Tag: credinta

Averroes și filosofia aristotelică

Ioan Botis   Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.  Averroes a fost medic, jurist şi filozof. […]

Ioan Botis

 

Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.

 AverroesAverroes a fost medic, jurist şi filozof. Născut la Cordoba, în anul 1126, cel care avea să devină cel mai mare filozof musulman, judecând fie şi numai după influenţa pe care a avut-o asupra filozofiei occidentale, a făcut parte dintr-o familie distinsă de teologi şi cadii. Bunicul său fusese un jurist celebru şi mare judecător în Andaluzia. Averroes a studiat teologia şi dreptul, care în cadrul islamului erau considerate o singură ştiinţă. Înclinaţiile sale   l-au îndrumat spre poezie şi literatură, iar studiile l-au familiarizat cu medicina, matematica şi filozofia.

Averroes a fost numit cadiu la Sevilla. În 1153 se afla în Maroc, unde tocmai se înfiinţaseră o serie de instituţii de învăţământ. Acolo a avut prilejul să facă observaţii astronomice. Chemat de al-Mansur, califul almohad din Marakesh, ca medic de curte, Averroes a reuşit să reformeze administraţia justiţiei. Reîntors la Cordoba, a fost acuzat de eterodoxie, închis şi mai apoi trimis în exil, în vreme ce cărţile sale au fost arse. În cele din urmă a fost reabilitat în funcţia de cadiu. Averroes şi-a continuat disputa continuă cu teologia islamică ortodoxă, rămânând în linia tradiţiei mutazilite.

 O particularitate – exclusivă şi foarte interesantă – a Coranului o constituie faptul că îi îndeamnă pe credincioşi să cerceteze realitatea lucrurilor şi a fenomenelor, promovând în acest fel spiritul observaţiei directe. Coranul se referă în repetate rânduri la ştiinţă, elogiind-o ca „ştiinţă religioasă” în primul rând, desigur, dar pe care nu o separă net şi în mod esenţial de ştiinţa profană.

Urmând aceeaşi linie, marele om de ştiinţă Averroes recunoştea că, adeseori, versetele Coranului „îndeamnă la observarea raţională a fiinţelor care există şi la căutarea cunoaşterii acestor fiinţe cu ajutorul raţiunii.” Tocmai de aceea unul dintre numele atribuite lui Allah este al-Alim, adică „cel care cunoaşte”. Figura centrală a arabilor în procesul de cercetare şi de transmitere a cunoştinţelor ştiinţifice – ilustrată de mari personalităţi – a fost „înţeleptul” (al-hakim), savantul familiarizat cu mai multe domenii ale ştiinţei, cel care posedă şi inventariază cunoştinţe enciclopedice, cel care procedează la o clasificare a ştiinţelor, asigurând în felul acesta în mintea discipolilor sau studenţilor săi realizarea unei viziuni de ansamblu unitare şi stabilirea unor principii consecvente de abordare a diferitelor ştiinţe. Principala contribuţie a lui Averroes în domeniul medicinei a constat în lucrarea enciclopedică intitulată „Generalităţi despre medicină”, în care este explicată funcţionarea retinei şi faptul că o persoană nu se poate îmbolnăvi de două ori de variolă.

 Dar medicul Averroes a fost complet eclipsat de filozoful Averroes. Timp de cinci secole, filozofia arabă a arătat un interes deosebit pentru Aristotel, care însă, fiind interpretat în cele mai diferite moduri, a rămas, în mod practic, necunoscut, situaţie menţinută până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, când şi-a făcut apariţia pe scena filozofică cel mai mare aristotelician al islamului, Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele de Averroes. Fără a rămâne doar un exeget al Stagiritului, Averroes a demonstrat armonia esenţială dintre filozofie şi textul Coranului. Ideea a fost dezvoltată într-una dintre principalele sale opere, „Armonia dintre religie şi filozofie”, care indică şi modul de a înlătura contradicţiile aparente dintre ele.

