Tag: credinta

Bazele credintei – partea 1

Bazele credintei – partea 1 Gabriela Guettat Pentru a înţelege cât mai bine credinţa, trebuie să cunoaştem câteva lucruri esenţiale:   AQIDAH, care reprezintă încrederea fermă şi constantă în Allah subhanahu wa ta’ala, Unicul, care trebuie adorat. Cu alte cuvinte, Aqidah este credinţa în Unicitatea lui Allah subhanahu wa ta’ala.   IMANUL, care reprezintă credinţa […]

Bazele credintei – partea 1

Gabriela Guettat

Pentru a înţelege cât mai bine credinţa, trebuie să cunoaştem câteva lucruri esenţiale:
AQIDAH, care reprezintă încrederea fermă şi constantă în Allah subhanahu wa ta’ala, Unicul, care trebuie adorat. Cu alte cuvinte, Aqidah este credinţa în Unicitatea lui Allah subhanahu wa ta’ala.
IMANUL, care reprezintă credinţa în cei şase stâlpi. Aceştia sunt:
    • credinţa în Allah subhanahu wa ta’ala
    • credinţa în Îngeri, aleihum sallam
    • credinţa în Cărţile revelate
    • credinţa în Profeţi, aleihum sallam, care sunt în număr de 24, iar al 25-lea este Profetul Mohammed, salla Allahu aleihi wa sallam, care este ultimul Profet
    • credinţa în Ziua de Apoi
  • credinţa în Destin.
Un musulman are 5 obligaţii fundamentale, după cum urmează:
    • mărturisirea de credinţă (Sheheda)
    • realizarea celor 5 Rugăciuni (fard-obligatorii) zilnice
    • oferirea Daniei (Zakat)
    • Postul din luna Ramadan
  • Pelerinajul la Mecca
Credinţa în Allah subhanahu wa ta’ala
Profetul Mohammed, salla Allahu aleihi wa sallam, a spus:
„‎Să crezi în Allah subhanahu wa ta’ala.” ‎
Aceasta cuprinde patru aspecte:
    • Credinţa în existenţa lui Allah Preaînaltul
    • Credinţa în faptul că El, Preaînaltul, este Singurul Stăpân
    • Credinţa în faptul că numai El, Preaînaltul, merită toată adorarea
  • Credinţa în Numele şi Atributele Sale.
1. Credinţa în Allah Preaînaltul
Aceasta înseamnă să crezi că Allah Preaînaltul există, fapt dovedit de: raţiune, simţuri, naturaleţe, ca şi de Legislaţia Islamică.
1.Dovada raţiunii
Dovada existenţei lui Allah Preaînaltul prin intermediul raţiunii este acest Univers care ne înconjoară. Universul este un sistem desăvârşit, lipsit de cel mai mic cusur, astfel încât nu vom vedea nicio nepotrivire în acest sistem:
„Nici Soarele nu se cuvine să ajungă Luna, nici noaptea nu poate să o ia înaintea zilei şi toate plutesc pe orbite [proprii].”

Surat Ya-Sin, 36:40
Este logic ca acest Univers conceput ca un sistem desăvârşit să contrazică poruncile Creatorului? Bineînţeles că nu! Aceasta ar însemna ca Universul să se fi creat de unul singur, ca şi când un lucru care nu există să creeze ceva. Fără îndoială că ceea ce nu există nu poate crea nimic. Aşadar, este imposibil ca acest Univers să se fi creat de unul singur, aşa cum nu este posibil ca acest Univers să fi apărut din întâmplare. Explicaţia este că un sistem desăvârşit nu poate apărea în urma unei simple întâmplări.
În acest sens, se povesteşte că un grup de atei i-au cerut lui Abu Hanifa, care era un om foarte inteligent, să le demonstreze existenţa lui Allah Preaînaltul. Acesta le-a cerut un răgaz pentru a se gândi şi apoi le-a spus:
„Ce părere aveţi despre un vapor încărcat cu marfă care a acostat în port de unul singur, marfa a fost debarcată de una singură fără să fie nevoie de ajutorul unor hamali şi apoi a plecat fără timonier?
Ateii i-au spus:
„Cum poţi afirma aceste lucruri incredibile şi ilogice?”
Abu Hanifa le-a spus:
„Dacă nu credeţi în ceea ce am spus eu, atunci cum puteţi să credeţi că Soarele, Luna, Stelele, Cerul şi Pământul există fără să fi fost create?”
Allah Preaînaltul a spus în acest sens în Nobilul Coran:
„Oare nu au fost ei creaţi de nimeni sau ei sunt creatorii?”

