În anul următor, al şaselea după Hijra, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), împreună cu 1400 de adepţi, a călătorit la Mekka pentru a îndeplini Umra (pelerinajul), conform mai multor tradiţii din vremea respectivă. Erau neînarmaţi, dar conducătorii quraişiţi, în pofida tuturor tradiţiilor acceptate şi prestabilite, le-au refuzat intrarea. Oricum, quraişiţii decăzuseră atât de mult din punct de vedere moral şi politic, încât au trebuit să semneze un tratat de pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) − tratatul Hudaybiyah.

Deşi termenii tratatului erau extrem de nefavorabili şi chiar umilitori pentru musulmani, s-au obţinut câştiguri imense prin această înţelegere. Cei care au fost exilaţi din Mekka şi atacaţi de trei ori erau recunoscuţi acum ca o forţă egală, trataţi cu respect şi luaţi în serios. Pacea a fost o oportunitate pentru cei şovăitori şi neutri, chiar ostili în a mărturisi Islamul; mulţi au presimţit victoria iminentă a Islamului. Rezultatul a fost că mulţi oameni din Mekka şi din triburile arabe fie au îmbrăţişat Islamul, fie au făcut pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

De îndată ce Tratatul de la Hudaybiyah a fost semnat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a trimis scrisori mai multor conducători arabi şi ne-arabi învecinaţi, inclusiv lui Chosroes din Iran şi lui Heraclit din Imperiul Bizantin. El i-a chemat la religia islamică şi i-a asigurat că nu râvnea la regatele sau bogăţiile lor. Ei le puteau păstra, dacă se dăruiau pe sine pentru a-L servi şi adora pe Unicul Dumnezeu.

Quraişiţii au încălcat curând Tratatul de la Hudaybiyah şi a venit astfel timpul să se acţioneze împotriva ostilităţii lor continue. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat spre Mekka şi a capturat oraşul. Cucerirea Mekkăi a făcut dovada unor acte de milă, generozitate şi iertare fără precedent; niciun strop de sânge nu s-a vărsat. Tuturor celor care au rămas în case li s-a garantat protejarea vieţii şi a proprietăţii. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a iertat pe toţi cei care, toată viaţa, îi fuseseră cei mai crunţi duşmani, care îl persecutaseră şi plănuiseră să-l omoare, care îl scoseseră afară din Mekka şi înaintaseră de trei ori spre Medina pentru a-i înfrunta pe musulmani.

Imperiul Bizantin învecinat se pregătea acum să atace şi să distrugă comunitatea din Medina. În orice caz, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat către Tabuk la graniţa de nord, hotărârea fermă şi curajul său lau făcut pe duşman să îşi piardă încrederea şi să se retragă.

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Evreii si musulmanii – 2

M. ‘Imarah

Islamul a deschis cartea relaţiilor cu “celălalt” (iudeu) prin această pagină extrem de luminoasă, prin care statul musulman a legiferat libertatea religioasă, pluralismul religios, egalitatea în privinţa drepturilor cetăţeneşti, în cadrul aceleiaşi comunităţii şi aceluiaşi stat.

Chiar şi după încălcarea de către iudei a promisiunii lor făcute Trimisului lui Allah şi statului musulman cât şi după trădările lor faţă de musulmani în momentul când asediul de la Tranşee s-a aflat în punctul maxim, în cele mai critice momente ale luptei, atitudinea musulmanilor faţă de evrei a rămas neschimbată!

Când ei au venit la voi deasupra voastră şi de sub voi şi când ochii voştrii au fost tulburaţi şi inimile v-au ajuns la gât şi v-aţi făcut voi fel de fel de gânduri în privinţa (făgăduinţei) lui Allah,/ Atunci au fost dreptcredincioşii încercaţi şi au fost zguduiţi de un cutremur puternic. (Al-Ahzab 33:10-11)

În aceste clipe extrem de dificile, evreii au trădat statul musulman şi şi-au încălcat angajamentele asumate faţă de musulmani, colaborând şi uneltind împreună cu oastea politeiştilor care i-au asediat pe musulmani în oraşul Medina.

Actele lor de trădare şi încercările lor de a-i uni pe politeişti şi pe idolatri împotriva monoteismului islamic, a statului şi a comunităţii sale au continuat, ei oferind politeiştilor roadele culturilor din Khaybar pentru ca să vină şi să distrugă statul Islamului. Au mers chiar mai departe cu aceste încercări, ajungând să facă mărturie – cu toate că erau un neam al Cărţii! – că politeismul şi idolatria ar fi corecte şi mai bune decât monoteismul cu care a venit încheietorul profeţilor şi trimişilor!

Când politeiştii din tribul Qurayş i-au întrebat “O, neam al iudeilor – voi sunteţi neamul primei scripturi şi voi ştiţi ceea ce ne desparte pe noi de Muhammed -, spuneţi-ne dacă religia noastră sau dacă religia lui este mai bună?”, Răspunsul evreilor din Khaybar a fost: “Ba religia voastră este mai bună decât religia lui şi voi sunteţi cei cu dreptatea!”

