Month: June 2022

John Stuart Mill (și, de asemenea, elevul lui Kant Herbart) a susținut că natura predicativă a existenței a fost dovedită prin propoziții precum „Un centaur este o ficțiune poetică”[12] sau „Un număr cel mai mare este imposibil” (Herbart).[13] Franz Brentano a contestat acest lucru; la fel și (cum este mai bine cunoscut) a făcut și Frege. Brentano a susținut că putem alătura conceptul reprezentat de o sintagmă nominală „un A” la conceptul reprezentat de un adjectiv „B” pentru a da conceptul reprezentat de sintagma nominală „a B-A”. De exemplu, putem alătura „un om” cu „înțelept” pentru a da „un om înțelept”. Dar expresia nominală „un om înțelept” nu este o propoziție, în timp ce „un om este înțelept” este o propoziție. Prin urmare, copula trebuie să facă mai mult decât să unească sau să separe concepte. În plus, adăugarea „există” la „un om înțelept”, pentru a da propoziția completă „un om înțelept există” are același efect ca aderarea „un om” la „înțelept” folosind copulă. Deci copula are același efect ca „există”. Brentano a susținut că fiecare propoziție categorică poate fi tradusă într-una existențială fără schimbare a sensului și că „există” și „nu există” ale propoziției existențiale iau locul copulei. El a arătat acest lucru prin următoarele exemple:

Propoziţia categorică „Un om este bolnav” are acelaşi sens ca şi propoziţia existenţială „Un om bolnav există” sau „Există un om bolnav”.

Propoziția categorică „Nicio piatră nu este vie” are același sens ca și propoziția existențială „O piatră vie nu există” sau „nu există piatră vie”.

Propoziția categorică „Toți oamenii sunt muritori” are același sens ca și propoziția existențială „Un om nemuritor nu există” sau „nu există om nemuritor”.

Propoziţia categorică „Un om nu este învăţat” are acelaşi sens ca şi propoziţia existenţială „Un om neînvăţat există” sau „există un om neînvăţat”.

Frege a dezvoltat o viziune similară (deși mai târziu) în marea sa lucrare The Foundations of Arithmetic, la fel ca și Charles Sanders Peirce (dar Peirce a susținut că posibilul și realul nu se limitează la existentul real, individual). Viziunea Frege-Brentano stă la baza poziției dominante în filosofia modernă anglo-americană: că existența este afirmată de cuantificatorul existențial (așa cum este exprimat de sloganul lui Quine „A fi înseamnă a fi valoarea unei variabile.” — On What There Is, 1948)

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 1

Tratamentul modern timpuriu al subiectului derivă din Logica lui Antoine Arnauld și Pierre Nicole, sau Arta gândirii, mai cunoscută sub numele de Logica Port-Royal, publicată pentru prima dată în 1662. Arnauld credea că o propoziție sau o judecată constă în a lua două idei diferite și fie punându-le împreună, fie respingându-le:

După ce am conceput lucrurile după ideile noastre, comparăm aceste idei și, constatând că unele sunt împreună, iar altele nu, le unim sau le separăm. Aceasta se numește afirmare sau negație și, în general, judecată. Această judecată este numită și propoziție și este ușor de observat că trebuie să aibă doi termeni. Un termen, din care se afirmă sau se neagă ceva, se numește subiect; celălalt termen, care este afirmat sau negat, se numește atribut sau Praedicatum.
— Antoine Arnauld, The Art of Thinking (Port-Royal Logic), 1662, traducere de J. Buroker în 1996, Logic, II.3, p. 82

Cei doi termeni sunt alăturați prin verbul „este” (sau „nu este”, dacă predicatul este negat subiectului). Astfel, fiecare propoziție are trei componente: cei doi termeni și „copula” care îi leagă sau separă. Chiar și atunci când propoziția are doar două cuvinte, cei trei termeni sunt încă acolo. De exemplu, „Dumnezeu iubește umanitatea”, înseamnă cu adevărat „Dumnezeu este un iubitor de umanitate”, „Dumnezeu există” înseamnă „Dumnezeu este un lucru”.

Această teorie a judecății a dominat logica timp de secole, dar are unele dificultăți evidente: ia în considerare doar propoziția formei „Toți A sunt B.”, o formă pe care logicienii o numesc universală. Nu permite propoziții de forma „Unii A sunt B”, o formă pe care logicienii o numesc existențială. Dacă nici A, nici B nu includ ideea de existență, atunci „unii A sunt B” pur și simplu se alătură lui A cu B. În schimb, dacă A sau B includ ideea de existență în felul în care „triunghiul” conține ideea „trei unghiuri egale”. la două unghiuri drepte”, atunci „A există” este automat adevărat și avem o dovadă ontologică a existenței lui A. (Într-adevăr, contemporanul lui Arnauld Descartes a argumentat în mod celebru acest lucru, referitor la conceptul „Dumnezeu” (discursul 4, Meditația 5)). Teoria lui Arnauld a fost actuală până la mijlocul secolului al XIX-lea.

