trimisul - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Profetul Muhammad – 4

Profetul Muhammad – 4 Atacurile mekkanilor Khurram Murad Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a ajuns în Medina, a format mai întâi o alianţă cu evreii, iar apoi s-a apropiat de toate triburile şi a încercat să-i convingă să semneze o alianţă sau cel puţin să accepte un […]

Profetul Muhammad – 4

Atacurile mekkanilor

Khurram Murad

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a ajuns în Medina, a format mai întâi o alianţă cu evreii, iar apoi s-a apropiat de toate triburile şi a încercat să-i convingă să semneze o alianţă sau cel puţin să accepte un pact de pace. Mulţi au fost de acord, iar micul grup izgonit din Mekka a dobândit o importanţă strategică.

Mekkanii, care plănuiseră anterior să-l ucidă pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), erau acum hotărâţi să anihileze această comunitate islamică, aflată în curs de formare. Eşuând în toate celelalte posibile demersuri, au decis să adopte o soluţie militară.

O armată din Mekka a înaintat spre Medina, în al doilea an după Hijra (emigrarea de la Mecca la Medina, anul 622), sub pretextul protejării caravanei lor comerciale.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), în pofida numărului mic de oameni ai comunităţii sale şi a lipsei de arme, a hotărât să înfrunte ameninţarea acestora cu curaj. În ziua de 17 Ramadan, la Badr, cele două armate s-au întâlnit şi au purtat o bătălie în care 313 musulmani au învins puternica armată de 1000 de oameni din Mekka.

Şaptezeci dintre şefii triburilor mekkane, cei care fuseseră cei mai activi şi vehemenţi în persecutarea musulmanilor, au fost omorâţi. Mulţi alţii au fost luaţi prizonieri, urmând a fi eliberaţi mai târziu în schimbul unei răscumpărări. Pentru prima oară în istorie, prizonierii de război au fost trataţi bine, hrăniţi şi găzduiţi în aceleaşi condiţii în care trăiau şi cei care îi capturaseră.

În cel de-al treilea an după Hijra, o armată puternică de 3000 de mekkani a înaintat din nou spre Medina, atât pentru a răzbuna înfrângerea de la Badr, cât şi pentru a încerca încă o dată să-i înfrângă pe musulmani. 700 dintre ei aveau platoşe şi 200 erau călare. Musulmanii erau 700 la număr. Cele două tabere s-au întâlnit în afara Medinei, lângă muntele Uhud. Victoria musulmană iniţială a suferit o schimbare de situaţie; detaşamentul musulman plasat pentru a apăra frontul din spate nu a respectat indicaţiile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a abandonat locul în care i se spusese să rămână. Quraişiţii au atacat din spate şi victoria s-a transformat în înfrângere, generând astfel moartea a aproximativ 65 de musulmani. Oricum, cei din Mekka nu au reuşit să se prevaleze de situaţia favorabilă creată şi să învingă.

Mekkanii au plănuit atunci să lanseze un atac final în Medina pentru a rezolva problema definitiv. Toate triburile beduine, evreii şi ipocriţii din Medina şi-au unit forţele cu triburile din Mekka. În al cincilea an după Hijra, 24000 de oameni au avansat spre Medina. Era posibil fie să se lupte împotriva lor pe câmp deschis, fie să se apere din Medina, care nu avea ziduri. Musulmanii au ales să se apere săpând şanţuri de jur împrejurul Medinei. După ce au făcut faţă asedierii Medinei timp de 25 de zile, din cauza disensiunilor interioare, a lipsei de provizii, a vremii reci şi a vânturilor puternice, armata din Mekka a fost forţată să se retragă. Acesta a fost momentul decisiv din istoria confruntării cu mekkanii. Medina nu a mai fost atacată din acel moment niciodată.

Încă de la început, evreilor li s-au acordat toate drepturile cetăţeneşti, însă, cu toate acestea, ei continuau să comită acte de trădare şi înşelăciune. Unii dintre ei au trebuit să fie expulzaţi, iar alţii au fost omorâţi în urma deciziei unui judecător numit chiar de ei. Niciodată generaţiile următoare de evrei nu au fost trase la răspundere pentru fărădelegile evreilor din Medina. De peste 2000 de ani ei sunt însă culpabilizaţi de către lumea creştină pentru crucificarea lui Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). În schimb, musulmanii i-au tratat întotdeauna corect şi amabil pe evrei.

