Adnan Ash-Sharif
“Şi oare nu i-am făcut lui doi ochi?”
Ochiul
Acest glob-minune este de la începutul formării şi până la sfârşitul creării unul din cele mai minunate, mai mici şi mai complicate aparate de fotografiat, cu cea mai precisă structură, activitate şi întreţinere. Într-un singur strat al reţelei ochiului există cinci sute de milioane de celule optice, numite batonete şi conuri (150 de milioane de celule optice din categoria batonete şi 8 milioane de celule optice din categoria conurilor pe centimetrul cub). Funcţia lui este
transmiterea diverselor culori din care este alcătuit spectrul luminii, apoi 
transformarea lor într-un flux nervos transmis de nervul optic alcătuit din aproximativ jumătate de milion de fibre nervoase centrului vederii din creier, care le transformă în imagini vizibile. Şi toate aceste operaţiuni au loc într-un timp foarte scurt. Este suficient, de pildă, să menţionăm că omul citeşte cinci sute de cuvinte pe minut. Ochii se mută fără să simţim de la un cuvânt la altul cu o viteză uluitoare apreciată la aproximatix un sfert de secundă. Probabil că aşa se va întâmpla şi în legătură cu Ceasul – şi Allah ştie cel mai bine! – din cuvintele lui Allah Preaînaltul:
“Iar porunca privitoare la Ceas este ca o clipire din ochi sau chiar şi mai scurtă”(An-Nahl:77).
În ceea ce priveşte capacitatea ochiului de a distinge şi de a vedea cu forţa luminii, gradul sensibilităţii lui variază între limita inferioară şi limita superioară a vizibilităţii lucrurilor ajungând să fie de circa 20 de milione de ori.
Aceasta minune divina a carui greutate nu depaseste opt grame se bazeaza pe sapte muschi, trei muschi mobili si treizeci de artere si vene alimentare. Daca s-ar aduna toti savantii din lume si ar colabora pentru a crea un aparat ca acesta, nu ar reusi până în Ceasul de Apoi. Ba mai mult decat atat, ei nu pot sa inlocuiasca nici o mica parte a lui, cum este corneea – partea sa transparenta din fata – decat cu o alta cornee creata tot de Stăpân. În cele mai multe operatii de transplant de organe, cum sunt corneea, rinichii, inima si altele, acestea sunt inlocuite tot cu organe create de Dumnezeu si nu fabricate de om.
Din punct de vedere anatomic, în mod foarte simplificat, ochiul este o cameră întunecoasă alcătuită din trei membrane sau straturi şi din trei umori, asezate de la exterior spre interior după cum urmează:
Stratul exterior sau sclerotica: este o membrană flexibilă, solidă, umbroasă, care înconjoară celelalte straturi şi uneori pentru a le proteja. Lumina nu pătrunde decât în partea din faţă a acestui strat, unde există corneea – o membrană transparentă convexă din exterior şi concavă din interior.
Stratul mijlociu sau coroida: este un strat care alimenteaza ochiul, separat de corneea din faţă de o umoare apoasă alcătuită dintr- un lichid limpede, transparent, situat într-o cameră mărginită din faţă de cornee şi din spate de un văl colorat care se numeşte iris, iar în mijloc având un orificiu numit pupilă, urmată imediat de cea de a doua umoare sau cristalin – un corp flexibil, întins, transparent, asemănător cu o lentilă convexă pe ambele feţe.
Stratul interior sau retina: este alcătuită din celulele optice şi este separată de iris de cea de a treia umoare sau umoare virtuală – un corpuscul transparent, lipicios, semănând cu albuşul de ou.
