Month: June 2022

Puritatea (pali: Vissudhi) este un concept important în mare parte din budismul Theravada și Mahayana, deși implicațiile purificării morale rezultate pot fi privite diferit în diferitele tradiții. Scopul este de a purifica personalitatea practicantului budist, astfel încât toate defectele și defectele morale și de caracter (cleśas, cum ar fi mânia, ignoranța și pofta) să fie șterse și să poată fi obținută nirvana.

Budismul Theravada consideră calea autopurificării ca fiind absolut vitală pentru a ajunge la Nirvana. Sarcina principală a călugărului budist Theravada este de a eradica defectele moralității și caracterului prin meditație și cultivare morală, în alianță cu cultivarea intuiției (Prajñā), astfel încât puritatea nirvanei să poată fi atinsă.

Atât de importantă este această noțiune de puritate în budismul Theravada, încât faimosul călugăr budist și comentator Buddhaghosa a compus o teză centrală despre dhamma numită Calea purificării (Visuddhimagga).

În mod controversat, conform sutrelor Mahayana Tathāgatagarbha, esența nepătată a unei ființe – „adevărul sine” sau natura lui Buddha – poate deveni manifestă odată ce contaminanții temporari și superficiali (kleśas) au fost eradicați din prezența ei.[1]

În Śrīmālādevī Siṃhanāda Sūtra, există două stări primare ale Tathāgatagarbha. Unul este atunci când este acoperit cu pângăriri și cunoscut sub numele de „embrionul Tathāgata” (Tathāgatagarbha). Celălalt este atunci când devine eliberat de întinații și nu mai este „embrionul”, ci Tathāgata sau Dharmakāya.

Mahābherīharaka Sūtra elaborează că, în momentul în care cineva devine un Tathāgata, locuiește în Nirvana și poate fi denumit „permanent”, „constrâns”, „calm”, „etern” și „sine” (ātman). Acești contaminanți sunt văzuți ca fiind extrinseci, mai degrabă decât inerenți în interiorul esenței ființei.[2]

Dobândirea Buddhismului, rezultată după eliminarea kleśas-ului, este menționată în literatura Tathāgatagarbha și în lucrările tibetanului Jonangpa Lama Dolpopa drept „Sinele pur” (śuddha-ātman).

Spre deosebire de teoria Tathāgatagarbha, Sutrele Perfecțiunii Înțelepciunii afirmă că nu există nicio bază pentru conceptualizarea impurității și purificării, deoarece ambele sunt în cele din urmă iluzorii. Nici unul nu are o esență durabilă, ceea ce nu înseamnă că sunt false, ci doar rezultatul unor nume și concepte convenționale. Cu toate acestea, aceste scripturi susțin și elaborează, de asemenea, necesitatea de a se detașa de toate pângăririle morale, dacă se dorește a fi atinsă Budeitatea de dragul trezirii tuturor ființelor simțitoare.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 1

Aṅgulimālīya Sūtra (Taishō 120[1]) este o scriptură budistă Mahāyāna aparținând clasei de sūtra Tathāgatagarbha,[2] care învață că Buddha este etern, că învățăturile despre non-Eul și vidul se aplică numai sferei și nu lumești. la Nirvāṇa și că Tathāgatagarbha este real și imanent în toate ființele și toate fenomenele. Sutra constă în mare parte din strofe în versuri.[3]

Mahāyāna Aṅgulimālīya Sūtra nu trebuie confundată cu Angulimala Sutta a Canonului Pāli, care este o lucrare complet diferită inclusă în Majjhima Nikaya

Potrivit lui Stephen Hodge, dovezile textuale interne din Aṅgulimālīya Sūtra, Mahābherihāraka Parivarta Sūtra și Mahāyāna Mahāparinirvāṇa Sūtra indică faptul că aceste texte au fost difuzate mai întâi în sudul Indiei, iar apoi s-au propagat treptat în nord-vest, celălalt Kashmir major. centru. Aṅgulimālīya Sūtra oferă o relatare mai detaliată, menționând punctele de distribuție ca incluzând sudul Indiei, Munții Vindhya, Bharukaccha și Kashmir.[4] Hodge își rezumă constatările după cum urmează:[4]

[Există temeiuri solide bazate pe dovezi textuale că MPNS (Mahāyāna Mahāparinirvāṇa Sūtra), sau o mare parte a acestuia, împreună cu textele conexe au fost compilate în Deccan în a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr., într-un mediu Mahāsāṃghika. , probabil într-unul dintre centrele lor de-a lungul regiunii de coastă de vest, cum ar fi Karli, sau poate, deși mai puțin probabil, regiunea Amaravatī-Dhanyakaṭaka.