În anul următor, al şaselea după Hijra, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), împreună cu 1400 de adepţi, a călătorit la Mekka pentru a îndeplini Umra (pelerinajul), conform mai multor tradiţii din vremea respectivă. Erau neînarmaţi, dar conducătorii quraişiţi, în pofida tuturor tradiţiilor acceptate şi prestabilite, le-au refuzat intrarea. Oricum, quraişiţii decăzuseră atât de mult din punct de vedere moral şi politic, încât au trebuit să semneze un tratat de pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) − tratatul Hudaybiyah.

Deşi termenii tratatului erau extrem de nefavorabili şi chiar umilitori pentru musulmani, s-au obţinut câştiguri imense prin această înţelegere. Cei care au fost exilaţi din Mekka şi atacaţi de trei ori erau recunoscuţi acum ca o forţă egală, trataţi cu respect şi luaţi în serios. Pacea a fost o oportunitate pentru cei şovăitori şi neutri, chiar ostili în a mărturisi Islamul; mulţi au presimţit victoria iminentă a Islamului. Rezultatul a fost că mulţi oameni din Mekka şi din triburile arabe fie au îmbrăţişat Islamul, fie au făcut pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

De îndată ce Tratatul de la Hudaybiyah a fost semnat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a trimis scrisori mai multor conducători arabi şi ne-arabi învecinaţi, inclusiv lui Chosroes din Iran şi lui Heraclit din Imperiul Bizantin. El i-a chemat la religia islamică şi i-a asigurat că nu râvnea la regatele sau bogăţiile lor. Ei le puteau păstra, dacă se dăruiau pe sine pentru a-L servi şi adora pe Unicul Dumnezeu.

Quraişiţii au încălcat curând Tratatul de la Hudaybiyah şi a venit astfel timpul să se acţioneze împotriva ostilităţii lor continue. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat spre Mekka şi a capturat oraşul. Cucerirea Mekkăi a făcut dovada unor acte de milă, generozitate şi iertare fără precedent; niciun strop de sânge nu s-a vărsat. Tuturor celor care au rămas în case li s-a garantat protejarea vieţii şi a proprietăţii. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a iertat pe toţi cei care, toată viaţa, îi fuseseră cei mai crunţi duşmani, care îl persecutaseră şi plănuiseră să-l omoare, care îl scoseseră afară din Mekka şi înaintaseră de trei ori spre Medina pentru a-i înfrunta pe musulmani.

Imperiul Bizantin învecinat se pregătea acum să atace şi să distrugă comunitatea din Medina. În orice caz, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat către Tabuk la graniţa de nord, hotărârea fermă şi curajul său lau făcut pe duşman să îşi piardă încrederea şi să se retragă.

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Profetul Muhammad – part 3

Profetul Muhammad – part 3 Khurram Murad Astfel, Waraqah bin Nawfal nu a avut nicio îndoială că ultimul Profet venise, aşa cum se aştepta, şi a crezut în el, însă majoritatea oamenilor din Mekka, aceiaşi care îl supranumiseră „Cel demn de încredere” / Al-Amin şi „Cel Sincer” / Al-Sadiq, nu a putut să […]

Profetul Muhammad – part 3

Khurram Murad

Astfel, Waraqah bin Nawfal nu a avut nicio îndoială că ultimul Profet venise, aşa cum se aştepta, şi a crezut în el, însă majoritatea oamenilor din Mekka, aceiaşi care îl supranumiseră „Cel demn de încredere” / Al-Amin şi „Cel Sincer” / Al-Sadiq, nu a putut să creadă în el. Nici evreii sau creştinii care aşteptaseră sosirea Profetului atâta timp nu au putut să creadă în el. Nu pentru că se îndoiau de sinceritatea sau integritatea sa, ci întrucât nu erau pregătiţi să renunţe la întregul lor stil de viaţă, acceptând mesajul său simplu, dar radical.