Din punct de vedere fiziologic, dispunem de o descriere ştiinţifică splendidă, datorată de asemenea şeihului Nadir al-Jisr, din cartea Povestea Credintei (pagina 202-204), pe care o reproducem integral în cele ce urmează:
“Cum factorul care trasează imaginile obiectelor văzute în ochi este lumina care cade pe obiectele văzute şi este reflectată de ele, cum lumina are legi proprii cunoscute în privinţa reflectării, absorbţiei, pătrunderii, adunării şi dispersării, încât vederea nu ar fi cu putinţă, dacă ochiul nu ar fi compus şi nu ar fi dotat într-o manieră care să fie în
concordanţă cu aceste legi, înţelepciunea Creatorului Atoateştiutor a făcut ca ochiul să se compună din diferite straturi şi umori. Explicaţia acestui lucru este că atunci când lumina cade pe corpurile văzute, ea este reflectată de ele şi liniile ei pătrund în ochi, desenând pe retină imaginile obiectelor privite, şi ea le transmite creierului. Dar lumina reflectată de obiectul privit are forma unor linii drepte şi dacă ele ar merge fără să se adune, ar ajunge la retină dispersate şi ar trasa o
imagine neclară. Dar înţelepciunea divină a făcut ca de îndată ce pătrunde în ochi, lumina să întâlnească şi să străbată corneea, care este convexă în faţă şi concavă în spate, adunând întrucâtva liniile ei, iar după aceea lumina străbate umoarea apoasă, care datorită densităţii ei sporeşte adunarea acestor linii.
Dar întrucât retina pe care se trasează imaginea este concavă şi dacă ajung la ea toate liniile care trec prin umoare adunate în această măsură, imaginea ar fi trasată în centrul ei şi pe marginile ei şi atunci ar fi deformată, îndeosebi dacă lumina ar fi puternică. Dar Creatorul Înţelept a rezolvat această chestiune şi a plasat membrana irisului în spatele umorii apoase şi i-a făcut un orificiu în mijloc, care poate să fie lărgit sau îngustat după cum voieşte privitorul, astfel încât să pătrundă în el lumina de care este nevoie, lărgindu-l, dacă este puţină lumină, şi îngustându-l, dacă lumina este puternică. Apoi a colorat marginile irisului cu o culoare care să împiedice pătrunderea luminii şi să o reducă prin absorbţie, astfel încât liniile care cad pe marginile irisului în jurul pupilei să nu pătrundă şi să nu ajungă la marginile retinei, astfel încât să deformeze imaginea. Apoi, liniile luminii pătrund în umoarea cristalinului care este convexă pe ambele feţe şi adunarea lor sporeşte, îndeosebi în mijloc, deoarece mijlocul cristalinului este mai dens decât marginile lui. Înţeleptul Bineştiutor a făcut ca şi cristalinul să fie supus voinţei privitorului, care poate să-i mărească ori să-i micşoreze convexitatea, deoarece liniile de lumină sunt cu atât mai adunate cu cât corpul de la care pătrund este mai convex şi cu atât mai slabe cu cât convexitatea este mai mică. Apoi liniile pătrund în umoarea vitrată (sticloasă) şi sporeşte adunarea lor până ce devine suficientă pentru trasarea imaginii cu claritate. Aceasta în privinţa interiorului ochiului.
Cat despre exteriorul lui, Creatorul a plasat globul ocular într-o orbită apărată din toate părţile, mai puţin din partea din care intră lumina. Primul său strat este sclerotica împreună cu corneea flexibilă, astfel încât să poată suporta impactul cu oarecare forţă şi a protejat-o cu pleoapele pentru a o apăra, iar pe marginile pleoapelor a făcut să crească peri coloraţi, groşi, flexibili, cei superiori înclinaţi în sus iar cei inferiori înclinaţi în jos. Perii sunt coloraţi pentru a absorbi o parte din lumina care vine peste ochi. Ei sunt groşi şi drepţi pentru a putea opune rezistenţă corpurilor mici care vin peste ochi, aşa cum sunt grăunţele de praf. Ei sunt înclinaţi pentru a facilita despărţirea genelor la deschiderea pleoapelor. Dacă ar fi paraleli sau opuşi, s-ar întrepătrunde şi s-ar lipi cu umoarea ochiului şi ar sta în drumul luminii,
iar imaginea lor s-ar transmite pe retină, deformând imaginile corpurilor privite. Întrucât nu tot praful iese din ochi, datorită orbitei, pleoapelor şi genelor, şi întrucât el este dăunător corneei şi deteriorează transparenţa ei, Creatorul Înţelept a făcut să fie secretate lacrimile ca medicament pentru curăţirea lui şi a făcut ca pleoapele să se mişte în
permanenţă, închizându-se şi deschizându-se, astfel încât vederea să nu fie obstrucţionată şi deformată, întrucât lacrimile spală praful care vine peste ochi, iar pleoapele cu mişcarea lor îl lustruiesc şi îndepărtează de pe el lacrimile amestecate cu praf. Aceste lacrimi devenite murdare din cauza prafului trebuie să iasă din ochi, dar Creatorul Înţelept nu le-a lăsat să curgă din pleoape pe obraji, ci a orânduit scurgerea lor în colţurile interioare ale ochilor, iar de acolo a
deschis un orificiu foarte mic spre interiorul nasului, numit canal lacrimal. Este cu putinţă ca toată această exactitate şi perfecţiune a ochiului să fie rezultatul mişcării unor părţi ale materiei oarbe?”
