Tag: religia

Prima religie a omului de la facerea sa – 4

– continuare –

 

1200 î.Ch – civilizaţia aztecă şi incaşă. Este vorba despre civilizaţiile care s-au dezvoltat în America de Sud, în zona Peru, Mexic. Religia aztecă are ca zeiţă creatoare pe Coatlicue – cea care a născut luna, stelele şi pe zeul soarelui si al războiului. Ea a creat focul şi ea este zeiţa fertilităţii. In religia Inca, zeul creator este Viracocha. Religia incaşă este, de asemenea, o religie polietistă.

1000 î.Ch – civilizaţia mediteraneeană care include civilizaţia feniciană, greacă şi romană. Civilizaţia feniciană se naşte pe ruinele neexplicatului final al civilizaţiei egeene, în anii 1000 î.Ch., mai exact pe apusa civilizaţie minoică. Fenicienii îşi întemeiază baza în Liban, iar în zona de coastă a Mării Meditereane, aceştia întemeiază multe colonii, în insule Mediteranei, dar şi în zona continentală, precum Byblos, Tyr, Carthagina. Carthagina a cunoscut o dezvoltare deosebită, devenind punctul central al coloniilor feniciene. Religie lor nu este una proprie ci este una rezultată din interferenţa religiilor din zonă: canaanită, mesopotamiană, egipteană, greacă, romană, fiind o religie politeistă, idolatră (soare, lună, stele, etc.) Asemenea cosmogoniei civilizaţiilor egeene, cosmogonia feniciană se bazează pe formarea universului din principii primordiale din care se naşte zeul creator – Mot, zeul morţii şi al creaţiei din care descind toate celelalte elemente care alcătuiesc universul: soare, lună, pământ, etc.

religia omului
Civilizaţia greacă ia naştere în jurul anilor 1200 – 800 î.Ch, sub influenţa puternicelor elemente ale civilizaţiei egeene amestecate cu elemente ale civilizaţiilor imperialiste mediteraniene. Religia lor este aceeaşi ca şi a grecilor antici care au format civilizaţia egeeană.
Civilizaţia romană se naşte pe vechea civilizaţie etruscă care a existat în jurul anilor 750 î.Ch, in Peninsula Italică, în zona Toscana, sub puternica influenţă a civilizaţiei greceşti, de aceea şi pantheonul roman va fi identic cu pantheonul grec. Religia vechilor romani se baza nu pe zeităţi personificate ci pe spirite sacre ori suflete divine – gnius – ale lucrurilor, locurilor şi fiinţelor. Contactul cu civilizaţia greacă produce asocierea „genius” cu zeităţile greceşti.

400 – 1500 d.Ch – civilizaţii regionale – născute din împletirea tradicţiilor locale cu influenţele statelor dominante care formau imperii, precum civilizaţia bizantină, civilizaţia arabă, civilizaţia chineză, civilizaţia japoneză, civilizaţia latino-americană.

7. Creştinismul – apare odată cu devierea discipolilor lui Iisus de la învăţăturile lui. Iisus s-a născut în anul pe 2 decembrie (nu 25) în anul 7 î.e.n. conform datelor si atestărilor istorice (cei care nu cred să caute singuri, nu vreau să devină un nou subiect de polemică).
Începând cu plecarea lui dintre muritori, discipolii lui au deviat, numindu-l Dumnezeu, şi născând o nouă religie. De reţinut că nimic din practica preoţilor de azi nu apare în Noul Testament, o compilaţie de Evanghelii distorsionate, din păcate! (Voi reveni cu altă postare.)
Pentru cei care nu cred că Iisus este un profet le aştept dovezi că el a propovăduit creştinismul, că El a spus eu sunt Dumnezeu şi că de acum încolo să nu vă mai închinaţi lui DUmnezeu, ci mie!, precum şi să răspundă la întrebarea, ce religie avea Iisus, când a fost copil şi ce învăţături a primit el în Templu, până la vârsta de 33 de ani, când a început să predice.