Atunci când recit Coranul, găsesc următoarele instrucţiuni clare: Allah este Cel care v-a creat pe voi, cerurile şi pământul; EL este singurul tău Dumnezeu şi Stăpân…

Oferiţi-I numai Lui tot ceea ce aveţi şi vieţile voastre, adoraţi-L şi slujiţi-L numai pe EL. Allah să fie Unicul Dumnezeu.

Iar Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) afirmă: cuvintele pe care le rostesc, El le pune în gura mea; eu vorbesc în numele Său. Supuneţi-vă mie şi lăsaţi-i pe toţi cei ce pretind supunerea umană. Tot ceea ce este în ceruri şi pe pământ Îi aparţine lui Allah. Niciun om nu are

dreptul să fie stăpânul altui om, să răspândească asuprire şi corupţie pe pământ. Viaţa veşnică te aşteaptă dincolo, acolo unde Îl vei întâlni direct pe Allah şi viaţa ta va fi judecată; pentru aceasta trebuie să te pregăteşti.

Acest mesaj simplu a zguduit bazele societăţii mekkane şi lumea secolului al VII-lea. Lumea din vremea aceea, ca şi în zilele noastre, trăia sub jugul multor zei falşi: regi şi împăraţi, preoţi şi călugări, stăpâni feudali şi negustori bogaţi, prezicători şi vrăjitori care pretindeau că ştiu ceea ce alţii nu ştiu − toţi stăpâneau peste oameni. Omul îşi fabrica zei din propriile dorinţe, din credinţele sale tribale, din strămoşii săi şi din puterile naturii, iar astăzi naţiunile, culturile, ştiinţele şi tehnologia stăpânesc peste oameni.

Mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a provocat şi a fost rostit pentru toţi oamenii.

Adversarii săi din Mekka nu au putut face nimic mai mult decât să-l eticheteze în mod neconvingător ca mincinos, poet, prezicător sau posedat. Cum era posibil ca Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să rostească dintr-o dată cuvinte uimitor de elocvente, el, o persoană care nu ştia să scrie şi să citească, el, care niciodată nu a compus un singur vers, care nu arătase nicio înclinaţie în a-i conduce pe oameni.

Clevetitorii şi oponenţii săi nu aveau niciun răspuns. Când au fost provocaţi să rostească nişte cuvinte care să se asemene, fie şi în cea mai mică măsură, cu acelea pe care Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) pretindea că le primea de la Allah, ei au fost incapabili să creeze ceva corespunzător.

Mai întâi în particular, iar ulterior în public, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a continuat să-şi facă cunoscut mesajul. El însuşi avea o relaţie intensă şi vie cu Allah, fiind complet devotat mesajului şi misiunii încredinţate lui. Treptat, oamenii s-au apropiat şi au îmbrăţişat Islamul. Ei proveneau din toate straturile sociale – conducători şi sclavi, comercianţi şi meşteşugari, bărbaţi şi femei, majoritatea tineri.

Doar o simplă ascultare a Coranului era suficientă pentru a-i transforma. Unii l-au văzut pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi au fost captivaţi imediat de lumina compasiunii, generozităţii şi umanităţii manifestată prin manierele şi moralitatea sa, prin cuvintele şi faptele sale şi, de asemenea, vizibilă pe chipul său. Însă persecuţia a continuat să se intensifice şi înăsprească. Creştea cu furie şi ferocitate. Cei care s-au alăturat Profetului, precum şi Profetul însuşi (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), au fost torturaţi în nenumărate feluri: au fost ironizaţi, abuzaţi, bătuţi, biciuiţi, întemniţaţi şi boicotaţi. Unii au fost supuşi unor torturi şi mai inumane: au fost puşi pe cărbuni încinşi până când grăsimea corpului care se topea îi stingea sau au fost târâţi pe nisip şi pe pietre fierbinţi. Totuşi puterea credinţei lor a fost atât de intensă, încât niciunul dintre ei nu a renunţat la ea în faţa unor asemenea chinuri şi încercări.