Ochii sunt fereastra către suflet şi reacţiile sale afective.
Diversele stări sufleteşti sunt însoţite de reflexe organice ale diverselor membre ale corpului, inclusiv ale ochilor. Starea de tremur al ochilor, care se observă la unii oameni, este o ilustrare a acestui lucru. Ne reţine atenţia în această privinţă miracolul ştiinţific ascuns în cuvintele lui Allah Preaînaltul:
“…Cu ochii rotindu-se ca acela care leşină de (spaima) morţii”(Al- Ahzab:19).
Tremurul ochilor este unul dintre semnele principale care insotesc infectiile mortale de la baza creierului. Specialistii in sistemul nervos au cunoscut abia in anul 1959, de la doctorul Fischer, descrierea semnului ochiului care se roteşte şi orice infecţie în baza creierului, însoţită de semnul ochiului care se roteşte este o lovitură mortală. În timpul ei, bolnavul se află în comă profundă care se sfârşeşte rapid cu moartea sigură. Medicii nu au cunoscut nici un caz de comă profundă
însoţită de mişcarea ochiului care se roteşte fără să nu fi avut ca rezultat moartea. Este suficientă apariţia acestui simptom pentru orice persoană aflată în stare de comă pentru anunţarea decesului bolnavului cu cvasicertitudine. Domnul ne-a îngăduit prin activitatea medicală pe care am desfăşurat-o să fim martori la câteva cazuri de comă profundă cu simptomul ochiului care se roteşte, toate sfârşind prin deces. Adevăr a grăit cel mai sincer dintre vorbitori,
“…ca acela care leşină de (spaima) morţii” (Al-Ahzab:19).
3. “Şi ochii lui s-au albit de tristeţe şi el era mâhnit”
“S-a întors la ei şi a zis: “Cât de rău îmi pare pentru Iosif!”. Şi ochii lui s-au albit de tristeţe şi el era mâhnit./ Au zis ei: “Pe Allah! Tu nu vei conteni să-l pomeneşti pe Iosif, până ce nu te vei sfârşi şi nu vei fi printre cei morţi!”(Yusuf:84-85).
