Author: Vlad Stoica

SIMON CARABALLO – MUHAMMAD BIN ABDULLAH CARABALLO

Simon Caraballo

Catolic fiind, am fost educat să cred că aceasta era singura cale şi singura religie absolut adevărată, Iudaismul reprezentând doar o pregătire pentru Creştinism. Aşadar, celelalte religii erau false. Am auzit despre Islam pentru prima dată în viaţă în anul 1978. Am aflat că musulmanii credeau în originea divină a marilor religii ale lumii. Sfântul Coran spune că Allah a trimis profeţi în fiecare loc pentru a-i îndruma pe oameni pe calea adevărului şi a dreptăţii.

Acesta este felul în care, pentru a imprima mesajul catolic în cele mai profunde straturi ale creierului meu, Biserica Catolică a schiţat un plan care, aplicat încă din copilărie, are o probabilitate foarte ridicată de a se transforma într-un factor inhibitor, afectând comportamentul oamenilor pentru tot restul vieţii lor. În acest plan, rolul principal îl are Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!). De la naşterea sa, care se presupune a fi avut loc în decembrie, până la presupusa lui crucificare, chiar înainte de Paşte, câteva evenimente, care nu au existat timp de secole după înălţarea lui Iisus, au fost introduse de oameni în mesajul originar, dar nu prin Revelaţie Divină.

Conform tradiţiei din Venezuela, pe 24 decembrie, la miezul nopţii, aşteptam venirea lui Iisus (Pacea fie asupra sa!) cu darurile pe care le cerusem în scrisoarea anuală cu dorinţe. Provenind dintr-o familie săracă, cu mai mulţi fraţi şi surori, îi era greu pruncului Iisus să îmi aducă ceea ce îmi doream. Am fost nedumerit de câteva ori. De ce dacă Iisus (Pacea fie asupra sa!) a făcut atâtea miracole, aşa cum învăţasem de la călugăriţe şi preoţi, nu putea să îmi aducă o tricicletă? Era mai uşor decât să învie morţii, nu-i aşa? Astfel, câţiva ani la rând pruncul Iisus m-a dezamăgit.

Această situaţie a rămas neschimbată până ce am descoperit că părinţii mei erau cei care aduceau cadourile şi le puneau lângă patul meu. În acelaşi timp, când se apropia Paştele, priveam cum Iisus (Pacea fie asupra sa!) era maltratat până în momentul în care era atârnat de o cruce pentru a fi răstignit. Îmi doream cu adevărat să pot să intru în televizor şi să îl ajut cumva. L-am rugat pe Dumnezeu să îl ajute şi să nu permită ca fiul Său să fie răstignit. Până la urmă mă ascundeam şi plângeam, căci „bărbaţii nu plâng” − aşa am fost învăţat… Nu înţelegeam de unde atâta cruzime împotriva unui om bun. Acest episod m-a ajutat să îmi dezvolt o mare dragoste faţă de acest profet al lui Allah. Poate că pentru unii copii cadourile primite de Crăciun ajută în acelaşi fel la dezvoltarea unei mari iubiri, atunci când scrisorilor lor li se răspunde aşa cum au dorit.

Dacă scopul bisericii a fost acela de a dezvolta acest sentiment, prin orice mijloace, în cazul meu a avut succes. Am învăţat să îl iubesc pe Iisus (Pacea fie asupra sa!) la fel de mult sau chiar mai mult decât pe părinţii mei. Totuşi, pe când eram încă copil, am început să pun la îndoială Forţa lui Dumnezeu. Conceptul care îl aveam despre Dumnezeu implica faptul că El putea să facă tot ce Îşi dorea. El a creat Universul, Pământul, Soarele, Luna, stelele şi oamenii. Mă întrebam de ce nu a putut să îl salveze pe Iisus Cristos de la moartea pe cruce. Odată, din această cauză, m-am urcat pe un mic zid de la noi din curte. Am vorbit cu Dumnezeu şi i-am spus: „Dacă eşti atât de puternic şi poţi să faci tot ce Îţi doreşti, atunci fă-mă să zbor atunci când sar de pe acest zid; altfel, nu o să cred că eşti atât de puternic, deoarece nu ai putut să îl salvezi pe Iisus de la răstignire”. Din fericire, zidul nu era aşa de înalt şi, bineînţeles, am căzut, dar, cu fiecare încercare de a zbura, am devenit din ce în ce mai convins că Dumnezeu nu este atât de puternic. Ce analiză puerilă!

