suflet - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

RESPONSABILITATEA MUSULMANULUI ÎN VORBELE SALE

Fiecare cuvânt ar trebui rostit de oameni cu multă grijă, ştiind că vor da socoteală în Viaţa de Apoi pentru tot ceea ce au făcut şi au spus. În Coran, Allah le spune oamenilor să Îi fie supuşi astfel încât să nu cadă pradă îndoielii în ceea ce priveşte realitatea întâlnirii cu El, dar nici să uite că Allah se află peste tot în jurul lor. Dacă cineva abandonează învăţăturile Coranului cu privire la acest aspect, limbajul, atunci Satana va profita de situaţie şi îl va împinge la disperare, făcându-l să uite de Allah. Din acest motiv, Allah ne arată că trebuie să fim permanent conştienţi şi atenţi la tentativele de a ne abate de la drumul cel drept, aşa cum se afirmă în următorul verset din Coran:

Şeitan a pus stăpânire peste ei şi i-a făcut pe ei să uite pomenirea lui Allah. Aceştia sunt ceata lui şeitan şi ceata lui şeitan sunt cei pierduţi! (Al-Mujadilah 58:19).

Oamenii se pot folosi de această capacitate de a vorbi aşa cum doresc: fie într-un mod iubit de Allah, fie cu neglijenţă. Dacă se află printre cei care nu îşi amintesc de Allah şi cad în fărădelege, cuvintele lor, pe o perioadă de aproximativ câteva decenii, nu se vor solda cu un alt rezultat decât, probabil, pedeapsa în Viaţa de Apoi. Cuvintele pe care ei nu le vor mai ţine minte, unde, când şi cui au fost adresate, dar care în schimb sunt păstrate la Allah, vor fi aduse în faţa lor, unul câte unul:

Şi cartea [fiecăruia] va fi pusă dinaintea [lui cu faptele sale]! Îi vei vedea pe păcătoşi înfricoşaţi de ceea ce se află în ea. Şi vor grăi ei: «Vai nouă! Ce-i cu această carte care nu a lăsat nimic nepomenit, nici cel mai mic, nici cel mai mare păcat?!» Şi ei vor afla dinaintea lor tot ceea ce au săvârşit şi nu-l va nedreptăţi Domnul tău pe niciunul! (Al-Kahf 18:49).

În Viaţa de Apoi, orice încercare de a ascunde, îndrepta sau interpreta cuvintele lor va fi fără de folos. Atunci Allah va ordona pielii, auzului şi văzului lor să depună mărturie pentru ceea ce acel om a spus în această viaţă:

Şi vor grăi ei către pieile lor: «De ce aţi făcut mărturie împotriva noastră?», iar ele le vor răspunde: «Ne-a făcut să grăim Allah, Cel care face să grăiască toate lucrurile. El v-a creat pe voi întâia oară şi la El veţi fi întorşi! Voi nu v-aţi putut ascunde, ca să nu dea mărturie împotriva voastră urechile voastre, ochii voştri şi pieile voastre, însă voi v-aţi închipuit că Allah nu ştie multe din cele pe care voi le săvârşiţi.» (Fussilat 41:21-22).

În acea Zi, când vor vedea teribila pedeapsă, nu îşi vor putea exprima decât profundul regret:

Şi ei vor zice: «Dacă noi am fi ascultat şi am fi priceput, nu am fi printre oaspeţii Văpăii!» Şi astfel ei vor mărturisi păcatele lor. Aşadar, striviţi să fie oaspeţii Văpăii! (Al-Mulk 67:10-11);

Şi de i-ai vedea stând la marginea Focului, zicând: «O, de ne-am întoarce noi [la viaţă], n-am mai socoti semnele Domnului nostru mincinoase şi am fi în rândul celor credincioşi!» (Al-An’am 6:27).