Averroes nu a crezut că filozoful trebuie să se retragă din viaţa activă sau să se abţină de la religia populară; el trebuie să o accepte şi să o explice raţional, întrucât religia deţine un loc important în politică şi viaţa societăţii. Averroes a fost singurul filozof arab mai important care a deţinut funcţia de judecător canonic, scriind şi câteva tratate de jurisprudenţă. Pentru a depăşi unele contradicţii dintre ideile sale şi principiile religiei islamice, Averroes a afirmat că religia reprezintă adevărul filozofic prin simboluri şi că, prin urmare, trebuie să se facă o distincţie clară între interpretarea literară a Coranului, de către oamenii simpli, şi interpretarea sa alegorică. Potrivit acestei teorii a „adevărului dublu”, adevărurile ştiinţei şi cele ale religiei sunt diferite – religia filozofului se identifică cu cercetarea raţională, în timp ce a vulgului este constituită numai din credinţe practice imediate. În realitate, pentru ibn-Ruşd, adevărul este unul singur, manifestându-se însă pe două căi diferite.

 În fond, ibn-Roşd a urmărit să afirme autonomia cercetării filozofice faţă de credinţă. Averroes i-a criticat sever în repetate rânduri pe filozofii arabi care au minimalizat marile deosebiri dintre filozofia lui Platon şi cea a lui Aristotel, prezentându-le în mod eronat. A fost de acord, în esenţă, cu doctrina lui Avicenna relativă la destinul final al omului, destin care constă în eliberarea omului din închisoarea existenţei sale corporale şi intrarea lui într-o stare de euforie intelectuală, obţinută prin „conjuncţia” intelectului material sau „posibil” cu intelectul „activ”, supraindividual, „conjuncţie” în care constă adevărata şi eterna fericire a omului. În ceea ce priveşte supravieţuirea sufletului, Averroes a crezut că, din punct de vedere strict filozofic, singura formă posibilă de supravieţuire este cea intelectuală, adică cea a intelectului material sau „posibil”, odată reunit cu intelectul „activ”. Aceasta rămâne însă un privilegiu al celor puţini; marile mulţimi pot realiza doar o parte din perfecţiunea morală, prin practicarea virtuţilor definite de textele religioase. Sau, cu cuvintele lui ibn-Ruşd: „Această conjuncţie este un fel de perfecţiune divină a omului”; este „unul din darurile făcute de Dumnezeu omului.”
Principala sa lucrare, în afară de comentarii, este „Incoerenţa incoerenţei”, o replică la atacul împotriva raţionalismului. În lumea iudaică şi în cea creştină, Averroes este cunoscut în primul rând prin comentariile la Aristotel. La vremea aceea, un comentator medieval era un autor care crea o lucrare ştiinţifică sau filozofică folosind o scriere anterioară ca punct de pornire şi cadrul general. Astfel, în comentariile sale, ibn-Ruşd folosea parţial titlurile unor lucrări ale lui Aristotel şi le parafraza conţinutul. Cum ibn-Roşd nu ştia greaca, era nevoit să recurgă la traducerile predecesorilor săi din Bagdad. În acelaşi timp, majoritatea comentariilor lui Averroes s-au păstrat în traducerea ebraică sau în traducerea latină din ebraică. Foarte puţine s-au păstrat în arabă şi chiar şi acestea sunt în general scrise cu alfabet ebraic. Ideile lui Averroes au influenţat filozofia europeană occidentală în următoarele secole.

Ultimul mare filozof arabofon, ibn-Ruşd, a aparţinut mai mult Europei creştine decât Asiei islamice sau Africii. Pentru Occident, el a devenit „comentatorul”, aşa cum Aristotel a fost „magistrul”. Deşi au folosit în majoritatea cazurilor o versiune latină a unei traduceri în ebraică a unui comentariu arab la o traducere în arabă a unei traduceri siriene după originalul grec, cărturarii Europei medievale au fost fascinaţi de Aristotelul lui Averroes mai mult decât de orice alt autor. De la sfârşitul secolului al XII-lea şi până la sfârşitul celui de-al XVI-lea, averroismul a rămas principala şcoală de gândire, în ciuda reacţiei rigoriştilor, la început în rândul filozofilor din Spania, apoi în rândul Talmudiştilor şi, în final, al clerului creştin.

Dat fiind că statele sarazine începeau să-şi piardă influenţa, din punct de vedere economic şi politic, scăzându-le totodată receptivitatea la o filozofie heterodoxă, Averroes a exercitat o influenţă mai puternică asupra Europei Occidentale, care se găsea într-un progres lent. Mijlocitori în cadrul acestui proces au fost, în primul rând, evreii din Spania, medicii şi alţi oameni de ştiinţă. Cunoscând bine limba arabă, în care scria ibn-Ruşd, ei au asigurat efectuarea unei traduceri excelente în limba latină a lucrărilor sale. Ibn-Ruşd a fost un raţionalist care a susţinut dreptul de a supune orice fapt judecării raţionale, cu excepţia principiilor revelate ale credinţei, dar nu a fost un liber-cugetător sau un necredincios.