 

 

sursa: rasarit.comSource Link

Views: 0

Prima religie a omului de la facerea sa – 3

 

 

Aşadar Avraam, în anii 3100 (luăm cea mai recentă atestare) propaga o credinţă (nu o numesc intenţionat Islam) care avea ca principale idei credinţa în Dumnezeu cel Unic, indivizibil, fără formă, care nu poate fi văzut de nici o fiinţă umană, Atotputernic, Atotştiutor, şi a supunerii totale în îndeplinirea poruncilor sale. (El însuşi a demonstrat această supunere prin inrtenţia clară de a-şi sacrifica propriul fiu spre a îndeplini porunca lui Dumnezeu).
Analizând aceste fapte, dar şi perceptele propovăduite de Avraam se poate observa cu uşurinţă că ele sunt esenţa Islamului.
Islamul este denumirea arabă a religiei fundamentate pe Credinţa în Dumenezeu Unic şi a supunerii totale faţă de El, aceeaşi pe care o propovăduia şi o practica Avraam.
Este recunoscut de toţi istorici şi de toţi savanţii sau învăţaţii că Islamul este religie avraamică monoteistă, deci vine prin Avraam. (Am făcut aceste precizări pentru a elimina orice dubiu asupra ceea ce înseamnă Islam.)
Aşadar, pe cale de consecinţă, dacă Islamul vine de la Avraam, înseamnă că el este religia pe care o promova Avraam şi despre care spunea că este religia strămoşilor lui.
Revenind la Iudaism, acesta a luat naştere, spun învăţaţii evrei, odată cu Legământul lui Avraam cu Dumnezeu, bazat pe legile lui Moise, în vremea lui Yehuda, sau Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob care a fost fiul lui Isaac care a fost fiul lui Avraam, deci la a treia generaţie de la Avraam, între anii 1700-1600 î.Ch. sau după alte surse 700-600 î.Ch (acea marjă de eroare de 1000 de ani despre care am scris mai sus).

Cu ce se deosebeşte Iudaismul de religia lui Avraam?

Avraam propaga Cuvântul Alllah, o religie deschisă pentru toată lumea, de la cel mai neştiutor până la cel mai mare învăţat, el chema pe toată lume a la adorare şi închiare şi pe când iudeii, au făcut din aceste învăţături monopol de ştiinţă numai pentru rabini (învăţaţi). Ei au făcut în aşa fel încât să apară preoţii, care să facă din adorarea pentru Alllah o ştiinţă greu de accesat pentru cei neinstruiţi, sau pentru cei care nu făceau parte din clanul leviţilor. Pâna la iudei, nici unul dintre profeţii nu le-a transmis mesajul formării unei caste preoţeşti. Ei între ei se certau pentru acest fapt. Este cunoscută disputa dintre evreii ortodocşi şi Rabinismul iudaic. Nu intru în amănunte (nu fac obiectul postării), însă este vorba despre monopolizarea învăţăturilor religioase prin codificarea lor şi alte asemenea acuze de intromisiune în textul religios iniţial.
Iată deci, că Iudaismul este un derivat al Islamului, şi nu invers!

6. 1600 î.Ch. – civilizaţia chineză. Religia chinezilor, până la apariţia budismului, era bazată pe pluralism, nu era imperativă şi nu necesita aderenţi, fiecare familie adorând un anumit zeu local, liber ales, spe exemplu: Mazu – zeiţa mărilor, ori Caishen – zeul prosperităţii şi al bogăţiei. Din acest motiv budismul a avut cea mai mare popularitate. Budismul s-a format pe doctrina şi învăţăturile unui aşa-numit iluminat pe nume Siddhartha Gautama. El a trăit între anii 563 – 483 î.Ch. Hiduismul îl consideră zeu.Source Link

Views: 0

Religia inutilă? – part 2

 

 

