– partea a doua –
F Gulen
Credincioşii musulmani îl iubesc pe Allah mai presus decât orice, mai înainte şi după orice, ca pe Cel cu Adevărat Iubit, cu Adevărat Dorit, cu Adevărat Adorat. Îl doresc pe Allah şi prin tot ceea ce fac se proclamă robi lui Allah. Din devoţiunea lor izvorăşte în primul rând dragostea pentru Profetul Muhammed, Mândria Umanităţii, slujitorul credincios şi interpretul adevărat al Esenţei, al Numelor şi al Atributelor lui Allah, ultimul dintre profeţi şi încununarea misiunii de Trimis. Urmând învăţăturile lui, îi iubesc apoi pe toţi îndrumătorii adevăraţi, oglinzi adevărate şi slujitori credincioşi ai lui Allah Atotputernicul, care au avut misiunea de a dezvălui scopurile divine şi de a veghea asupra mecanismelor, legilor şi ordinii acestei lumi. Iubesc apoi tinereţea, pentru că este dată oamenilor ca răgaz pentru a înţelege şi a preţui mai bine această lume. Iubesc apoi această lume, pentru că este pământ roditor pentru alte tărâmuri şi manifesare a Numelor Lui Sublime. Îi iubesc apoi pe părinţi, care, eroi ai dragostei şi îndurării, îşi asumă răspunderea de a creşte şi ocroti copiii. Şi, îi iubesc pe copii, pentru că şi ei la rândul lor îşi ocrotesc părinţii şi le sunt cu sufletele aproape. Toate acestea sunt semne ale dragostei pentru Allah şi ale dragostei în numele lui Allah.
Nedredincioşii îi iubesc pe oameni ca şi cum L-ar iubi pe Allah. Credincioşii îi iubesc în numele lui Allah. Sunt două lucruri complet diferite. Această dragoste îndreptată spre Allah şi trăită de credincioşi prin credinţă şi rugăciune este unică. În timp ce dragostea trupească, bazată pe dorinţă trecătoare şi pornire spre păcat, este o manifestare a nesupunerii adânc înrădăcinate în natura omului, dragostea pentru Allah şi rostirile ei sunt un elixir sacru, din care şi îngerii vor să soarbă. Când dragostea aceasta creşte atât de mult încât cel care iubeşte uită de tot – de orice alt lucru de natură materială sau spirituală — din dragoste pentru Cel Iubit, nemaipăstrându-şi nimic pentru sine, în inimă nu-i mai rămâne decât veneraţia pentru Cel Iubit. Inima se învăluie în această veneraţie şi bate în ritmul ei, în timp ce ochii o rostesc prin lacrimi. Inima dojeneşte ochii care dezvăluie taina şi pieptul care tresaltă. Plânge şi sângerează înlăuntrul său, încearcă să-şi ascundă chinul şi spune:
Spui că iubeşti ; nu suspina atunci de greul dragostei
Şi nu-i face părtaşi pe alţii la chinul tău. (Anonim)
Dragostea este un sultan, inima este tronul, iar gemetele şi suspinele de dor şi de speranţă care răzbat din colţurile cele mai ascunse, de pe covorul de rugăciune, sunt glasul prin care acest sultan se face auzit.
Nimeni nu trebuie să audă gemetele venite din străfundurile inimii, adevărate trepte pe care urcăm spre Allah, pentru ca nimeni să nu râdă de ele. Dacă această dragoste spectaculară este pentru Cel Atoateştiutor, atunci să o păstrăm în locul cel mai tainic, să nu o lăsăm să-şi ia zborul din cuib.