În această viaţă, oamenilor li s-a oferit o şansă unică de a crede în Allah, de a-L pomeni şi preamări, însă ei continuă să vorbească cu încăpăţânare şi nesupunere. Au fost avertizaţi de-a lungul timpului asupra modului în care ar trebui să se exprime, însă ei şi-au întors feţele. În acea Zi, chiar dacă ei vor dori să se întoarcă, nu vor mai avea această şansă. Nu vor putea rosti niciun cuvânt care să le aducă mila lui Allah. În acea Zi, Allah nu le va mai acorda capacitatea de a vorbi:

Şi va cădea cuvântul [pedeapsa Sa] asupra lor pentru ceea ce au săvârşit ei cu nedreptate, iar ei nu vor putea rosti [nicio vorbă]. (An-Naml 27:85);

Vai, în Ziua aceea, pentru cei care învinuiesc de minciună! Aceasta este Ziua în care ei nu vorbesc şi nu li se va îngădui lor să se dezvinovăţească! Vai, în Ziua aceea, pentru cei care învinuiesc de minciună! (Al-Mursalat 77:34-37).

În timp ce aceşti oameni care îl urmează pe Satana şi uită să Îl pomenească pe Allah vor avea parte de pedeapsă în Viaţa de Apoi, musulmanii, care încearcă prin fiecare faptă şi vorbă să câştige mulţumirea lui Allah, vor câştiga eternitatea şi Paradisul. Ştiind că vor da socoteală în Ziua Judecăţii, ei vor lăsa numai cuvinte frumoase în urma lor. Aşa cum ni se spune în următorul verset din Coran:

Nu vezi ce pildă a dat Allah pentru cuvântul bun? El este ca un pom bun, cu rădăcina neclintită şi cu ramuri [ce se înalţă] în cer! El dă fructe tot timpul – cu voia Domnului său. Şi Allah dă pilde oamenilor pentru ca ei să-şi aducă aminte. (Ibrahim 14:24-25).

Discursul frumos este ca un copac roditor ce răspândeşte binecuvântări. În mod sigur va conduce către cele mai frumoase recompense de la Allah.Există mari diferenţe legate de recompensele primite de musulmani în Viaţa de Apoi, dacă facem comparaţie cu ceea ce vor primi cei care vorbesc fără să îşi cântărească cuvintele. Allah ne spune în Coran că vorbele musulmanului sunt cele mai potrivite:

Şi cine spune vorbe mai frumoase decât acela care cheamă la Allah, săvârşeşte faptă bună şi zice: «Eu sunt dintre musulmani?» (Fussilat 41:33).

___________

Asociația Surori Musulmane

Source Link

Credinţa este imperfectă fără principiile morale

Credinţa este o putere care îi ţine pe oameni departe de cele mai umilitoare însuşiri şi acţiuni josnice şi îi încurajează să săvârşească numai fapte înălţătoare şi să urmeze învăţături nobile şi curate. De aceea Allah întotdeauna Şi-a îndrumat robii Săi înspre bunătate şi a dorit ca ei să urască ceea ce este rău, aceasta reprezentând o cerinţă esenţială a credinţei din inimile lor. De exemplu, în Surat At-Tauba, atunci când El le porunceşte oamenilor să adopte doar calea dreptăţii şi să vorbească întotdeauna numai adevărul, li se adresează astfel:

O, voi cei care credeţi! Temeţi-vă de Allah şi fiţi cu cei iubitori de adevăr! (At-Tawbah 9:119).

Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a explicat foarte frumos că, atunci când credinţa este fermă şi puternică, vor fi dezvoltate principii morale puternice şi durabile, iar dacă moralitatea este scăzută, şi credinţa va fi în consecinţă slabă. Un om care este lipsit de modestie şi prost crescut şi care adoptă obiceiuri urâte fără să îi pese de ceilalţi este precum persoana despre care Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Modestia şi credinţa sunt gemene. Cel care va renunţa la una dintre ele o va pierde, de asemenea, şi pe cealaltă.”