În secolul al VI-lea e.n., Paramārtha a scris că Mahāsāṃghika venera sutrele care îl învață pe Tathāgatagarbha.

Aṅgulimālīya Sūtra constă în mare parte din învățături ale lui Aṅgulimālīya despre înțelegerea corectă a doctrinei budiste. Potrivit lui Michael Radich,

Aṅgulimālīyasūtra împărtășește cu grupul Mahāparinirvāṇamahāsūtra tathāgatagarbha/buddha natura propovăduită ca fiind legată în mod explicit de ātman (ātmadhātu [wojie(我界)]) și ascunsă de pângăriri, eternitatea [promovarea credinței, secretul învățăturii 信axin,] ]) față de învățătura tathāgatagarbha și preocuparea față de cei mai răi păcătoși, inclusiv icchantika.[5]

Sutra este cel mai insistent că Tathāgatagarbha și sinele (Ātman) sunt reale și că a nega existența lor înseamnă a cădea într-o stare de dezechilibru spiritual periculos. Sinele adevărat — este considerat de mare valoare. [Citare necesară] Buddha îl învață pe bodhisattva Mañjuśrī că practicarea vieții spirituale are sens doar pentru că există un „principiu de sine” (Tathāgatagarbha sau „atma-dhatu” – „esența Sinelui” ) cu care misiunea poate fi recompensată. El declară:

Mañjuśrī, oamenii bate lapte pentru că înțeleg că untul este prezent în el. De ce oamenii nu bate apa? Pentru că acea substanță nu este prezentă acolo. La fel, Mañjuśrī, oamenii mențin disciplina morală (śīla) și se angajează în viața sfântă (brahmacarya) din cauza existenței Tathāgata-garbha. Mai mult, Mañjuśrī, oameni care vor aur și sunt înzestrați cu discernământ, sapă în stânci. De ce nu sapă în copaci? Ei sapă în stânci unde este prezent minereu de aur (suvarna-dhātu), dar nu sapă în copaci, unde nu există aur. La fel, Mañjuśrī, oamenii care discern prezența dhātu [adică, buddha-dhatu, care înseamnă principiul buddha] se gândesc în sinea lor: „Voi deveni un buddha” și astfel mențin disciplina morală și se angajează în viața sfântă. Mai mult, Mañjuśrī, dacă nu ar exista dhātu, viața sfântă ar fi inutilă. Așa cum untul nu va fi niciodată produs din apă, chiar dacă s-ar amesteca timp de un miliard de ani, în mod similar, nu ar exista niciun beneficiu pentru cei atașați de sine care se angajează în viața sfântă și disciplina morală dacă nu ar exista principiul sinelui. ātma-dhātu].[6]

Sutra este remarcabilă pentru vigoarea și pasiunea cu care Aṅgulimālīya învață Dharma și pentru doctrina ei conform căreia în inima tuturor ființelor se află un principiu unificat: buddha-dhatu (natura Buddha) sau Tathāgatagarbha. Doctrinele acestei sutre sunt, de asemenea, izbitor de congruente cu cele ale mult mai lungă Mahāyāna Mahāparinirvāṇa Sūtra.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 2

Disputa despre doctrinele „sine” și „nu-sine” a continuat de-a lungul istoriei budismului.[45] Potrivit lui Johannes Bronkhorst, este posibil ca „budhismul original să nu fi negat existența sufletului”, chiar dacă o tradiție budistă fermă a susținut că Buddha a evitat să vorbească despre suflet sau chiar a negat existența acestuia.[46] Scriitorul francez de religie André Migot afirmă, de asemenea, că budismul original poate să nu fi predat o absență completă a sinelui, indicând dovezile prezentate de savanții budiști și pali Jean Przyluski și Caroline Rhys Davids că budismul timpuriu credea în general într-un sine, făcând școlile budiste care admit un existența unui „eu” nu eretic, ci conservator, care aderă la credințele străvechi.[47] Deși poate exista ambivalență cu privire la existența sau inexistența sinelui în literatura budistă timpurie, Bronkhorst sugerează că aceste texte indică în mod clar că calea budistă de eliberare nu constă în căutarea cunoașterii de sine, ci în îndepărtarea de ceea ce ar putea fi considerat în mod eronat. ca sine.[48] Aceasta este o poziție inversă față de tradițiile vedice care recunoșteau cunoașterea sinelui ca „mijlocul principal pentru a obține eliberarea”.[48]