Cei care iubesc cu o dragoste lumească rătăcesc de colo colo, ca nişte oameni cu minţile pierdute, strigându-şi-o şi arătându-şi-o tuturora. Cei care Îl iubesc pe Allah sunt tăcuţi şi cu sufletul sincer. Îşi pleacă frunţile pe pragul lui Allah şi Îi vorbesc numai Lui. Uneori îşi pierd cunoştinţa, dar niciodată nu-şi dezvăluie taina. Îl slujesc pe El, cu mâinile şi cu picioare, cu ochii şi urechile, cu limba şi cu buzele, şi colindă pe tărâmul Atributelor Lui Sublime. Învăluiţii în Lumina Existenţei Lui, se topesc ca fiinţe, adâncindu-se în Dragostea pentru El. Simţindu-L pe Allah, ard şi strigă: „Mai mult!” Cu tot ceea ce simt în inimile lor înflăcărate, strigă mereu: „Mai mult!” Nu le este niciodată deajuns, deşi iubesc şi sunt iubiţi. „Mai mult!” repetă ei neîncetat. Şi pentru că cer mai mult, Cel Glorios şi Iubit ridică văl după văl, înfăţişând minţii lor lucruri până atunci nemaivăzute şi şoptind sufletului taine nenumărate. Cu timpul, tot ceea ce simt, tot ceea ce iubesc şi tot ceea gândesc este numai El. În tot şi în toate văd manifestări ale Frumuseţii Lui. Abandonându-se, îşi leagă voinţa de voinţa Lui, se contopesc în poruncile Lui şi îşi măsoară treapta la care au ajuns prin cât de mult iubesc şi cât de mult sunt iubiţi, prin cât cunosc şi cât de bine sunt cunoscuţi. Dragostea şi-o exprimă prin ascultare şi credinţă faţă de El. Îşi zăvorăsc inimile trainic, cu noi şi noi lacăte, pentru ca nimeni să nu pătrundă în acest lăcaş curat. Cu întreaga lor fiinţă sunt martori ai lui Allah, iar veneraţia şi lauda pe care I-o aduc lui Allah merg dincolo de puterile minţii.
Credinţa lor că Allah va răsplăti un astfel de devotament este de neclintit. Locul lor în faţa Lui Allah este pe măsura locului pe care Allah îl are în inimile lor, şi de aceea au atâta străduinţă în a I Se înfăţişa cu frunţile drepte.
În dragostea ce I-o poartă Lui, nu sunt creditori, ci datornici umili. Aşa cum a spus Rabi‘a al-‘Adawiya[5], “Jur pe Fiinţa Ta Sfântă că nu Te-am adorat cerându-Ţi Paradisul. Te-am iubit şi mi-am legat robia de dragostea mea”. Aşa se îndreaptă ei spre Tărâmul Lui, cu dragostea izvorându-le din inimi, cu binecuvântările şi bunătatea Lui în minte. Cu inimile, se străduiesc mereu să fie în preajma Lui, iar cu raţiunea şi cu intelectul, observă fenomenele în oglinzile Numelor Divine. Aud vocile dragostei în tot şi în toate, sunt fermecaţi de parfumul oricărei flori şi orice lucru frumos le apare ca o reflexie a Frumuseţii Lui. Din dragoste pentru El, tot ce aud, tot ce simt, tot ce gândesc este numai dragoste, şi de aceea, întreaga existenţă le apare ca o manifestare a dragostei şi o ascultă ca pe o melodie a dragostei.