Depresia nervoasă este o stare patologică de frustrare, rezultată din pierderea unui lucru foarte drag cuiva. Biochimia a demonstrat că tristeţea şi tulburările organice care o însoţesc se datorează unor substanţe chimice hormonale şi nehormonale secretate de celulele din organism şi vărsate în sânge sub impulsul sistemului nervos. Legătura dintre psihic şi corp este foarte strânsă. Cu cât sufletul se ridică deasupra poftelor sale şi legăturilor sale patologice cu lucrurile lumeşti trecătoare – aşa cum este sexul, copiii, banii şi puterea – cu atât spiritul este mai fericit şi trupul mai odihnit. De aceea, de cele mai multe ori, tristeţea patologică şi neliniştea sufletească permanentă sunt însoţite de complicaţii ale circulaţiei sangvine, ale inimii şi plămânilor, ale aparatelor digestiv şi urinar, ale sistemului imunitar şi ale diverselor membre ale corpului, printre care şi ochii, aşa cum se întâmplă în stările de pierdere a vederii, printre care albirea corneei. Pe lângă depresia nervoasă, există şi o tristeţe trecătoare, care durează câteva ore sau cel mult zile. Aceasta este o stare firească din punct de vedere psihologic, ea este o milostivire fiziologică necesară corpului pentru a depăşi o etapă afectivă dificilă. La această stare a făcut aluzie Iubitul ales – rugăciunea şi pacea asupra lui! – , atunci când ochii i s-au umplut de lacrimi la moartea fiului său Ibrahim şi a zis: “Ochii lăcrimează şi inima se întristează şi noi nu spunem decât ceea ce Îl mulţumeşte pe Domnul nostru. La despărţirea de tine, noi suntem trişti, Ibrahim!
Aceasta este milostivirea pe care Allah Preaînaltul a sădit-o în inimile robilor Săi, iar Allah este milostiv cu robii Săi cei milostivi.
Observăm miracolul ştiinţific din cuvintele lui Allah Preaînaltul “şi el era mâhnit” adică avea inima plină de tristeţe, însă şi-o
ascundea de ceilalţi, făcând-o să fie cunoscută doar de sufletul lui, pe de o parte, şi de Creatorul lui, pe de altă parte. Aceasta este starea celor mai mulţi bolnavi afectaţi de o frustrare sufletească, îndeosebi în stările de tristeţe, iar aceasta este cea mai profundă şi mai chinuitoare stare de frustrare psihică pentru om.
Şi fiii lui Iacob nu au greşit în privinţa felului lor de a înţelege tristeţea care generează boala sau pieirea. De aceea, Domnul nu a
considerat a fi o prostie vorbele lor:
“Pe Allah! Tu nu vei conteni să-l pomeneşti pe Iosif, până ce nu te vei sfârşi şi nu vei fi printre cei morţi!” (Yusuf:85).
. “Îi socoteai treji, în vreme ce ei dormeau şi Noi îi întorceam pe partea dreaptă şi pe partea stângă, iar câinele lor stătea cu labele
întinse pe prag. Dacă i-ai fi văzut, te-ai fi întors şi ai fi luat-o la fugă, plin de spaimă” (Al-Kahf:18).
Acest verset sfânt, pe lângă dimensiunile imagistice înspăimântătoare în care Domnul i-a pus pe locuitorii peşterii în timpul ”somnului lor îndelungat pentru a-i feri de răul celorlalţi, comportă şi o serie de dimensiuni ştiinţifice miraculoase, pe care le putem rezuma astfel:
a). Unul din semnele treziei este acoperirea şi descoperirea succesivă a ochilor de către pleoape. Ştiinţa funcţiilor ochiului a dovedit că celulele optice existente în reţeaua ochiului slăbesc şi mor treptat, dacă rămân o perioadă îndelungată în întuneric. Cum ar putea să stea lucrurile când omul rămâne cu ochii închişi vreme de trei sute nouă ani? Pentru ca reţeaua ochilor lor să nu li se altereze, Domnul i-a ajutat pe locuitorii peşterii să rămână neadormiţi, deşi ei în realitate s-au aflat într-o stare de letargie profundă. În ceea ce priveşte funcţiile organelor, se ştie că orice organ care nu funcţionează slăbeşte şi se deteriorează treptat. Domnul i-a menţinut pe locuitorii peşterii ca şi cum ar fi fost într-o stare de veghe pentru ca să nu orbească – dar Allah este Atoateştiutor!
b). “Şi Noi îi întorceam pe partea dreaptă şi pe partea stângă”. Aceasta este o primă normă de bază în îngrijirea paralizaţilor şi a infirmilor care nu se ridică din pat, adoptată de medicină astăzi.