Concepţia sa despre Creaţie era evoluţionistă: aceasta nu era o chestiune de zile, ci de eternitate. Gânditorii musulmani aristotelici anteriori avuseseră în vedere şi o serie de lucrări apocrife, inclusiv unele cu caracter neoplatonic. Filozofia lui ibn-Ruşd implica revenirea la un aristotelism mai pur, mai ştiinţific. După ce autorităţile ecleziastice au eliminat pasajele faţă de care aveau obiecţii, scrierile sale au început să fie studiate la Universitatea din Paris şi în alte instituţii de învăţământ superior. Mişcarea intelectuală iniţiată de Averroes a influenţat gândirea europeană până la naşterea ştiinţei experimental moderne. A murit la 10 decembrie 1198, la Marakesh. Rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate la Cordoba.

Principiile filozofiei lui Averroes

 Conceptele originale ale filozofiei lui Averroes pot fi formulate prin cinci principii directe şi unul prezumtiv (formulat de Boetius):1. Există un singur adevăr, dar sunt cel puţin două căi de a ajunge la el: prin filozofie sau prin religie.2. Universul este etern.3. Sufletul este divizat în două părţi:primul individual şi al doilea divin.4. Sufletul individual nu este etern, cel divin este.5. Sufletul divin este împărtăşit de toţi oamenii.6. (prezumtiv) Resurecţia din moarte este imposibilă.

O stea de mărimea întâi a filozofiei

 „Este o stea de mărimea întâi nu numai între arabi, şi nici doar în Evul Mediu (…) Averroes intră în istorie ca un dărâmător de idoli şi ca o stea de bună speranţă… Filozofia sa a fost, ca toate marile filozofii, o idee-forţă”, afirma Gheorghe Vlăduţescu, în vreme ce Karl Vossler spunea că Averroes a fost „ultimul şi cel mai însemnat gânditor al arabilor.” Ibn-Ruşd a scris comentarii la operele lui Aristotel (precum şi ale altor filozofi greci), fiind „cel mai mare filozof medieval, până la Toma d’Aquino, care a exploatat metoda comentariului în modul cel mai intens şi cel mai complet”.
W.M.Watt
sursa: Gazeta de Maramureș
Source Link

Views: 3

Religia și Islamul

  Religia Să începem prin a defini cuvântul „religie”, care se întrebuinţează în următoarele sensuri, după cum menţionează dicţionarele explicative: 1.împărăţie, putere, cârmuire, dominaţie; 2.supunere, umilinţă, prosternare; 3.răsplată, recompensă,socotire; 4.cale, îndrumare. După cum poate constata cel ce chibzuieşte, cuvântul religie este folosit în acest verset cu cel de-al patrulea sens. Prin “religie” se are în […]


 

Religia

Să începem prin a defini cuvântul „religie”, care se întrebuinţează în următoarele sensuri, după cum menţionează dicţionarele explicative:

1.împărăţie, putere, cârmuire, dominaţie;

2.supunere, umilinţă, prosternare;

3.răsplată, recompensă,socotire;

4.cale, îndrumare.

După cum poate constata cel ce chibzuieşte, cuvântul religie este folosit în acest verset cu cel de-al patrulea sens. Prin “religie” se are în vedere acel mod de viaţă, de a gândi şi de a acţiona, care este luat drept model şi apoi urmat. În acelaşi timp, se cuvine ca cititorul să nu scape din vedere că acest cuvânt apare în Coran determinat cu articolul hotărât, în forma „religia”.

Coranul nu afirmă faptul că Islamul este unul dintre modurile de viaţă şi de gândire, ci afirmă că Islamul este singurul mod corect de viaţă al omenirii şi de gândire în această lume. De asemenea, cititorul poate observa faptul că Sfântul Coran nu foloseşte cuvântul „religie” într-un sens limitat, ci într-un sens cuprinzător, mult mai larg decât îşi închipuie oamenii în general. Prin modul de viaţă se înţeleg toate domeniile vieţii în ansamblul ei şi nu doar una din manifestările sau aspectele ei.