Surat At-Tur, 52:35
Un om simplu a fost întrebat:
„Cum Îl recunoşti pe Stăpânul tău?”
Acesta a spus:
„Bălegarul arată că au trecut animalele, iar urmele lăsate arată că era un trecător. Şi dacă este aşa, atunci Cerul, Pământul şi mările cu valurile lor nu indică oare existenţa unui Creator Care Aude Totul şi Vede Totul?”
2.Dovada simţurilor
Atunci când omul Îl invocă pe Allah Preaînaltul prin Rugăciuni şi i se răspunde, înseamnă că există o divinitate care aude rugile oamenilor, cărora li se răspunde. În Nobilul Coran găsim mai multe versete prin care Allah Preaînaltul a răspuns rugilor Trimişilor Săi, aleihum sallam:
„Şi [adu-ţi aminte de] Noe, când a chemat el, mai înainte şi i-am răspuns Noi şi l-am mântuit pe el împreună cu familia lui de spaima cea mare. ”

Surat Al- ‘Anbiya ‘, 21:76
„Şi [adu-ţi aminte de] Iov, când l-a chemat el pe Domnul lui: «M-a atins pe mine răul! Însă Tu eşti Cel mai Milostiv între milostivi!» ~ Şi Noi i-am răspuns şi am îndepărtat răul care-l lovise şi i-am dat lui înapoi familia lui şi încă pe atât împreună cu ei, ca îndurare din partea Noastră şi ca amintire pentru adoratori.”

Surat Al-‘Anbiya’, 21:83-84
3.Dovada naturaleții
Firea omului îl determină să spună atunci când are necazuri:
„O, Allah!”
Chiar şi ateii, atunci când îi lovesc o nenorocire, spun fără să-şi dea seama:
„O, Doamne!”
şi aceasta pentru că naturaleţea omului are nevoie de existenţa unei divinităţi:
„Şi când Domnul Tău a scos urmaşii din fiii lui Adam, din coastele lor şi le-a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându-le]: «Nu sunt Eu Domnul vostru?», au răspuns ei: «Ba da, facem mărturie!», pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Judecăţii: «Noi am fost fără grijă de aceasta.»”

Sura Al-‘A’raf, 7:172
4.Dovada Legislaţiei Islamice
Dovezile Legislaţiei Islamice (Divine) sunt evidente. Dacă omul ar analiza îndeaproape Legislaţia Islamică, ar constata că Cel care a trimis omenirii această Legislaţie este Stăpânul şi Creatorul Universului:
„Oare nu cugetă ei la Coran? Dacă ar fi el de la altcineva decât de la Allah, ar găsi în el multe nepotriviri.”

Surat An-Nisa’, 4:82
Perfecţiunea Coranului, fără ca versetele lui să se contrazică, unitatea Mesajului Său dovedesc că această Carte Divină este trimisă de Însuşi Allah Preaînaltul. Faptul că Islamul, la fel ca şi celelalte religii trimise de Allah subhanahu wa ta’ala, urmăresc interesele omului, este o dovadă în plus că Allah Preaînaltul este Cel Care a trimis aceste religii şi El, Preaînaltul, este Unicul Stăpân al Universului. Toate mesajele au o singură Sursă Divină şi anume Allah Preaînaltul. Din păcate, toate celelalte religii trimise de către Allah Preaînaltul au fost schimbate sau deformate, în afară de ultima Sa Religie, Islamul.
„(…) sunt unii dintre ei care schimonosesc (deformează) sensurile cuvintelor…”

Surat An-Nisa’, 4:46
2. Credinţa că Allah Preaînaltul este Singurul Stăpân (Rububiye)
Prin «Stăpân» avem în vedere Creatorul, Stăpânitorul (Deţinătorul), Organizatorul. Sensul credinţei, Rububiye, îl regăsim în toate aceste Atribute. El este Creatorul Care a făcut să existe din nimic tot ceea ce există în Univers:
„[El este] Făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului!”