Când am început liceul, părinţii mei mi-au dat voie să lucrez cu un bătrân fotograf şi am mers împreună cu el în multe locuri. Acest om era vestit pentru practicarea vrăjitoriei. Oriunde mergea, oamenii îi cereau să le vorbească despre ce urma să se întâmple în vieţile lor şi cei mai mulţi clienţi erau femei. Pentru această treabă, el fuma un trabuc maro şi, în timp ce acesta ardea şi scrumul cădea, le spunea clienţilor săi tot felul de lucruri. Am aflat, de asemenea, că hipnotiza oamenii pentru a afla lucruri ascunse din viaţa lor. Toate aceste evenimente au ajuns să facă parte din experienţa mea încă de la o vârstă foarte fragedă.

În acelaşi timp, părinţii mei mergeau la un Centru Specializat de Parapsihologie. Am mers cu ei de câteva ori pentru a vedea ce se întâmplă. În acest Centru am aflat despre mediumi, spirite, posedări, întoarcerea morţilor pentru a le vorbi celor vii. Aici am învăţat să mă rog de două ori pe zi la un mic altar pe care tatăl meu îl construise cu mare drag şi devotament. Tatăl meu avea o carte intitulată Viaţa lui Iisus dictată de el însuşi, pe care obişnuia să o citească des. La una dintre reuniunile la care am participat, conducătorul sesiunii mi-a pregătit un talisman, care, aşa cum a zis, mă va proteja, astfel că îl luam cu mine peste tot unde mergeam. Între timp am continuat să mă gândesc la crucificarea lui Iisus. Odată, tatăl meu mi-a spus că în cartea pe care o citea scria că Iisus a călătorit în multe locuri din afara Ierusalimului, veste care mă făcea mai optimist în legătură cu întrebările mele privind crucificarea.

Când mi-am terminat studiile liceale, mi-a fost acordată şansa de a obţine o diplomă de inginer în Statele Unite ale Americii, printr-o bursă pe care am acceptat-o bucuros.

Înainte de a călători în Statele Unite în 1977, am văzut doi creştini (ce s-au dovedit a fi două exemple negative de creştini) care au săvârşit o faptă care a influenţat în mod negativ credinţa mea în acea religie. Ei aparţineau uneia dintre cele mai pioase secte creştine. Ajutându-l pe un om care suferise de un atac de epilepsie pe stradă, i-au căutat portofelul şi au luat o parte din banii pe care îi avea. Poate pentru mulţi oameni acest lucru pare nesemnificativ, însă nu şi pentru mine care văzusem cum fratele meu fusese serios pedepsit de tatăl meu când a adus acasă echivalentul a 25 de cenţi pe care îi găsise pe stradă, dar pentru care nu putuse să dea o explicaţie satisfăcătoare.

Am ajuns în Statele Unite în 1977 pentru a-mi începe studiile universitare. Întâi am mers la o şcoală pentru a învăţa limba engleză şi acolo am întâlnit mulţi oameni din diferite părţi ale lumii şi de diferite credinţe. În Seattle − Washington, la şcoala de engleză, am avut un coleg de cameră din Arabia Saudită. Lucra pentru diploma de masterat. Cred că se numea Fouad.

Într-o zi m-a întrebat dacă mă deranja dacă se roagă în cameră. I-am zis că pentru mine nu contează. Am fost surprins, pentru că era pentru prima dată în viaţa mea când vedeam pe cineva că se roagă astfel. Înainte de a începe să se roage, s-a spălat pe mâini, şi-a clătit gura şi s-a spălat pe faţă şi pe mâini într-o chiuvetă mică de la noi din cameră. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut cum o persoană se spală pe picioare într-o chiuvetă făcută pentru spălarea mâinilor. Apoi am încercat să urmăresc succesiunea mişcărilor şi ritualurilor pe care le făcea în timpul rugăciunii. S-a ridicat, s-a aplecat şi apoi s-a prosternat.