Tot astfel, nu se are în vedere doar modul de viaţă al fiecărui individ în parte, ci un mod de viaţă sigur pentru întreaga comunitate omenească. În acelaşi timp, nu înseamnă că este modul de viaţă pentru o anumită ţară sau comunitate ori pentru o anumită epocă, ci este un sistem practic, general, cuprinzător, care se referă la toate aspectele vieţii omeneşti, atât individuale cât şi colective. Din afirmaţia Coranului nu trebuie să se înţeleagă că Islamul reprezintă doar o serie de acte de adorare şi credinţa în cele nevăzute şi în viaţa de după moarte, aşa cum nu înseamnă că singura imagine corectă a gândirii şi a faptelor este a celor evlavioşi dintre oameni. Am spus evlavioşi în conformitate cu termenul folosit astăzi de occidentalii care consideră că religia ar fi expresia unei serii de ritualuri de adorare, fără a avea nici o legătură cu viaţa socială. Aceasta este imaginea atribuită Islamului.

Totodată, Coranul nu are în vedere prin această afirmaţie a sa că Islamul este un mod de viaţă specific arabilor sau doar unor oameni care au trăit şi au prosperat până la un anumit timp sau în decursul unei epoci, cum ar fi revoluţia industrială. Nici una, nici alta! Ceea ce spune acest verset este că singurul mod de viaţă adevărat, acceptat de către Allah în această lume, capabil să garanteze existenţa întregii omeniri, valabil pentru orice epocă şi orice timp, este acea cale spontană, naturală, care este exprimată prin Islam.

Coranul are în vedere modul de gândire şi de acţiune cuprinzător pentru existenţa întregii omeniri, fără deosebire între o epocă şi alta sau între o ţară şi alta.

 

Islamul

Să ne referim acum la cuvântul „islam” şi să reflectăm asupra semnificaţiei lui. Cuvântul “islam” înseamnă în limba arabă ascultare, predare, supunere faţă de porunca sau interdicţia cuiva fără nici o obiecţie. Dar pentru că în Coran cuvântul “religie” este articulat cu articol hotărât, a căpătat un sens exact. Islamul, ca termen coranic, înseamnă supunere faţă de Allah şi ascultarea Lui, eliberarea robului de libertatea sa proprie şi supunerea faţă de Allah Preaînaltul.

Supunerea , predarea, ascultarea nu înseamnă că omul se supune legilor naturii, după cum îşi închipuie unii oameni, nu înseamnă nici că robul se supune concepţiei de mulţumire a lui Allah şi voinţei Lui, lăsându-se condus şi eliberându-se de voinţa sa de a gândi şi de a acţiona. Islamul înseamnă ca omul să urmeze calea gândirii şi a faptelor, cale pe care Allah Preaînaltul a revelat-o prin profeţi drept călăuză pentru oameni, să accepte această cale dreaptă şi să se supună cerinţelor ei, lipsindu-se de libertatea individuală dezordonată în gândire şi în fapte.

Untergehende SonneAceasta este calea pe care o exprimă Coranul prin Islam. Şi ea nu este o religie nouă, care a apărut în “ţara arabilor” cu paisprezece secole în urmă, întemeiată de profetul arab Muhammed fiul lui Abdullah (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!), ci Allah le-a trimis oamenilor această credinţă din clipa în care au apărut pe faţa acestui pământ şi i-a învăţat că Islamul este singura cale adevărată pentru neamul omenesc în această lume. Cei care au fost trimişi ca profeţi şi mesageri în diverse epoci şi timpuri, în diferite regiuni şi locuri, au fost trimişi pentru călăuzirea oamenilor, drept vestitori şi prevenitori şi cu toţii au chemat la acest Islam, cu care Allah l-a trimis în cele din urmă ca propovăduitor al tuturor oamenilor, ca ultim şi cel mai bun profet, profetul neştiutor de carte pe Muhammed fiul lui Abdullah (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!). Acest adevăr nu a fost afectat de ceea ce au săvârşit adepţii lui Moise (pacea asupra lui) în urma lui, prin mutarea cuvintelor de la locul lor, amestecarea adevărului cu minciuna şi născocirea unui nou sistem, combinat cu fel de fel de opinii, după bunul plac, numit iudaism. De asemenea, adevărul mesajului nu a fost afectat nici de ceea ce au inventat creştinii, după profetul lor, noul sistem religios pe care l-au atribuit lui Isus Christos (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în mod mincinos şi fals. Nu a fost afectat nici de încălcarea de către comunităţile din India, China, Iran şi din alte regiuni ale globului pământesc, a cuvântului transmis de trimişii şi călăuzitorii din aceste ţări şi nici de cutezanţa acestora de a născoci religii şi sisteme de viaţă, amestecând adevărul cu minciuna, după cum le-au dictat propriile suflete.