Sura Al-Baqara, 2:117
Cel Care a creat Universul din nimic este Allah Preaînaltul. Când spunem Stăpânitorul (Deţinătorul), ne referim la Cel Care a Creat Totul şi la Cel Care Stăpâneşte Totul. Dacă vom face o comparaţie între o citire a versetului «Deţinătorul Zilei Judecăţii» şi cealaltă citire «Stăpânul Zilei Judecăţii» din surat Al-Fatiha, vom constata un sens deosebit de frumos. «Stăpânul» din a doua citire are un sens mult mai profund decât «Deţinătorul» din prima citire, deosebindu-se de ea prin dominaţie şi putere. De aceea, spunem că numai Allah este Stăpânul, aşa cum numai El, Preaînaltul, este Creatorul şi aşa cum numai El, Preaînaltul, este Organizatorul tuturor lucrurilor. Acest lucru este recunoscut chiar şi de către politeiştii, care atunci când erau întrebaţi cine este Cel care are grijă de toate făpturile Sale, răspundeau:
„Allah Preaînaltul este Cel Care se deosebeşte de ceilalţi prin Grija Lui faţă de făpturile Sale.”
„El cârmuieşte toate lucrurile din cer şi de pre Pământ. Apoi vor urca ele la El într-o zi a cărei măsură este de o mie de ani, după cum măsuraţi voi.”

Surat As-Sajda, 32:5
Un om simplu a fost întrebat:
„Cum Îl recunoşti pe Stăpânul tău?”
El a răspuns:
„Prin situaţiile de indecizie şi de schimbare a intenţiilor. Uneori, omul este foarte hotărât să facă un lucru, dar se întâmplă ca, după un scurt timp să se hotărască să renunţe la el. Uneori, prezintă interesul pentru un lucru, apoi renunţă la acea intenţie, fără motiv.”
Şi dacă i se va spune:
„Cum poţi să spui că Allah Preaînaltul se deosebeşte de creaţiile Sale prin puterea Sa de a crea, ştiind că El a atribuit această putere şi creaturilor Sale? „
El va răspunde:
„(…) Apoi l-am scos la iveală ca o altă făptură. Binecuvântat fie Allah, Făcătorul, Cel Bun!”

Surat Al-Mu’minun, 23:14
La acest verset, se mai adaugă şi spusele Profetului Mohammed, salla Allahu aleihi wa sallam, care a relatat:
„Celor care au făcut chipuri în această viaţă lumească li se va spune:
«Daţi viaţă la ceea ce aţi creat!»
Celor care au făcut chipuri în această viaţă lumească li se va spune:
«Daţi viaţă la ceea ce aţi creat!»
Răspunsul este că ceea ce creează omul nu este o creaţie adevărată, deoarece a crea înseamnă a face să existe din nimic. Omul, atunci când creează, nu face să existe din nimic, ci el transformă un lucru de la o stare la alta.”
De asemenea, dacă se spune:
„Cum poţi să spui că Allah Preaînaltul se deosebeşte de făpturile Sale prin faptul că El este Deţinătorul şi Stăpânul tuturor cu toate că Allah Preaînaltul a atribuit calitatea de a deţine (de a stăpâni) şi altora? „
răspunsul se află în versetul:
„Afară de soaţele lor şi de ceea ce stăpânesc mâinile lor drepte (…)”