Pe măsură ce persecuţiile deveneau din ce în ce mai insuportabile, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a spus: „Dacă mergeţi în Abisinia, veţi găsi acolo un rege creştin sub domnia căruia nimeni nu este nedreptăţit.” Cam 80 dintre adepţii săi şi-au părăsit astfel casele şi au emigrat în Abisinia, unde regele creştin le-a acordat protecţie totală în pofida pledoariilor şi manevrelor ostile ale emisarilor trimişi de către conducătorii quraişiţi. Aceasta a fost prima emigrare din Islam.

În tot acest timp, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi însoţitorii săi au continuat să-şi hrănească sufletul şi intelectul, să-şi întărească caracterul şi să se fortifice pentru marea sarcină pe care o aveau de îndeplinit.

Ei se întâlneau cu regularitate, în special într-o casă de lângă Kaaba, numită Dar al-Arqam, pentru a citi şi a studia Coranul, pentru a-L adora şi a se ruga lui Allah şi a consolida legăturile de fraternitate.

Zece ani au trecut, iar oamenii din Mekka nu vroiau să îşi îndrepte credinţa prin mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi nici nu au arătat vreun semn de îmblânzire a persecuţiei musulmanilor. În acest timp, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi-a pierdut prietenii cei mai apropiaţi, soţia, Khadija, şi unchiul, Abu Talib, protectorul său în lumea tribală din Mekka.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a decis atunci să ducă mesajul său oamenilor dintr-un oraş apropiat de Mekka, Taif, cunoscut pentru prosperitatea sa. În Taif, liderii tribali l-au ironizat şi ridiculizat şi i-au respins mesajul. De asemenea, ei au incitat sclavii şi copiii de pe drum ca să îl insulte, ironizeze şi să arunce cu pietre în el.

El a fost bătut cu pietre până la sânge şi scos afară din Taif; totuşi, când prietenul său, Zaid, i-a spus să îi blesteme pe oamenii din Taif şi când Allah l-a pus sub comanda lui pe Îngerul Munţilor pentru a zdrobi valea din Taif, în caz că el ar fi dorit aceasta, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) doar s-a rugat pentru îndrumarea lor. Astfel era mila şi compasiunea celui care este „îndurare pentru toate lumile”.

Întâmplarea din Taif a reprezentat cel mai dificil moment din viaţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), marcând începutul unei noi perioade, când misiunea sa urma să fie întemeiată pe o bază solidă şi să se eleveze, din ce în ce mai mult, până la sfârşitul timpurilor.

Noua etapă a fost delimitată astfel: într-o noapte, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost trezit şi însoţit de către îngerul Gibril mai întâi până la Ierusalim. Acolo el s-a întâlnit cu toţi Profeţii (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!) care s-au adunat în spatele lui, în timp ce se ruga pe stânca din centrul Templului, în locul unde se află astăzi Domul Stâncii. De la stâncă, însoţit de către înger, el s-a înălţat prin cele şapte ceruri şi dincolo de ele.

El a văzut tot ceea ce Allah l-a făcut să vadă, lumile cereşti pe care niciun om nu le poate percepe şi care constituie esenţa mesajului şi misiunii sale.

În timpul acestei călătorii s-au stabilit cele cinci rugăciuni zilnice pentru comunitatea musulmană. În plus, tot atunci i s-a dat Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) Cartea pentru noua societate şi pentru statul care urma să se nască curând, prorocit şi descris de asemenea în Coran, în Surat Al-Isra’(capitolul 17).

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Concepții greșite despre Islam – 3