David Hume a susținut că afirmația că un lucru există, atunci când este adăugată la noțiunea noastră despre un lucru, nu adaugă nimic conceptului. De exemplu, dacă ne formăm o noțiune completă a lui Moise și adăugăm la această noțiune afirmația că Moise a existat, nu adăugăm nimic noțiunii de Moise.

Kant a susținut, de asemenea, că existența nu este un predicat „real”, dar nu a oferit nicio explicație despre cum este posibil acest lucru. Într-adevăr, celebra sa discuție despre subiect este doar o reafirmare a doctrinei lui Arnauld conform căreia, în propoziția „Dumnezeu este atotputernic”, verbul „este” înseamnă unirea sau separarea a două concepte precum „Dumnezeu” și „Atotputernicia”. cercetare?]

Schopenhauer susținea că „tot ceea ce există pentru cunoaștere și, prin urmare, întreaga lume, numai obiect în raport cu subiectul, percepția perceptorului, într-un cuvânt, reprezentare.”[10] Potrivit lui, nu poate exista „Nu. obiect fără subiect” pentru că „totul obiectiv este deja condiționat ca atare în mai multe moduri de subiectul cunoscător cu formele cunoașterii sale și presupune aceste forme…”

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 0

Existența este capacitatea unei entități de a interacționa cu realitatea. În filosofie, se referă la proprietatea ontologică[1] a ființei.

Materialismul susține că singurele lucruri care există sunt materia și energia, că toate lucrurile sunt compuse din material, că toate acțiunile necesită energie și că toate fenomenele (inclusiv conștiința) sunt rezultatul interacțiunii materiei. Materialismul dialectic nu face o distincție între ființă și existență și îl definește ca fiind realitatea obiectivă a diferitelor forme de materie.[2]

Idealismul susține că singurele lucruri care există sunt gândurile și ideile, în timp ce lumea materială este secundară.[5][6] În idealism, existența este uneori contrastată cu transcendența, capacitatea de a depăși limitele existenței.[2] Ca formă de idealism epistemologic, raționalismul interpretează existența ca fiind cognoscibilă și rațională, că toate lucrurile sunt compuse din șiruri de raționament, necesitând o idee asociată despre lucru, iar toate fenomenele (inclusiv conștiința) sunt rezultatul unei înțelegeri a amprentei din lumea noumenală în care se află dincolo de lucrul-în-sine.

În scolastică, existența unui lucru nu este derivată din esența sa, ci este determinată de voința creatoare a lui Dumnezeu, dihotomia existenței și esenței demonstrează că dualismul universului creat este rezolvabil numai prin Dumnezeu.[2] Empirismul recunoaște existența unor fapte singulare, care nu pot fi derivate și care sunt observabile prin experiența empirică.

Definiția exactă a existenței este una dintre cele mai importante și fundamentale subiecte ale ontologiei, studiul filosofic al naturii ființei, existenței sau realității în general, precum și al categoriilor de bază ale ființei și al relațiilor lor. Înscrisă în mod tradițional ca parte a ramurii majore a filozofiei cunoscută sub numele de metafizică, ontologia se ocupă cu întrebări referitoare la ce lucruri sau entități există sau se poate spune că există și cum pot fi grupate, legate într-o ierarhie și subdivizate în funcție de aceste lucruri sau entități. la asemănări și diferențe.

Neoplatoniștii și unii filosofi creștini timpurii au argumentat dacă existența are vreo realitate decât în ​​mintea lui Dumnezeu.[7] Unii au învățat că existența este o capcană și o amăgire, că lumea, trupul și diavolul există doar pentru a ispiti omenirea slabă departe de Dumnezeu.

În filosofia hindusă, termenul Advaita se referă la ideea că adevăratul sine, Atman, este același cu cea mai înaltă realitate metafizică (Brahman). Upanishad-urile descriu universul și experiența umană, ca o interacțiune între Purusha (principiile eterne, neschimbate, conștiința) și Prakṛti (lumea materială temporară, în schimbare, natura). Prima se manifestă ca Ātman (Suflet, Sine), iar acesta din urmă ca Māyā. Upanishadele se referă la cunoașterea lui Atman ca „cunoaștere adevărată” (Vidya), iar cunoașterea lui Maya ca „cunoaștere nu adevărată” (Avidya, Neștiință, lipsă de conștientizare, lipsă de cunoaștere adevărată).

Filosoful medieval Toma de Aquino a susținut că Dumnezeu este ființă pură și că în Dumnezeu esența și existența sunt aceleași. Mai precis, ceea ce este identic în Dumnezeu, conform lui Aquino, este esența lui Dumnezeu și actus essendi a lui Dumnezeu.[8] Aproximativ în același timp, filozoful nominalist William of Ockham a susținut, în cartea I a sa Summa Totius Logicae (Tratat de toată logica, scris cu ceva timp înainte de 1327), că categoriile nu sunt o formă de ființă în sine, ci derivată. asupra existenţei indivizilor.

Sursa: wikipedia.org

Licență: https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Text_of_Creative_Commons_Attribution-ShareAlike_3.0_Unported_License

Textul a fost trunchiat.

Views: 0