Surat Al-Mu’minun, 23:6
Astfel, deţinerea omului a unui lucru nu este ca deţinerea lui Allah Preaînaltul, pentru că deţinerea lui Allah Preaînaltul este absolută, cuprinzătoare a tot ceea ce există, în timp ce deţinerea (stăpânirea) omului a acelui lucru este restrânsă. De exemplu, ceasul pe care îl deţin eu nu-l deţine şi altul şi invers. Mai mult, omul nu are libertatea de a face ceea ce-şi doreşte cu lucrurile care sunt în posesia sa. De exemplu, Legislația Islamică nu-i permite musulmanului să distrugă, să deterioreze lucrurile din posesia sa, doar pentru că aşa doreşte. În acest sens, Profetul Mohammed, salla Allahu aleihi wa sallam, a interzis risipirea bunurilor şi cu atât mai mult deteriorarea lor. De aceea, teologii musulmani au hotărât, în cazul bărbatului care are soţie şi copii, însă nu ştie să-şi gestioneze banii în mod corespunzător, să fie oprit de la folosirea propriilor lui bunuri. Spre deosebire de om, Allah Preaînaltul are libertatea absolută faţă de cele pe care le deţine. El, Preaînaltul, este Cel Care dă viaţă, dă moarte, sănătate, boală, dă bogăţie, sărăcie şi face ceea ce voieşte, însă, noi suntem conştienţi că Allah nu face nimic fără înţelepciune şi fără un motiv. În concluzie, există o mare diferenţă între ceea ce este în posesia lui Allah Preaînaltul şi ceea ce este în posesia creaturilor Sale şi, astfel, am ajuns la afirmaţia noastră care spune:
„Allah Preaînaltul se deosebeşte de făpturile Sale prin faptul că El este Deţinătorul”, ca fiind adevărată.
De asemenea, Allah Preaînaltul se deosebeşte de făpturile Sale prin grija pe care o are pentru ele. Omul poate avea grijă de lucrurile sale, dar grija sa nu se aseamănă cu grija lui Allah Preaînaltul. Grija omului este restrânsă. De exemplu, omul are grijă de copilul său, dar cu toate acestea există posibilitatea ca acesta să nu-l asculte. În plus, omul poate avea grijă numai de ceea ce este în posesia lui şi de ceea ce îi permite Legislaţia Islamică. Aşadar, afirmaţia că Allah Preaînaltul se deosebeşte prin deţinerea absolută este adevărată.
3. Credinţa în faptul că numai Allah Preaînaltul merită toată adorarea (Uluhiye)
Uluhiye înseamnă a crede ca Allah Preaînaltul este Singura Divinitate şi că nu are niciun asociat în adorare. Nu-i are ca asociaţi nici pe Îngeri, aleihum sallam, şi nici pe Profeţi, aleihum sallam. De aceea, toţi Profeţii, aleihum sallam, şi Trimişii lui Allah, aleihum sallam, au propovăduit acelaşi mesaj: «La ilahe illa Allah» (Nu există alt dumnezeu în afară de Allah).
Allah subhanahu wa ta’ala spune în Nobilul Coran:
„Şi Noi nu am trimis înaintea ta niciun Profet fără să nu-i revelăm lui: «Nu este niciun Dumnezeu afară de Mine, deci adoraţi-Mă pe Mine.» ”

Surat Al-‘Anbiya’, 21:25
” Noi am trimis la fiecare comunitate un trimis [ca să le zică]: «Adoraţi-L pe Allah şi ţinet-ţi-vă departe de Taghut!»”

Surat An-Nahl, 16:36
Dacă o persoană a crezut în existenţa lui Allah Preaînaltul şi în faptul că El este Stăpânul şi Deţinătorul Absolut, însă, aceasta Îi face asociaţi în adorare, nu devine credincios până ce nu Îl va adora decât pe Allah Unicul şi nu-I va mai face asociaţi în adorare. Dacă se va spune:
„Cum putem să spunem că Allah Preaînaltul se deosebeşte de făpturile Sale prin faptul că numai El subhanahu wa ta’ala merită, ştiind că Allah Preaînaltul a atribuit şi altora adorarea?”
Allah subhanahu wa ta’ala spune în Nobilul Coran:
„Voiţi voi prin minciună alţi dumnezei afară de Allah? ”

Surat As-Saffat, 37:86
„Şi nu chema alături de Allah un alt dumnezeu, căci nu există altă divinitate în afară de El! (…)”

Surat Al-Qasas, 28:88
Răspunsul este că adoraţia atribuită altcuiva în afară de Allah Preaînaltul este falsă, de aceea, aceasta a fost negată şi respinsă prin spusele Profeţilor, aleihum sallam:
„Noi l-am trimis pe Noe la neamul său, căruia i-a zis: «O, neam al meu! Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi un alt dumnezeu în afara Lui!»”