Odată Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a trecut pe lângă un ansar, iar acesta îl certa pe fratele său în privinţa modestiei sale. Atunci Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a sfătuit să îl lase să plece, pentru că modestia este o ramură a credinţei. Un om care îl hărţuieşte pe aproapele său şi îl face să sufere aducându-i orice fel de daune, din punct de vedere al religiei, acesta este un om crud şi cu o inimă de piatră. Referitor la aceasta, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Pe Allah, el nu poate fi un mumin! Pe Allah, el nu poate fi un mumin! Pe Allah, el nu poate fi un mumin!” Atunci a fost întrebat: „Cine?” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a răspuns: „Acela de ale cărui fapte rele vecinul său nu se află în siguranţă.” (Bukhari).

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a sfătuit pe companionii săi să stea departe de vorbele urâte, de actele imorale şi de faptele care sunt fără sens. El a spus: „Acela care crede în Allah subhanu wa ta’ala şi în Ziua de Apoi ar trebui să vorbească numai lucruri bune sau, dacă nu, să tacă.” (Bukhari).

În acest fel, prin adevărul credinţei şi prin înţelegerea perfectă a acesteia, calităţile nobile ale omului sunt amplificate şi dezvoltate, sunt păzite şi păstrate în siguranţă până vor aduce rezultate.

Caracterul Musulmanului, Editura Femeia Musulmană, București, 2010

Source Link

Un exemplu

F. Gulen Aşa precum se ştie, ipocriţii au făcut acuzaţii calomnioase cu privire la ‘A’isha, soţia castă a Profetului şi mama spirituală a tuturor credincioşilor. ‘A’isha se bucură de un loc de seamă printre soţiile caste ale Profetului, pentru că Profetul a fost primul bărbat care i s-a înfăţişat ochilor după ce ‘A’isha a […]

F. Gulen

Aşa precum se ştie, ipocriţii au făcut acuzaţii calomnioase cu privire la ‘A’isha, soţia castă a Profetului şi mama spirituală a tuturor credincioşilor. ‘A’isha se bucură de un loc de seamă printre soţiile caste ale Profetului, pentru că Profetul a fost primul bărbat care i s-a înfăţişat ochilor după ce ‘A’isha a ieşit din copilărie pentru a deveni femeie. Astfel, ‘A’isha a intrat în casa curată a Profetului şi a cunoscut acolo o atmosferă de castitate şi onoare.

Şi totuşi ‘A’isha, care era un exemplu de castitate, a fost supusă curând unei campanii de defăimare. Atât ea cât şi familia ei, precum şi Profetul, au avut mult de suferit de pe urma acestor calomnii. Versetul revelat cu o lună mai târziu a afirmat cu tărie puritatea şi nevinovăţia fără de pată a soţiei Profetului. Abu Bakr, tatăl ei, care îl sprijinise cu bani pe unul dintre detractori, a jurat să nu o mai facă. Dar versetul revelat îl îndemna totodată pe prietenul cel mai credincios al Profetului, Sultanul Toleranţei, să fie mai îndurător[1]. Versetul spune:

Să nu jure cei înzestraţi cu belşusg şi cu bogăţie dintre voi că ei nu vor mai da [nimic] rudelor, sărmanilor şi celor care purced pe calea lui Allah! Ci să ierte şi să miluiască. Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător, Îndurător (An-Nur 24 : 22).