Un Profet nu exercită putere lumească asupra celor care îl urmează. Dimpotrivă, toți Profeții au îndurat suferințe extreme și greutăți. Ei nu au cerut și nu au avut nici o așteptare din partea lumii, deși ar fi putut avea orice își doreau dacă ar fi fost de acord să renunțe la misiunea lor. Profetul Mahomed a experimentat frumusețile și plăcerile spirituale ale Raiului în timpul ascensiunii sale miraculoase către Prezența Divină. Cu toate acestea, el a ales să se întoarcă la oamenii săi și să îndure chinurile și ridiculizarea. El și-a dedicat viața servind umanității în numele lui Dumnezeu și nu s-a bucurat de plăcerile fizice sau spirituale.

Unii ar putea întreba dacă pot avea acces direct la Dumnezeu și astfel să primească Revelația. Acest lucru este imposibil, deoarece doar un suflet pur poate primi Revelația; un individ nu poate avea un suflet pur decât daca Dumnezeu alege acest lucru și îl înzestrează cu Profeție: Dumnezeu alege mesageri dintre îngeri și din umanitate (22:75). Așa cum Gabriel a fost ales de Dumnezeu pentru a transmite mesajul Lui Mesagerului Său, în același fel i-a ales pe Profeți să predice adevărata religie. Profeții au fost oameni ce prezentau un caracter pur și companionii lor au fost suflete distinse desemnate să transmită religia generațiilor următoare.

Dacă argumentul că religia există datorită nevoii umanității de a face față evenimentelor dificile și a anumitor fenomene naturale, ar avea o bază câtuși de puțină, ne-am aștepta ca acest lucru să se întâmple ocazional. Islamul nu se limitează doar la naștere, moarte, ceremonii de căsătorie sau la rezolvarea unei crize colective sau individuale, ci Islamul este preocupat de întreaga viață a fiecărui individ și a fiecărei societăți. Islamul ghidează și protejează toate evenimentele zilnice și pe cele care se află sub controlul nostru. Chemarea la rugăciune are loc în timpul unei zile, în fiecare zi și este adresată tuturor, fără criterii bazate pe apartenența la o anumită clasă socială. Această religie nu reprezintă un răspuns la apariția eclipselor, a tunetelor sau a altor fenomene naturale, ci este calea divină transmisă tuturor pentru a putea îmbrățișa credința și a fi capabil să aleagă ce e bun..

IslamulVigoarea și stabilitatea credinței noastre depinde de faptele bune pe care le facem și de venerare. Musulmanii care neglijează obligațiile religioase ajung să facă puțin mai mult decât a vorbi frumos despre anumiți strămoși care au trăit o viață religioasă disciplinată. Credința ce nu este hrănită cu fapte bune și cu venerare, într-un final moare. A ne ruga de cinci ori pe zi înseamnă a ne întări credința și a ne reînnoi pactul cu Dumnezeu. Atâta timp cât Îl venerăm pe Dumnezeu cu o intenție puternică, primim asigurare de la El și astfel ne întărim voința și abilitatea de a ne îndeplini toate obligațiile.

Islamul deține anumite reguli și norme pe care trebuie să le îndeplinim în viața de zi cu zi. De exemplu, musulmanii trebuie să caute acceptul lui Dumnezeu în relația lor cu ceilalți precum și prin rugăciunea formală sau informală. Tranzacțiile comerciale trebuie făcute în acord cu Legea Divină; iată deci un alt element care întărește credința. Făcând asta, musulmanii se supun decretului lui Dumnezeu în acea privință și astfel depășesc propriile lor preferințe lumești. De exemplu, comercianții musulmani trebuie să își informeze șefii asupra oricăror defecte ce le prezintă marfa. Acest lucru va scădea profitul,însă comercianții musulmani vor avea satisfacția ascultării de Dumnezeu și nu îndeplinirea propriilor lor dorințe. Atunci când se roagă, această satisfacție va rezulta în întărirea credinței și dăruinței lor.

 

– sfârșitul ceie de-a doua părți –

Source Link

Views: 1