Surat Al-‘A’raf, 7:59
„Aceasta pentru că Allah este Adevărul, iar ceea ce cheamă ei în locul Său este deșertăciune şi că Allah este Cel Înalt şi Cel mai Mare. ”

Surat Al-Hajj, 22:62
4. Credinţa în Numele şi Atributele lui Allah Preaînaltul
Tema Numelor şi Atributelor lui Allah Preaînaltul a generat dispute între diferite şcoli, care-şi susţin apartenenţa la Islam. Putem enumera principalele trei concepţii:
    • Recunoaşterea Numelor lui Allah Preaînaltul fără a recunoaşte Atributele Sale
    • Recunoașterea atât a Numelor, cât şi a Atributelor Sale
  • Recunoaşterea Numelor lui Allah Preaînaltul şi doar a unei părţi dintre Atributele Sale
Unii au exagerat, negând chiar şi Numele lui Allah Preaînaltul, spunând că Allah subhanahu wa ta’ala nu are nici Nume, nici Atribuţii. Prima generaţie de musulmani care l-a urmat pe Profetul Mohammed, salla Allahu aleihi wa sallam, şi pe companionii lui, radhi Allahu anhum, recunoaşte atât Numele lui Allah Preaînaltul, cât şi Atributele Sale, aşa cum spune Coranul Cel Sfânt:
„Ale lui Allah sunt numele cele mai frumoase! Chemaţi-L cu Ele (…)”

Surat Al-‘A’raf, 7:180
Aceasta este dovada existenţei Numelor lui Allah Preaînaltul.
În ceea ce priveşte dovada existenţei Atributelor lui Allah Preaînaltul, aceasta constă în chiar spusele Lui: «Cel mai măreţ exemplu», adică descrierea desăvârşită. Aceste două versete sunt o dovadă, care scoate în evidenţă existenţa Numelor şi Atributelor lui Allah Preaînaltul. Însă, pe lângă aceste versete, sunt multe altele atât în Sfântul Coran, cât şi în tradiţia Profetului, salla Allahu aleihi wa sallam, care atestă existenţa lor într-un mod mai explicit şi mai amănunţit. A doua şcoală recunoaşte Numele lui Allah Preaînaltul fără a recunoaşte, însă, şi Atributele Sale, spunând:
„Allah Preaînaltul este Cel care Aude Tot fără auz, şi Atoatevăzător fără văz.”
Aceste afirmaţii se ştie că aparţin şcolii Mu’tazila. A treia şcoală recunoaşte Numele lui Allah Preaînaltul şi o parte dintre Atributele Sale. Ea recunoaşte doar şapte Atribute, în timp ce pe celelalte le neagă. Acestea sunt: viaţa, ştiinţa, puterea, auzul, văzul, voinţa, cuvântarea. Aceştia spun că le recunosc doar pe acestea, pentru că doar la acestea au ajuns prin intermediul raţiunii. De asemenea, spun că cele existente indică existenţa, iar existenţa indică către putere şi nu este posibilă existenţa fără putere, ceea ce este o dovadă a raţiunii. De asemenea, mai spun că personalizarea indică spre voinţă, ceea ce diferenţiază Soarele de Lună, cerul de Pământ. Toate acestea conduc către voinţă şi că Cel Care le-a creat a voit ca ele să fie astfel. Aceasta este o dovadă a raţiunii. Dacă vom privi la creaţie, vom vedea că este desăvârşită, creată cu înţelepciune, iar înţelepciunea indică spre ştiinţă, pentru că neştiinţa sau ignoranţa nu duce către desăvârşire şi perfecţiune. Astfel sunt recunoscute trei Atribute: puterea, voinţa, ştiinţa. Apoi au continuat şi au spus că aceste trei Atribute nu pot exista fără viaţă, aşa că au adăugat şi Atributul de viaţă şi au mai rămas, astfel, auzul, văzul şi cuvântarea. Ei au spus că, dacă s-a dovedit că este viu, atunci cel viu nu poate să fie decât unul care aude, vede sau vorbeşte, ori unul care este orb, mut sau surd. Toate acestea sunt Atribute care arată lipsurile şi slăbiciunea, în timp ce auzul, văzul şi cuvântarea sunt aspecte ale perfecţiunii şi, astfel, au atribuit perfecţiunea lui Allah Cel Viu. Acestea sunt dovezile lor raţionale, în urma cărora au recunoscut aceste Atribute. Viziunea noastră faţă de Numele şi Atributele lui Allah Preaînaltul este de a accepta ceea ce a acceptat Allah Preaînaltul pentru Sine dintre Numele şi Atributele descrise, conform celor spuse de El, Preaînaltul:
„(…) Nu este nimic asemenea cu El. (…)”