În budismul thailandez Theravada, de exemplu, afirmă Paul Williams, unii savanți budiști din epoca modernă au susținut că „nirvana este într-adevăr adevăratul Sine”, în timp ce alți budiști thailandezi nu sunt de acord.[49] De exemplu, Mișcarea Dhammakaya din Thailanda învață că este eronat să subsumăm nirvana sub rubrica anatta (non-sine); în schimb, nirvana este învățată să fie „adevărul sine” sau dhammakaya.[50] Mișcarea Dhammakaya care învață că nirvana este atta, sau adevăratul sine, a fost criticată ca eretică în budism în 1994 de către Ven. Payutto, un cunoscut călugăr cărturar, care a declarat că „Buddha a învățat nibbana ca fiind non-sine”.[51][52] Starețul unui templu major din Mișcarea Dhammakaya, Luang Por Sermchai din Wat Luang Por Sodh Dhammakayaram, susține că au tendința de a fi oamenii de știință care susțin punctul de vedere al non-sinelui absolut, mai degrabă decât practicanții meditației budiste. El indică experiențele unor călugări pustnici proeminenți, cum ar fi Luang Pu Sodh și Ajahn Mun, pentru a susține noțiunea de „eu adevărat”. „.[52][53] Interpretări similare cu privire la „sinele adevărat” au fost prezentate mai devreme de al 12-lea Patriarh Suprem al Thailandei în 1939. Potrivit lui Williams, interpretarea Patriarhului Suprem face ecou sutrelor tathāgatagarbha.[54]

Câțiva profesori de seamă ai Tradiției Pădurii Thai au descris, de asemenea, idei în contrast cu non-sinele absolut. Ajahn Maha Bua, un maestru de meditație bine cunoscut, a descris citta (mintea) ca fiind o realitate indestructibilă care nu se încadrează în anattā.[55] El a afirmat că non-sinele este doar o percepție care este folosită pentru a îndepărta de infatuarea conceptului de sine și că, odată ce această infatuare a dispărut, ideea de non-sine trebuie renunțată la fel.[56] Călugărul american Thanissaro Bhikkhu de la Tradiția Pădurii Thai descrie declarațiile lui Buddha despre non-sine ca o cale către trezire, mai degrabă decât un adevăr universal.[57] Thanissaro Bhikkhu afirmă că Buddha a lăsat deoparte în mod intenționat întrebarea dacă există sau nu un sine ca o întrebare inutilă și că agățarea de ideea că nu există deloc eu ar împiedica de fapt iluminarea.[58] Bhikkhu Bodhi a scris o duplică pentru Thanissaro, susținând că „Motivul pentru care predarea anattai poate servi ca strategie de eliberare este tocmai pentru că servește la rectificarea unei concepții greșite despre natura ființei, deci o eroare ontologică.”[59]

Savanții budiști Richard Gombrich și Alexander Wynne susțin că descrierile lui Buddha despre non-sine în textele budiste timpurii nu neagă că există un sine. Gethin susține că anatta este adesea tradus greșit ca însemnând „a nu avea un sine”, dar în realitate a însemnat „nu eul”.[60] Wynne susține că textele budiste timpurii, cum ar fi Anattalakkhana Sutta, nu neagă faptul că există un eu, afirmând că cele cinci agregate care sunt descrise ca nu sunt sinele nu sunt descrieri ale unei ființe umane, ci descrieri ale experienței umane.[61] Wynne și Gombrich susțin că declarațiile lui Buddha despre anattā au fost inițial o învățătură „nu-sine” care s-a dezvoltat într-o învățătură „nu-sine” în gândirea budistă ulterioară.[61][60] Thanissaro Bhikkhu indică Ananda Sutta (SN 44.10), în care Buddha rămâne tăcut când este întrebat dacă există un „sine” sau nu,[62] ca o cauză majoră a disputei.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 0