Aş vrea să mă opresc în special asupra expresiei de la sfârşitul acestui verset: « Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător, Îndurător ». Într-adevăr, Îndurătorul Allah, Cel a Cărui îndurare este fără egal şi face ca întreaga îndurare din lume să pară o simplă picătură într-un ocean, ne iartă. În ciuda a orice, El ne iartă totul, de la cuvintele necuviincioase care ne pătrund în urechi şi până la urâciunea care ne vine de pretutindeni din univers, şi pe care o redăm unei societăţi întinate. Întrebarea Lui « Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă?”, adresată unor oameni ca noi, mereu în nevoie de a ne purifica, este o întrebare benefică şi sinceră, o întrebare la care trebuie să reflectăm. Allah ne arată în acest verset că, tot aşa cum El ne iartă, şi noi trebuie să ne iertăm unul altuia greşelile, şi acest lucru este ilustrat ca virtute coranică în caracterul lui Abu Bakr. În mesajele Profeţilor, mesaje care vin din surse divine şi celeste, iertarea şi toleranţa au un loc de primă importanţă. Un profet are datoria de a-i educa şi de a-i pregăti pe ceilalţi. Pentru ca adevărurile pe care le transmite să poată influenţa inimile oamenilor, inima lui trebuie să bata în ritmul iertării şi al toleranţei. Când greşeala, care derivă din propria natură a omului, este învăluită de atmosfera tolerantă creată de un om al adevărului, ea se risipeşte şi piere ca un meteor. Legiunile luminii, care sunt asemeni lămpilor din nopţile de sărbătoare, nu spintecă şi nu sfâşâie, ci alină ochiul şi bucură inima. Aşa cum am mai spus, această virtute divină ne este înfăţişată într-un hadith al Profetului nostru: “Ia asupra-ţi virtutea lui Allah.”[2] Allah Însuşi nu le iartă mereu celor care nu cred în El? La nivel cosmic, o asemenea crimă şi răzvrătire sunt de neiertat. Dar priviţi nemărginita iertare a lui Allah. În ciuda nerecunoştinţei robilor Lui, Allah spune:

Negreşit Îndurarea Mea vine înaintea Mâniei Mele.[3]

Şi, totodată:

… iar îndurarea Mea cuprinde toate lucrurile (Al-Araf 7 : 156).

Cu Îndurarea Sa, El hrăneşte şi ocroteşte toţi oamenii fără deosebire, de fapt, toate fiinţele, dăruindu-i până şi pe cei care nu cred în El.

Am putea oferi aici exemple din învăţăturile tuturor profeţilor, dar ne vom mărgini la câteva exemple din învăţătura Profetului Muhammed.

Hamza a fost unul dintre Însoţitorii pe care Profetul i-a iubit cel mai mult. Nu era doar un însoţior, ci şi unchiul Profetului, şi amândoi avuseseră aceeaşi doică. Înfrânându-şi mândria, acest om curajos ca un leu a pătruns în atmosfera spirituală a Trimisului. Şi-a sprijinit nepotul şi a spus “Sunt cu tine” într-un un moment critic, în care musulmanii erau puţini la număr, şi prin aceasta şi-a sporit valoarea de mai multe ori. Demonstrând apropierea sa de Trimisul lui Allah şi în plan spiritual, nu numai prin legăturile sângelui, Hamza a atins culmi ale măreţiei care păreau cu neputinţă de neatins. Desigur, loialitatea acestui mare erou a fost răsplătită de Profet. Hamza a suferit martiriul în bătălia de la Uhud. Ucigaşii săi nemiloşi juraseră să treacă prin foc şi sabie Medina şi fiecare locuitor al ei. Prins de ucigaşii cu ochi şi gânduri însetate de sânge, Hamza a fost ciopârţit în bucăţi. Sfinţii lui ochi i-au fost scoşi din orbite, urechile şi buzele tăiate, pântecele despicat, ficatul smuls din trup şi muşcat. Când Trimisul lui Allah, al cărui piept era locaş al compasiunii şi îndurării, a văzut aceste imagini înfricoşătoare, ochii i s-au învăluit într-un nor de lacrimi. Şaptezeci au fost cei care au suferit martiriul în bătălia de la Uhud—răniţi, de două ori mai mulţi. Văduve şi orfani au rămas în urma lor. Privită cu compasiunea unui profet, scena era de nesuportat. Copii lui Hamza şi copii celorlalţi martiri, tremurând ca nişte pui ieşiţi din găoace, i s-au înfăţişat Trimisului. Aşa cum ni se relatează în lucrările biografice, odată ce i s-a înfiripat gândul “Ca pedeapsă pentru ceea ce aţi făcut…”, Profetul a primit revelaţia următorului verset:

Dacă pedepsiţi, atunci pedepsiţi cu ceea ce voi aţi fost pedepsiţi, iar dacă răbdaţi, e chiar mai bine pentru cei răbdători (An-Nahl 16 : 126).