Într-adevăr, nimic din toate acestea nu a putut să prejudicieze ceea ce am afirmat, deoarece religia cu care au venit Moise şi Isus şi cu care au fost trimişi şi alţi profeţi pentru a-i chema pe oameni la ea, nu a fost decât Islamul – religia pură a lui Allah. Prin aceasta devine limpede provocarea Coranului: Singurul mod de viaţă adevărat, acceptat de către Allah pentru oameni, este ca aceştia să se supună dinaintea Lui şi să fie fideli credinţei în El, să urmeze această cale de gândire şi de acţiune, către care i-a călăuzit Allah prin intermediul profeţilor şi trimişilor Săi.

 

 

Sursa: islamulazi.ro/forum

 

Source Link

Views: 1

Localizarea și natura triburilor arabe

  LOCALIZAREA ŞI NATURA TRIBURILOR ARABE   Din punct de vedere etimologic, cuvântul „arab“ înseamnă „deşert“ sau „pământ pustiu, neroditor, fără apă sau vegetaţie“. Încă din zorii istoriei, Peninsula Arabică şi locuitorii săi erau descrişi într-o asemenea manieră.    Datorită aşezării sale geografice, peninsula şi-a menţinut întotdeauna o poziţie importantă. Peisajul geografic, alcătuit în majoritate […]

 

LOCALIZAREA ŞI NATURA TRIBURILOR ARABE

 

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „arab“ înseamnă „deşert“ sau „pământ pustiu, neroditor, fără apă sau vegetaţie“. Încă din zorii istoriei, Peninsula Arabică şi locuitorii săi erau descrişi într-o asemenea manieră.

Tribes_english   Datorită aşezării sale geografice, peninsula şi-a menţinut întotdeauna o poziţie importantă. Peisajul geografic, alcătuit în majoritate din deşert şi locuri nisipoase, a făcut-o, în ciuda faptului  că se învecina cu două mari imperii, inaccesibilă străinilor şi invadatorilor şi a permis locuitorilor o libertate şi independenţă completă de-a lungul secolelor.

Pe de altă parte, această poziţie plasa peninsula ca pion central al lumii vechi, furnizându-i acesteia legături maritime şi terestre cu majoritatea popoarelor de la acea vreme. Datorită acestei poziţii strategice, peninsula Arabică devine centru comercial, cultural, religios şi artistic.

Majoritateaarabilor a consimţit la chemarea lui Ismail şi a mărturisit religia tatălui acestuia, Avraam. Ei l-au slăvit pe Dumnezeu, I-au mărturisit Unicitatea şi I-au urmat religia multă vreme, până când au uitat o parte din ceea ce li se făcuse cunoscut şi unul dintre oamenii drepţi dintre ei a adus cu el din Vechea Sirie un idol, Hubal, pe care l-a aşezat în mijlocul Ka’abei, chemându-i pe oameni să-l venereze. Destul de repede, păgânismul s-a răspândit în toată Mecca şi de aici şi în Hijaz, poporul din Mecca având în custodie nu numai Casa Sfântă, ci şi întregul teritoriu sfânt. Astfel, în regiune au fost introduşi o mulţime de idoli, cu diferite denumiri.

Când Muhammed a cucerit Mecca, la Ka’aba au fost găsiţi 360 de idoli. El i-a distrus, i-a înlăturat şi le-a dat foc.

Politeismul şi adorarea idolilor devenise una dintre trăsăturile cele mai proeminente ale religiei arabilor preislamici, în ciuda pretinsei mărturisiri a religiei lui Avraam.

Oamenii din perioada preislamică, deşi credeau în superstiţii, reţinuseră totuşi unele tradiţii avraamice, cum ar fi: devotamentul faţă de Sfântul sanctuar, înconjurul acestuia, respectarea pelerinajului, şederea pe Muntele Arafat în timpul pelerinajului şi oferirea de sacrificii.

Aşa se prezenta viaţa religioasă în Arabia acelor vremuri:politeism, idolatrie şi superstiţie.

Astfel, în Arabia îşi puteau croi calea cu uşurinţă iudaismul, creştinismul, magicismul şi sabianismul.