O altă concepţie greşită, care este, de asemenea, exprimată, este că Muhammed (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu a făcut nici o minune. De fapt, s-au înregistrat multe minuni pe care le-a făcut, dar, în literatura musulmană, se observă foarte puţine referiri la acestea. Nu se pune nici un mare accent asupra acestora. De ce ? Fiindcă minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii au fost considerate ca fiind importante pentru oameni acelor vremuri. Pentru ca o persoană din ziua de azi să creadă într-un miracol care a avut loc pe vremea lui Iisus (pacea fie asupra lui!) este ceva ce e, pur şi simplu, o chestiune de credinţă. Nu există nici o dovadă pentru ca cineva să creadă că ceva s-a petrecut cu adevărat sau nu. În această problemă fie crezi, fie nu. Ceea ce se subliniază de obicei este minunea Quran-ului, fiindcă aceasta este o minune durabilă, fiindcă musulmanii cred că Muhammed (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), a fost ultimul dintre profeţi. Nimeni nu va mai veni după el. El a lăsat în urma lui un miracol, ce are să reziste până în Ziua Judecăţii, ca dovadă pentru omenirea care căută dovezi, că el era, de fapt, un profet al lui Dumnezeu. Deci, Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut multe minuni, dar cel mai important miracol şi cel cu o importanţă specială pentru noi este cel al Quran-ului în sine. Miracolul Quran-ului constă nu numai în faptul că este o capodoperă literară, ci şi una inimitabilă. Oamenii au încercat să-i imite stilul şi conţinutul în trecut şi au eşuat. Provocarea există în Quran, pentru oricine care nu crede că este revelat de Dumnezeu, să vină cu un capitol, chiar şi din cele mai mici. Provocării i s-a dat curs în arabă, iar aspectul literar al Quran-ului şi miracolul acestuia, se vede în aceea că, pentru o persoană care nu ştie arabă este un pic cam greu să scrie. Dar sunt oameni care au învăţat araba, ca Maurice Boucar, un doctor francez care şi-a făcut timp să studieze limba arabă, să o înveţe şi să citească Quran-ul, astfel el devenind foarte convins că acesta este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Mai sunt o serie de orientalişti occidentali care au studiat limba arabă pe îndelete şi vorbesc elocvent legat de măreţia literară a Quran-ului, în araba originală.

Totuşi, mai sunt şi unele aspecte care sunt mai tangibile pentru indivizii ce nu sunt cititori sau vorbitori de arabă, anume pe linia faptelor ştiinţifice privind informaţii care nu ar fi putut fi dovedite acum 1400 de ani când a fost revelat Quran-ul, informaţii care au fost obţinute numai cu apariţia microscopului, telescopului. S-au scris cărţi, de exemplu, una dintre cele mai cunoscute, intitulată „Quran-ul, Biblia şi Ştiinţa”, în care, acelaşi doctor, Maurice Boucail, a comparat diferitele afirmaţii, din Biblie şi Quran, cu privire la ceea ce se ştie că sunt fapte ştiinţifice moderne şi a arătat, în mod repetat, unde apare că Biblia contrazice ceea ce azi se ştie că sunt fapte ştiinţifice, pe când Quran-ul, în mod constant, este în acord cu acestea.

Ultimul dintre subiectele pe care doream să le menţionez cu privire la credinţe este acela că Islamul este numai pentru arabi. Aceasta este o concepţie pe care o au din greşeală mulţi oameni. Islamul este numai pentru arabi. Totuşi, când vrei să afli numărul tuturor musulmanii, descoperi că arabii din zona Orientului Mijlociu se ridică cam la o sută de milioane, pe când musulmanii din restul lumii sunt cam 900 de milioane. Deci, arabii sunt o minoritate foarte mică printre musulmani. Aşa că nu se poate, în nici un caz, spune că Islamul este pentru arabi; musulmanii şi arabii sunt sinonimi, nu? În unele locuri, unde oamenii au intrat în contact cu Islamul prin turci, cum este cazul, de exemplu, în Iugoslavia, veţi vedea că sârbii au tendinţa să se refere la musulamani ca fiind turci. Ei au făcut ca musulman şi turc să fie sinonime. În alte zone, de exemplu, din Indiile de Vest, Trinidad, Barbados şi Guiana, unde majoritatea musulmanilor erau de origine indiană, aduşi ca muncitori, să lucreze în agricultură acolo, oameni de acolo au avut tendinţa să privească musulmanii ca fiind sinonimi cu indienii, ca şi cum ar fi o religie indiană. Iar, în America, unde anumiţi indivizi au fost promovaţi în frunte ca fiind reprezentanţi ai Islamului, Islamul a fost identificat cu oamenii de culoare. Aceasta este religia negrilor; numele Farrah Khan şi Elijah Mohammed sunt numele ce tind să fie asociate cu Islamul, când, de fapt, nici unul dintre aceşti doi indivizi nu are ceva de-a face cu Islamul. Elijah Mohammed nu ar fi considerat musulman nicăieri. Ei folosesc numele de Islam, dar el şi învătăturile sale nu au de-a face cu Islamul. La fel în privinţa lui Farrah Khan. Acesta este considerat ca un eretic până în punctul de a nu fi deloc legat de Islam. Islamul nu are de-a face cu culoarea, deci, oricare individ care ar încerca să promoveze Islamul ca fiind religia acestui grup sau a altuia, sau a acestei sau a acelei naţionalităţi, de fapt, răspândeşte învăţături eretice.