Odată ce dragostea şi-a înălţat corturile în văile inimii, contrariile par unul şi acelaşi lucru: liniştea şi neliniştea, binecuvântarea şi blestemul, caldul şi recele, plăcerea şi neplăcerea, bucuria şi tristeţea, toate sună şi arată la fel. Pentru inimile care iubesc, suferinţa nu este altfel decât fericirea. Suferinţa pentru ele este leacul, şi de aceea sorb durere şi chin din râurile Cerurilor. Oricât de nemilos ar fi timpul, oricât de vitrege întâmplările, aceste inimi rămând de neclintit în credinţa lor. Cu ochii pironiţi de uşa care se va deschide, aşteaptă să primească binefacerea în diverse manifestări. Respectul şi ascultarea încununează dragostea pentru El. Inimile lor bat cu supunere. Tremură la gândul că ar putea cădea în neascultare faţă de Cel Iubit. Şi pentru a nu cădea, îşi caută adăpost în Sursa Unică de sprijin şi ajutor. Această strădanie de a căuta mereu încuviinţarea lui Allah îi face mult preţuiţi pe acest Pămând şi în Ceruri. Nu ţin seamă de altceva decât de Allah. A aştepta să primească ceva în schimb este pentru ei înşelătorie. Dar li se pare şi o lipsă de respect să nu accepte binecuvântări pe care, de fapt, nu le-au cerut. Le privesc cu reverenţă, dar murmură: „Fug de tentaţia lor şi mă pun la adăpostul Tău”.
Dorul profund este trăirea cea mai înaltă pentru cel care iubeşte, şi a te pierde în această dorire este ţelul cel mai greu de atins. Dragostea se fondează pe principii elementare, cum ar fi căinţa, conştiinţa trează, răbdarea. Când cucereşte firea, stăpânirea de sine, sentimentul de apropiere, duioşia, dorul şi alte principii îi devin necesare pentru a-şi păstra poziţia cucerită. Prima lecţie pe calea dragostei este purificarea. Să-ţi pierzi toate dorinţele personale, să-ţi îndrepţi gândurile către El şi să comunici cu El, să te preocupi de acele lucruri care amintesc de El, să aştepţi plin de speranţă manifestările Lui şi să stai dârz acolo unde eşti, o viaţă întreagă, în speranţa că Îşi va întoarce Faţa către tine într-o zi. De-a lungul acestui drum, a iubi înseamnă a iubi cu pasiune. Ardoarea este o revărsare de patimă, entuziasm şi dorinţă. Ardoarea care devine adevărata natură a oamenilor este dor; consimţământul este întâmpinarea cu bucurie a oricărei manifestări a Celui Iubit; iar stăpânirea de sine este grija de a nu-ţi pierde cumpătul atunci când ai binecuvântarea de a-L auzi sau de a-I simţi Prezenţa, sau de a te ştii sub nemijlocita Lui călăuzire.
Cu cât oamenii îşi cultivă mai mult aceste trăsături, cu atât felul lor de a se purta se schimbă. Uneori caută limane liniştite în care să-şi poată deschide inimile către El. Alteori, vorbesc cu El şi îi împărtăşesc durerea provocată de despărţire. Speranţa reunirii îi umple de bucurie, şi plâng cu lacrimile liniştitoare ale fericirii. Alteori nu mai văd nimic în jurul lor, căci trăiesc unitatea în diversitate, şi alteori din nou, se pierd in sentimentul de pace cutremurătoare, nemaiauzindu-şi nici propriile voci.
Dragostea creşte şi se dezvoltă în sânul înţelepciunii. Înţelepciunea este hrănită de cunoaşterea Divinităţii. Oamenii lipsiţi de înţelepciune nu pot iubi. Iar cei a căror percepţie este deficitară nu pot atinge înţelepciunea. Uneori Allah Însuşi sădeşte dragostea în inimi şi declanşează mecanismul interior, o binecuvântare în plus, pe care toţi oamenii şi-o doresc. Dar a te baza pe miracole şi a le aştepta cu un sentiment de neputinţă este un lucru, pe când aşteptarea activă şi trează este cu totul altceva. Robii credincioşi de la Poarta Celui Preadrept cred în acţiune, iau o atitudine dinamică şi generează astfel, dintr-o poziţie aparent de nemişcare, energie destulă pentru întregul univers, care se materializează în manifestări uimitoare.
Oameni ca aceştia, care iubesc cu credinţă, au trăsături anume. Întâmpină orice manifestare a Celui Iubit cu bucurie şi dau dovada credinţei lor neîncetat, aşa cum ne spun versurile lui Nesimi[6]:
Iubesc cu deznădeje dar, Multiubite, nu Te părăsesc,
Nu o voi face nici dacă pumnalul Tău în inimă mi se înfige.