Mi-am adus aminte că la biserică puteam doar să îngenunchem, dar această persoană era diferită. După scurt timp, el s-a mutat în altă parte şi câteva luni nu am mai văzut niciun musulman rugându-se. Apoi, la şcoala de engleză, în timpul pauzei de prânz, studenţi din diferite părţi ale lumii se întâlneau şi discutau despre diferite subiecte. Îmi aduc aminte că, odată, împreună cu nişte studenţi din Iran şi Japonia, am început să discutăm despre originea religiilor şi a rugăciunilor. La un moment dat le-am spus: „Vă rugaţi la fel cum se rugau şi strămoşii voştri”. Apoi le-am spus că strămoşii lor adorau soarele, stelele şi, de atunci, tradiţia a fost transmisă de-a lungul generaţiilor până în prezent. Eu însumi am început să mă îndoiesc de originea credinţei şi de credinţa în Dumnezeu. Totuşi nu am devenit ateu datorită rădăcinilor mele adânc înfipte în Creştinism.

Într-o zi am fost invitat să vizitez o moschee şi am observat mulţi oameni făcând acelaşi tip de rugăciune pe care îl văzusem la Fouad. Podeaua era foarte rece, dar văzându-i pe ceilalţi că se aşează, am decis să rămân şi să îl ascult pe imamul ce ţinea un discurs. Numele său era Jamil Abdul Razzaq, din Iraq, şi vorbea în engleză despre bârfă. Îmi aduc aminte că vocea lui avea o tonalitate înaltă şi era emoţionată. Se uita la oameni ca şi cum cineva vorbise rău despre altcineva, dar nu arăta spre cineva anume. Cred că scopul său era de a-l face pe cel care bârfise să se simtă vinovat. În aceeaşi zi am primit un plic cu nişte pliante. Unul dintre ele era un studiu comparativ între Creştinism şi Islam.

Mi-a luat mult timp să îl citesc, deoarece de abia începusem primul meu an la Universitatea de Stat din Oklahoma. Din acest studiu am aflat că atât Islamul, cât şi Creştinismul sunt religii revelate. Însuşi Iisus (Pacea fie asupra sa!) a spus că mesajul pe care îl transmite nu este al său, ci al lui Dumnezeu:

Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. (Ioan 12:49).

La fel, revelaţia pe care profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a transmis-o restului omenirii a fost trimisă de Allah prin îngerul Gavriil:

Iar el [Coranul] este o revelaţie de la Stăpânul lumilor. A coborât cu el Duhul cel credincios Gibriil peste inima ta [Muhammad], pentru ca tu să fii dintre prevenitori. (Ash-Shu`araa’ 26:192-194).

Conştiinţa mea simţea că, totuşi, ceva nu era în regulă cu conceptele învăţate la biserică şi în Creştinism. Exista o tendinţă logică în această nouă informaţie. Cu toate acestea exista ceva care nu mă lăsa să fac pasul hotărâtor şi să schimb tiparul în care biserica mă modelase.

„Talismanul” meu era cu mine oriunde mergeam. În interiorul pacheţelului erau şapte cruci mici de argint, o icoană şi o statuetă a lui Iisus. Mă însoţea permanent. Credeam că, dacă îl las, ceva ar fi urmat să mi se întâmple. De aceea niciodată nu îl rătăceam; îl aveam în buzunar mereu. Într-o zi, pe când reciteam materialele primite de la moschee, am citit două propoziţii care mi-au umplut inima de bucurie. Au început să-mi curgă lacrimile şi am spus: „Doamne Dumnezeule, acesta este adevărul! Acesta este răspunsul pe care nu îl găseam!”.

Trebuie să mărturisesc acum cititorului că, până în acel moment, nu citisem, nici măcar nu atinsesem Sfântul Coran. Nu văzusem nicio copie, în nicio limbă, iar termenul „Coran” nu se afla în vocabularul meu. Într-un mod clar, fără echivoc, am citit în acel ghid primit la moschee despre Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!): „Ei nu l-au ucis şi nici nu l-au crucificat…”. Am făcut atunci o pauză şi am repetat de câteva ori: „Ei nu l-au ucis şi nici nu l-au crucificat”. În acel moment am simţit că Allah îmi răspundea la întrebarea care mă chinuise din copilărie şi care mă făcuse să mă îndoiesc de puterea lui Allah din cauza lipsei de logică şi de convingere a răspunsului. Nu a fost uşor să găsesc acest adevăr. A trebuit să concurez cu alţi studenţi să obţin această bursă, să călătoresc la mii de kilometri distanţă de casă în Statul Washington din SUA, a trebuit să învăţ să citesc şi să vorbesc engleza şi, fiindcă proveneam din America Latină, a trebuit să am un caracter agreat de musulmanii din Seattle, totul pentru a fi în stare să găsesc aceste două propoziţii.