Acum, legat de practicile religioase unde putem găsi unele concepţii greşite, cea mai comună este aceea a poligamiei.

De obicei, când o persoană spune că este musulmană, mai ales în Vest, primul lucru despre care este întrebat este poligamia. Ce este cu această poligamie? Ideea din capul oamenilor este că majoritatea musulmanilor sunt poligami. Totuşi, când te deplasezi prin lumea musulmană, ceea ce descoperi este că procentul oamenilor care practică poligamia, deşi este permisă şi se poate practica în orice societate musulmană, nu este mai mare de 10-15% din orice societate ai lua. Motivul este că poligamia nu este doar o permisiune, adică, dacă vreau patru neveste, mă duc şi îmi aleg patru femei şi mă căsătoresc. Cred că oamenii se gândesc mai mult la mormoni. A fost văzut la televizor un individ care la 25 de ani avea 36 de soţii. Ei bine, ideea tuturor acestor soţii şi concepţia despre rolul unui bărbat în relaţia cu soţiile sale este foarte diferită. Nu este ca o permisiune în alb, cum veţi vedea la mormoni sau la alţii. Islamul nu a adus poligamia.

Poligamia se practica deja în Peninsula Arabă şi în toată lumea. Primii creştini au practicat poligamia ca şi evreii. Oamenii din întreaga lume o practicau. Când a venit Islamul în forma finală, a limitat acel număr la patru, şi a definit responsabilităţile. Un om, când îşi ia a doua soţie, aceasta este egală cu prima soţie. El trebuie să o întreţină la fel ca pe prima, echitabil. Nu spun egal, fiindcă nevoile s-ar putea să fie diferite, deci, echitabil. Este, deci, o responsabilitate, nu este o autorizaţie în alb. Aşadar, în situaţia când un bărbat se căsătoreşte cu a doua soţie, el trebuie să ofere o casă acesteia, el trebuie să acopere toate nevoile ei, exact aşa cum le acoperă pe cele ale primei soţii, devenind, în primul rând, o povară economică. Aceasta înseamnă că majoritatea oamenilor din societate, fie nu sunt în stare, fie nu doresc să-şi asume o astfel de sarcină. Deci, chiar dacă şi-ar dori să aibă o a doua soţie şi face parte din natura bărbatului să dorească să aibă încă o însoţitoare, această natură se exprimă fie pe cale legală, ca în cazul Islam, unde a fost legalizată şi s-au definit responsabilităţile, fie se exprimă pe cale ilegală, în cazul societăţile unde se observă că legea este monogamia, dar unde bărbaţii pot avea trei sau zece prietene sau practică ceea ce numim poligamia în serie. Un bărbat se căsătoreşte cu o femeie pentru un timp, apoi divorţează de ea şi se căsătoreşte cu alta pentru un timp. Deci, există această dorinţă de multitudine, de varietate, dar se exprimă prin alte forme. Aşadar, deşi dorinţa ar putea exista, în contextul Islamic, legile sunt foarte clare, legate de responsabilităţi majoritatea musulmanilor pun dorinţa pe un plan secundar. Când bărbaţii se întâlnesc şi vorbesc, conversaţia s-ar putea să alunece spre acel domeniu, şi cineva ar putea spune, aş dori să am o a doua soţie, dar, ştiţi, pur şi simplu, nu mi-o pot permite. Rămâne, deci, de domeniul discuţiei.

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link