Deşi ard mereu de dorul de a fi în preajma Lui, nu se plâng niciodată. Îşi golesc mintea de tot ceea ce nu ţine de El şi nu se gândesc decât la Prezenţa Lui. Cuvintele pe care le spun sunt cuvinte despre Cel Iubit şi vocile lor capătă astfel profunditate angelică.
Dragostea este totul pentru ei. Pot supravieţui fără trup, dar nu şi fără suflet. Simt că în inimile lor nu încape altceva decât dragostea pentru Cel Iubit. Astfel, oricât ar fi de săraci şi de neputincioşi, sunt invidiaţi până şi de regi. Sunt mari în mărunţimea lor, puternici în neputinţă, bogaţi prin lipsa oricărei ambiţii de a comanda universul. Par a fi o slabă flacără de lumânare, dar sunt de fapt sunt o sursă de energie care poate aprinde mai mulţi sori. Dacă toţi ar fi să alerge spre cei care iubesc cu credinţă, este cât se poate de limpede unde şi către Cine aleargă cei care iubesc. Cu bogăţia lor de însuşiri fundamentale, transcend întregul univers. Dar când se întorc către El, devin o scânteie, chiar mai puţin de atât, devin nimic, când uită de tot ceea ce ţine de propria lor existenţă.
O viaţă fără de El pentru ei nu contează. O viaţă fără de El nu este viaţă. O viaţă fără dragoste este o viaţă irosită, iar plăcerile şi desfătările care nu sunt legate de El, o simplă minciună. Cei care iubesc vorbesc mereu despre dragostea şi dorul lor, şi pe semenii lor, care nu cunosc astfel de simţăminte, îi percep ca fiind într-un fel anume diferiţi.
[1] Articol publicat în Örnekleri Kendinden Bir Hareket (O mişcare care produce propriile sale modele), Nil, Istanbul, 2004, p. 184-196.
[2] Autorul se referă aici la „dezorientarea şi pierderea de sine în multiplicitate” ca rezultat al nesupunerii în faţa Voinţei Divinităţii Unice, dar a supunerii în schimb în faţa zeilor lumeşti multipli, cum ar fi bogăţia nemăsurată, abuzul de putere, plăcerile nelegitime etc. Idolatria este o altă manifestare a adorării zeilor multipli.
[3] Hakani Mehmed Bey (m. 1606), poet de divan a cărui creaţie, Hilya (gen literar care descrie trăsăturile fizice ale Profetului), a fost inovatoare.
[4] Profetul Muhammed.
[5] Rabi‘a al-‘Adawiya (c. 703-805), sfântă musulmană şi mare exemplu de pietate.
[6] Nesimi (d. 1404), reputat poet Sufi din Bagdad, considerat unul din primii maeştri ai literaturii de divan, autor al două volume de poezii în limbile turcă şi persană.Source Link
Views: 2
Moartea este o realitate de care nu poate fugi nicio vietate. Moartea reprezintă trecerea de la locul împlinirii faptelor la locul răsplăţii şi al socotelii. Această viaţă este locul în care omul poate împlini cât mai multe fapte bune pentru care va fi răsplătit atât în această viaţă, cât şi în Viaţa de Apoi. El are posibilitatea de a alege între bine şi rău, între a face fapte bune, a se supune poruncilor divine şi între a face rău şi a tăgădui divinitatea. Însă, odată ce vine clipa morţii, omul pierde ocazia de a mai face vreo alegere. Faptele lui sunt singurele care-l vor urma după moarte, conform celor relatate de profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!): „Mortul este condus la cimitir de trei [lucruri]: familia, averea şi faptele sale. Două se întorc şi unul rămâne cu el. Familia şi averea se întorc şi rămân cu el doar faptele.”