Posibilitatea ca aceste informaţii să ajungă în mâinile unui venezuelean în 1978 era foarte mică. Totuşi hotărârea lui Allah s-a împlinit. În acele momente, când încă eram foarte bucuros de cele aflate, am vorbit cu Dumnezeu şi I-am cerut iertare. Îmi venea să alerg în Venezuela cu aceste veşti, să le ofer familiei mele şi restului oamenilor. Se întâmpla exact ca în filme. Eroul meu, omul bun din filme, profetul meu iubit, Iisus din Nazaret (Pacea fie asupra sa!), la care obişnuiam să mă rog de două ori pe zi în micuţul altar de la mine de acasă, nu fusese crucificat!

Greutatea psihologică a crucii purtate de Iisus (Pacea fie asupra sa!) pe Golgota a căzut şi s-a dezintegrat la fel cum un munte imens se sfărâmă sub acţiunea dinamitei.

Ceea ce a urmat acestei descoperiri nu este mai puţin semnificativ. Am judecat şi am spus: „Dacă acesta este adevărul înseamnă că aceasta este religia cea adevărată”. Timp de douăzeci de ani mi s-a spus că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a fost omorât. Fusesem purtat pe un drum fără alternative. Acum mi se deschidea o altă uşă, cu răspunsuri mai logice. Acum lucrurile îmi deveneau mai clare şi ultima piesă din puzzle apăruse.

Acesta era ultimul miracol din şirul de miracole pe care le făcuse Iisus (Pacea fie asupra sa!) prin puterea lui Allah. Un om care redase vederea unui orb, care a mers pe apă, a vindecat leprosul, a făcut ca cel paralizat să meargă, a înmulţit pâinea şi peştele pentru a hrăni mii de oameni, a înviat morţii, nu putea să fi fost crucificat. Din nou am stat şi m-am gândit… Mi-am spus că vreau să aparţin acestei religii. Vreau să fiu musulman!

Aşa cum dispăruse greutatea crucii, tot aşa Învierea lui Iisus în duminica Săptămânii Mari (Paştele), vizita la cele Şapte Biserici, postul de vineri, obiceiul de a mânca peşte în loc de carne în zilele sfinte au dispărut şi ele şi le consideram pe toate minciuni. Puterea talismanului dispăruse. Era mintea logică a unui tânăr venezuelean care studia pentru a obţine diploma de inginer, care fusese la Academia Militară din Venezuela, dar care respinsese această instituţie din cauza numărului mare de inadvertenţe. Eram un tânăr, un pompier profesionist care salvase multe vieţi şi proprietăţi, care nu avea viciul fumatului sau al băutului, vicii normale în societatea în care trăiam.

În timpul verii anului 1979 am urmat un curs opţional la Universitatea de Stat din Oklahoma, curs care făcea parte din programa mea şi care mi-a luminat şi mai mult calea pe care începusem să merg. Titlul său era Tradiţii islamice. La sfârşitul acelei veri, aproape de ultimele zece zile ale lunii Ramadan, am mers la Seattle şi, în faţa aceluiaşi imam care îmi dăduse materialele, am pronunţat mărturia de credinţă (Şahada), adoptând oficial Islamul. Îmi aduc şi acum aminte că imamul m-a întrebat: „Eşti sigur că vrei să adopţi Islamul?”. Şi eu am spus: „Da”. Apoi el a insistat: „Chiar dacă o să scrie în paşaportul tău că eşti musulman?”. Am spus: „Chiar şi aşa”. Apoi a spus: „Dacă aceasta este ceea ce îţi doreşti, repetă după mine: «Mărturisesc că nu există altă divinitate în afară de Allah şi mărturisesc că Muhammad este Trimisul lui Allah»”. Am spus aceasta în arabă şi în engleză, repetând după imam, făcând astfel ultimul pas către Islam.

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul Azi

Views: 0