Dacă infirmii nu ar fi întorşi din două în două ore de pe o parte pe alta, li s-ar umple rapid de răni şi ulceraţii părţile corpului pe care stau culcaţi. De aceea, paralizaţii trebuie să fie întorşi de pe o parte pe alta din două în două ore, pentru a fi protejaţi împotriva apariţiei rănilor primejdioase sau chiar ucigătoare.
c). “…şi câinele lor stătea cu labele întinse pe prag” : câinele locuitorilor peşterii era aparent treaz, cu toate că în realitate era
cufundat într-un somn adânc. După cum se ştie, câinele doarme pe o parte şi nu pe labele sale. Această poziţie îi înspăimânta pe vizitatorii nepoftiţi şi-l ferea pe câine de orbire şi de răni.
d). S-ar putea ca cineva să întrebe şi să obiecteze: Nu este nevoie de această explicaţie ştiinţifică, mai ales că Domnul a făcut o
minune, ţinându-i adormiţi pe locuitorii peşterii vreme de peste trei sute de ani, fără nici un fel de hrană, şi pe urmă trezindu-i la viaţă, putea să-i apere de orbirea provocată de întuneric. Dar răspunsul este simplu: fiecare verset se pretează la interpretări diverse, iar această interpretare ştiinţifică nu vine în contradicţie cu celelalte interpretări la care se poate preta acest verset sfânt. De asemenea, putem răspunde la această întrebare şi astfel: Domnul Preaslăvit şi Preaînalt putea, de asemenea, de vreme ce El este cu putere peste toate, să împiedice pe oricine să le provoace vreun rău sau să-i deranjeze în timpul somnului indelungat, fara sa-I faca să doarmă în poziţia înspăimântătoare în care i-a aşezat. Atunci de ce a făcut acest lucru?
Noi trebuie, dacă este cu putință să extragem întotdeauna înţelepciunea existentă în fiecare verset sfânt şi ştiinţa ascunsă în el,
respectând cuvintele lui Allah Preaînaltul:
“Oare ei nu cugetă la Coran sau peste inimile lor sunt lacăte?”(Muhammad:24).
5. Lacrimile
“De vor auzi ce i s-a dezvăluit Trimisului, vei vedea ochii lor cum se umplu de lacrimi la aflarea Adevărului”(Al-Ma’ida:83).
“Şi nici împotriva acelora care au venit la tine, cerând să-i porţi (pe animale de călărie), iar tu le-ai zis: “Nu găsesc pe ce să vă port!”, şi care s-au întors cu ochii plini de lacrimi, de mâhnire că ei nu găsesc ce să dea”(At-Tawba:92).
Glandele lacrimale secretă fără întrerupere lacrimi care umplu diversele părţi ale ochiului extern, apărându-le de uscare, curăţindu-le de microbi şi îndepărtând micoorganismele care pătrund întâmplător în el. În unele stări psihice, îndeosebi stările de reacţii emotive adevărate, secreţia glandelor lacrimale sporeşte şi ochiul se umple de lacrimi.
Miracolul ştiinţific al acestui verset sfânt constă în cuvintele “plini de lacrimi”, deoarece această descriere fiziologică a glandelor lacrimale cu cincisprezece secole în urmă nu putea să fie făcută decât de cineva bineştiutor al funcţiei glandelor lacrimale, adică de Creatorul lor Preaslăvit şi Preaînalt.
6. “El cunoaşte ochii trădători şi ceea ce ascund piepturile”
Imamul Ali – pacea lui Allah asupra lui şi Allah fie mulţumit de el! -a zis: “Nu poate nimeni să ascundă ceva fără ca acest lucru să
nu se vadă în greşelile limbii lui şi pe chipul lui. Pe acela care ascunde o taină Allah îl va înveşmânta cu veşmântul ei”.