În legătură cu acest episod, Allah Preaînaltul şi Prealăudatul a revelat versetul:

Nu i-ai văzut pe aceia cărora le-a fost dată o parte din Carte? Ei cred în Jibt şi în Taghut şi zic despre cei care nu cred: “Aceştia sunt mai bine călăuziţi pe drum decât cei care cred! (An-Nisaa’ 4:51)

Nici chiar după aceste fapte, atitudinea musulmanilor faţă de “celălalt” (iudeu) nu s-a schimbat. Ei şi-au asigurat baza statului islamic prin evacuarea trădătorilor, iar, după aceea, au deschis porţile oraşelor şi provinciilor musulmane cucerite în faţa evreilor, care au avut aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri ca şi musulmanii. Când Islamul a cucerit oraşul Ierusalim, s-au întors să trăiască în el, după ce fuseseră alungaţi de acolo. Statul musulman s-a arătat binevoitor faţă de ei, atunci când au avut parte de persecuţii, blesteme, dispreţ, prigoană şi moarte din partea altor civilizaţii şi state nemusulmane în care au trăit.

Dar “tendinţa rasistă” care i-a determinat să îndepărteze iudaismul de spiritul religiei divine şi să-l transforme într-un “ordin ideologic rasist” i-a făcut să-i respingă pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi, în decursul istoriei lor îndelungate. Ei au transformat iudaismul în rasism, iar, după aceea, au început să se hrănească din acest iudaism talmudic rasist, devenind primul model al intoleranţei faţă de ceilalţi!

După ce au pretins monopolul – în virtutea “numelui” şi a “naşterii” – asupra poziţiei de “neam ales al lui Dumnezeu” şi de “fii şi iubiţi ai lui Dumnezeu”, în pofida faptului că i-au ucis pe profeţii lui Dumnezeu şi că şi-au încălcat făgăduinţele pe care le-au făcut faţă de El, au pretins şi monopolul exclusiv al Paradisului, în defavoarea celorlalţi:

Au zis că nu vor intra în Rai decât cei care sunt iudei sau creştini! Astea sunt doar dorinţele lor. Răspunde-le: “Aduceţi dovada voastră dacă aveţi dreptate!” (Al-Baqarah 2:111).

Coranul cel Sfânt, după ce respinge pretenţiile monopolului evreilor şi al creştinilor în privinţa izbăvirii din Lumea de Apoi, în pofida faptului că ei s-au abătut de la condiţia acestei izbăviri, afirmă că această izbăvire nu este monopolul unei anumite rase sau al unei anumite confesiuni, ci ea are porţile deschise pentru toţi aceia care şi-au respectat promisiunea făcută lui Allah şi care întrunesc condiţiile pentru această izbăvire. În continuarea versetului menţionat mai sus şi imediat după el, se spune:

În nici un caz! Cel care s-a supus lui Allah şi face bine va avea răsplata sa de la Domnul lui! Ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi! (Al-Baqarah 2:112).

În ceea ce priveşte această lume, evreii au adoptat principiul “o greutate pe două greutăţi” din momentul îndepărtării de la rânduiala lui Moise – Pacea asupra lui! – şi au înlocuit-o cu rânduiala rasistă înregistrată în Talmud, transformând valorile, justiţia şi imparţialitatea rânduielii iniţiale într-un monopol al sectelor lor – care au reprezentat, în decursul istoriei, o minoritate numerică infimă în comparaţie cu celelalte comunităţi şi popoare, ajungând astăzi la doar 15 milioane din totalul de 6 miliarde de locuitori ai Terrei! -, într-un monopol prin care îşi reglementează relaţiile şi afacerile numai între ei, îngăduind toate lucrurile interzise, toate perversiunile şi păcatele de moarte – chiar şi pe acelea pe care propria lor rânduială le-a interzis – în relaţiile cu ceilalţi, cu toţi ceilalţi.

Dacă cineva mai are îndoieli în privinţa “Protocoalelor înţelepţilor Sionului”, care abundă în exemple de politică după principiul “o greutate pe două greutăţi”, relaţiile istorice şi practice ale evreilor cu ceilalţi constituie o întruchipare a acestei politici. Camăta, pe care rânduielile mozaice o interzic, este oprită de ei doar în relaţiile dintre ei, în vreme ce au admis-o şi au înfiinţat instituţii pentru practicarea ei în cele mai respingătoare forme în relaţiile cu ceilalţi. La fel stau lucrurile şi în legătură cu minciuna, hoţia, uciderea, adulterul, înşelăciunea, încălcarea promisiunilor, aceasta devenind “lege de urmat” în colaborarea cu ceilalţi. Şi Allah Preaînaltul a avut dreptate când a descris această atitudine a evreilor – atitudinea iudaismului Talmudului – faţă de ceilalţi prin aceste cuvinte:

Şi toate astea pentru că ei zic: “Noi nu avem datorinţă faţă de aceşti neînvăţaţi”. Şi ei spun minciuni împotriva lui Allah cu bună ştiinţă. (Aal ‘Imran 3:75)

De fiecare dată când au făcut un legământ, s-au lepădat de el o parte dintre ei (dintre iudei), ba cei mai mulţi dintre ei nu cred. (Al-Baqarah 2:100). Ei au ajuns cu atitudinea duşmănoasă faţă de celălalt, trecând şi la politeişti:

Veţi găsi că iudeii şi cei care (Îi) fac asociaţi (lui Allah) sunt cei mai îndârjiţi în duşmănia lor faţă de cei care cred… (Al-Ma’idah 5:82).

Dacă Talmudul – din care au făcut legea lor, după încălcarea şi mistificarea rânduielilor lui Moise – este plin de politici şi legislaţii referitoare la principiul dublei greutăţi, din care şi-au făcut un obicei în decursul istoriei, mărturia unuia dintre contemporanii lor curajoşi reprezintă dovada faptului că, această istorie faţă de alţii, a fost şi este rânduiala urmată de evreii talmudici şi de rasismul iudaic pană în momentul scrierii acestor rânduri.

Fundatia Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link