Iudaismul s-a transformat într-o ipocrizie abominabilă, combinată cu hegemonia. Rabinii au devenit stăpâni fără a ţine seamă de Dumnezeu. Ei s-au implicat în practica stăpânirii dictatoriale a poporului, chemându-şi supuşii să dea socoteală fie şi pentru cel mai neînsemnat cuvânt sau pentru cea mai firavă idee. Unica lor ţintă a devenit acumularea averilor şi a puterii.

În  mod similar, creştinismul a deschis larg porţile politeismului şi a devenit mult prea greu de înţeles pentru o religie divină. Ca practică religiosă, a creat un amestec curios al omului cu Dumnezeu. Creştinismul nu a avut nici un fel de influenţăasupra sufletelor arabilor, pentru simplul motiv că era străin stilului lor de viaţă şi nu avea nici cea mai mică legătură cu viaţa lor de zi cu zi.

Oamenii care aparţineau celorlalte religii se asemănau cu politeiştii în ceea ce priveşte înclinaţiile, dogmele, obiceiurile şi tradiţiile lor.

Societatea arabă reprezintă un amestec format din straturi sociale diferite si eterogene. Statutul femeii din clasa nobilimii presupunea un nivel avansat al respectului. Femeia se bucura de o doză considerabilă de libertate de decizie, iar hotărârile ei erau cel mai adesea puse în practică. Ea era atât de îndrăgită încât foarte uşor se putea vărsa sânge pentru apărarea onoarei sale. De fapt ea reprezenta motivul principalal luptei sângeroase sau al păcii prieteneşti. Sistemul familial al arabiei , era însă în întregime patriarhal, aceste privilegii acordate femeilor nefiind considerate potrivnice. Contractul de căsătorie era în întregime în puterea custodelui legal al femeii şi opinia acestuia cu privire la statutul ei marital nu putea fi contestată niciodată.

Pe de altă parte , mai existau şi celelate straturi sociale unde prostituţia şi independenţa erau de nedespărţit şi se aflau în plină desfăşurare.

Arabii preislamici aveau un număr nelimitat de neveste. Ei se puteau căsători  cu două surori în acelaşi timp sau chia cu nevestele taţilor lor, dacă acestea erau divorţate sau văduve. Divorţul era într-o foarte mare măsură în puterea soţului.

Aruncând o privire asupra relaţiei arabului preislamic cu stirpea sa, ne dăm seama că viaţa în Arabia era paradoxală şi se prezenta ca un tablou întunecat de contraste. În timp ce unii arabi îşi iubeau din toată inima şi îi răsfăşau nespus copiii, alţii îşi îngropau fetiţele de vii , în virtutea unui sentiment iluzoriu de teamă faţă de sărăcie şi ruşinea îi acoperea puternic.

Un alt spect al  vieţii arabilor care merită să fie menţionat, este ataşamentul emoţional bine înrădăcinat al beduinilor faţă de clanul acestora. Motto-ul lor de necontestat  era: „Sprijină-ţi fratele , indiferent dacă este opresor sau un oprimat.” Ei desconsiderau amendamentul islamic care afirma că a-ţi ajuta un frate opresor înseamnă a-l împiedica să păcătuiască.

Lăcomia pentru autoritate şi sentimentul pătrunzător al concurenţei dădeau naştere adeseori unor dispute tribale amare, în ciuda descendenţei unui stămoş comun.

Dacă ar fi să concluzionăm  cu privire la viaţa socială din Arabia, am putea spune că arabii din perioada preislamică bâjbăiau în întuneric şi ignoranţă, încâlciţi într-o plasă de superstiţii care le paraliza mintea şi-i obliga să ducă o viaţă animalică. Femeile erau un bun care se putea comercializa şi era privită ca o proprietate neînsufleţită.

Legăturile inter-tribale erau fragile. Lăcomia pentru avere şi implicarea în războaie inutile erau principalele obiective care generau politica egocentrică a şefilor lor.

     Situaţia economică se afla în directă legătură cu starea societăţii.  Comerţul era modalitatea cea mai comună de a le furiza cele necesare vieţii de zi cu zi.

În linii mari, sărăcie, foamete şi îmbrăcăminte insuficientă caracterizau economia Arabiei.

 

 

Bibliografie:

„Nectarul pecetluit – Biografia Profetului Muhammed”, Editura Islam, Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 9