Ochiul şi pupila lui sunt o fereastră deschisă spre adevărata viaţă afectivă a făpturilor, ca şi muşchii feţei care dau stării noastre afective aparente şi ascunse expresii plastice în funcţie de stările psihice prin care trece omul. Într-unul din studiile de psihologie şi neurologie se afirmă: “Muşchii feţei şi ai ochiului sunt controlaţi de nervi volitivi şi nevolitivi şi oricâtă putere de voinţă ar avea omul în controlarea muşchilor feţei pentru a le da formele şi mişcările care trădează adevăratele sentimente, continuă să rămână muşchi care se supun controlului aparatului nervos independent, care nu primeşte comenzi de la voinţă ci de la reacţiile afective pin care trecem. Printre aceşti muşchi se numără cel al pupilei ochiului şi glandelor lacrimale şi oricât ar încerca omul să ascundă adevăratele sale sentimente, ochiul trădează sentimentele pe care le ascundem, făcându-le să apară aşa cum sunt în realitate prin lărgirea pupilelor în caz de teamă puternică şi prin învârtirea lor”.
“Şi când teama vine, îi vezi pe ei cum privesc la tine cu ochii rotindu-se, ca acela care leşină de (spaima) morţii”(Al-Ahzab:19).
Dimpotrivă, în cazul stărilor de veselie şi fericire, pupila ochiului tinde să se îngusteze, în vreme ce în cazul stărilor afective obişnuite are o poziţie de mijloc. Pornind de la această psihologie şi anchetatorii încearcă să privească fix mult timp în ochii bolnavilor sau ai acuzaţilor în încercarea de a pătrunde adevăratele lor sentimente. Faţa are muşchi care chiar dacă primesc comenzile de la aparatul nervos volitiv, totuşi în multe cazuri nu se supun lui, îndeosebi dacă omul minte şi încearcă în mod voit să-şi ascundă adevăratele sentimente şi gânduri.
Oricât ar încerca omul să-şi ascundă sentimentele, ceva din gânduri şi sentimente trebuie să apară pe trăsăturile chipului său şi în “ochiul trădător”, adeverindu-se cuvintele lui Allah Preaînaltul care-l descrie pe orice mincinos şi ipocrit astfel:
“Dacă am voi Noi, ţi i-am arăta ţie şi tu i-ai recunoaşte pe ei după semnele lor. Dar o să-i cunoşti tu după tonul vorbei lor. Iar Allah
cunoaşte faptele voastre”(Muhammad:30).
În momentul de faţă au loc în Statele Unite ale Americii cercetări ştiinţifice serioase care se bazează pe programarea diverselor mişcări ale muşchilor feţei (expresia feţei), în legătură cu stările afective care le însoţesc, aşa după cum sunt mânia, bucuria, teama, neliniştea, indiferenţa, atenţia etc. Apoi se fotografiază expresia feţei fiecărui suspect în timpul anchetei. Comparându-se formele pe care le iau muşchii feţei cu formele lor în timpul stărilor obişnuite, se pot cunoaşte – dar nu în mod categoric- adevăratele sentimente ale acuzatului şi gradul sincerităţii lui, folosindu-se alte aparate decât cele utilizate în prezent pentru detectarea minciunilor.
Din cele prezentate mai sus putem conchide pornind de la cuvintele lui Allah Preaînaltul:“El cunoaşte ochii trădători” că Domnul ştie ceea ce dezvăluie “ochii trădători” ai celui care încearcă să ascundă adevăratele sale sentimente şi gânduri, după cum El ştie şi
ceea ce ascund piepturile. Ochiul îl trădează şi îl dă în vileag pe stăpânul lui, oricât ar încerca el să-şi ascundă semtimentele, şi de aici şi zicala:
“Ştie adevărul din ochii lui”.
Cât priveste explicatia dată de unii cuvintelor lui Allah Preainaltul ca El ar cunoaste ochiul tradator după privirea pe furiș la ceea ce este oprit, pornind de la relatarea lui Ibn Abbas după care:
“Bărbatul stă împreună cu alţi oameni, dar atunci când trece o femeie, el trage cu ochiul spre ea”, aceasta reprezintă una din
interpretările date versetului şi se ştie că fiecare dintre versetele asemănătoare are câteva interpretări – dar Allah ştie cel mai bine
sensul vorbelor Sale.
Centrul Cultural Islamic Islamul Azi
Source Link
Views: 4