Prin acest verset, Profetul era călăuzit spre un orizont al înţelegerii la îndemâna lui. Cu alte cuvinte, Allah i-a spus: “Nu gândi aşa”. Acest soare al blândeţii şi al toleranţei şi-a înăbuşit durerea în suflet şi a ales calea răbdării.

Profetul şi-a împletit întreaga viaţă cu toleranţa, nu numai acea clipă. Nici un necaz şi nici o suferinţă nu i-au fost cruţate din partea politeiştilor. Aceştia l-au alungat din ţinutul său natal, au ridicat armate împotriva lui şi l-au atacat. După cucerirea cetăţii Mekka, pe când păgânii aşteptau neliniştiţi să vadă ce soartă vor avea, ca semn a vastei sale compasiuni şi îndurări, Profetul a spus:

Vă vorbesc aşa cum Iosif le-a vorbit fraţilor lui: Nu e pricină împotriva voastră azi (pentru ce aţi făptuit). Allah vă va ierta şi El. El este Cel Mai Îndurător dintre cei îndurători. Mergeţi; sunteţi liberi[4].

Coranul este un izvor de blândeţe şi de toleranţă, şi pentru că aceste concepte au venit către noi ca un şuvoi de la cel care ne-a adus Coranul, nu putem gândi altfel. Orice idee contrarie ar însemna că nu cunoaştem Coranul şi nu-l cunoaştem pe Trimisul lui Allah. Pentru că toleranţa derivă din Coran şi din Sunna, ea este o virtute naturală a musulmanilor şi totodată o virtute permanentă, datorită surselor din care derivă. Pactul de înţelegere cu creştinii şi evreii al Trimisului lui Allah este demn de toată atenţia (textul original al acestui pact se păstrează în ziua de azi în Anglia). Dacă reflectăm asupra principiilor enunţate de Profetul nostru, înţelegem că omenirea de azi nu a ajuns la nivelul lui nici prin declaraţiile drepturilor omului de la Haga, nici de la Strasbourg şi nici de la Helsinki. Acest Om cu o Mare Îndurare a trăit strâns alături de oamenii Scripturii la Medina. A reuşit să găsească puncte comune şi cu sufletele negre care, deşi spuneau “suntem musulmani”, nu încetau să creeze fricţiuni şi să asmută oameni cu conştiinţe curate unul împotriva celuilalt. Trimisul lui Allah i-a privit pe toţi cu ochii îndurării. La moartea lui Abdullah ibn Ubayy, cel care îi fusese duşman de o viaţă, Profetul şi-a dăruit cămaşa ca milostivenie şi, arătându-şi astfel respectul pentru cel răposat, a spus: “Dacă nici o revelaţie nu-mi porunceşte altfel, voi veni la înmormântarea lui”[5]. Nu există mesaj de o valoare egală sau măcar similară cu mesajul către omenire al Profetului Muhammed. De aceea, cei care se străduiesc să urmeze “exemplul cel mai înalt” nu pot gândi altfel decât a gândit Muhammed.

În acest sens, toleranţa nu poate fi gândită ca ceva separat de fiinţa noastră. Ea este doar un ton şi o culoare diferită pentru simţămintele şi gândurile noastre. Va trebui de acum încolo să creăm şi să dezvoltăm în societatea noastră nuclee ale toleranţei. Toleranţa trebuie răsplătită, trebuie să i se acorde precedenţă în orice ocazie, iar celor care se poartă cu toleranţă faţă de alţii trebuie să li se acorde şansa de a se exprima.

[1] Bukhari, Shahadah, 15 : 30; Muslim, Tawbah, 56.
[2] Mansur Ali Nasif, al-Tac, 1 : 13.
[3] Bukhari, Tawhid 15, 22, 28, 55, Badi’ul’-Halk 1; Muslim, Tawba 14, (2751); Tirmidhi, Daawat 109, (3537).
[4] Ibn al-Athir, Usd al-Ghabah, 1 : 528-532.
[5] Bukhari, Janaiz, 85; Tafsir al-Baraa, 12; Muslim, Fadail al-Sahaba, 25.

Source Link