Surat Aş-Şura, 42:11
„Nu-i faceţi, aşadar, semeni lui Allah Preaînaltul.”

Surat An-Nahl, 16:74
” (…) Oare mai ştii tu pe altcineva cu asemenea nume?”

Surat Maryam, 19:65
„(…) Nu-i faceţi lui Allah semeni.”

Surat Al-Baqara, 2:22
În ceea ce priveşte dovada bazată pe raţiune, putem afirma că nu este logic să se asemene Creatorul cu Creaţia Lui, chiar dacă unele atribuite sunt comune amândurora. Atât Creatorul, cât şi Creaţia există, însă Creatorul există dintotdeauna şi este Veşnic, în timp ce Creaţia poate exista şi poate să nu mai existe, ea are sfârşit aşa cum afirmă Coranul cel Sfânt:
„Toţi cei care sunt pe pământ sunt trecători ~ Va rămâne veşnic [numai] Allah, Cel plin de Slavă şi de Cinste.”

Surat Ar-Rahman, 55:26-27
Unii drept-credincioşi au spus că, dacă recităm versetul: «Tot ceea ce există pe el (Pământ) e trecător.», să nu ne oprim doar la el, ci să continuăm cu următorul verset: «Şi va rămâne Faţa Domnului tău, cea măreaţă şi generoasă» pentru a face diferenţe, în mod clar, între Creator şi Creaţie. Ce îi răspundem celui care spune că el are faţa aşa cum şi Allah Preaînaltul o are şi că nu-şi poate imagina Faţa lui Allah Preaînaltul decât asemănând-o cu faţa omului? Acest înţeles este greşit pentru că «Faţa» din acest verset este atribuită lui Allah Preaînaltul, iar Atributul este în funcţie de cui i se atribuie. Astfel, Faţa lui Allah Preaînaltul i se potriveşte Lui, iar faţa omului i se potriveşte doar lui. De asemenea, putem să-i spunem că atât omul, leul, cât şi şoarecele au faţă. Poate semăna faţa omului cu cea a şoarecelui sau a leului? Fără îndoială că nimeni nu va spune că faţa omului se aseamănă cu cea a leului sau cu cea a şoarecelui. În concluzie, atributele depind de cui i se atribuie. Aşadar, recunoaşterea Atributelor lui Allah Preaînaltul nu implică asemănarea dintre Creator şi creaturi, demonstrate atât în sursele Islamului, cât şi prin logică. Atributele lui Allah Preaînaltul nu pot fi descrise, nici nu pot fi exprimate prin cuvinte, având ca dovadă spusele lui Allah Preaînaltul:
„El ştie ceea ce se află în faţa lor şi ceea ce se află în urma lor, în vreme ce ei nu-L cuprind cu ştiinţa. ”

Surat Ta-Ha, 20:110
„(…) Şi ei nu pricep nimic din Ştiinţa Sa (…)”

Surat Al-Baqara, 2:255
„Spune: «Domnul meu a oprit nelegiuirile – atât pe cele văzute, cât şi pe cele nevăzute – precum şi păcatul, neîndreptăţirea [altora] sau să-i faceţi lui Allah asociaţi, de vreme ce El nu a trimis astfel de poruncă, sau să spuneţi despre Allah ceea ce nu ştiţi.» ”

Surat Al-‘A’raf, 7:33
„Şi nu urma [lucrul despre] care nu ai cunoştinţă! Auzul şi văzul şi inima, pentru toate acestea vei fi întrebat. ”

Surat Al-‘Isra’, 17:36
Cine descrie Atributele lui Allah Preaînaltul este ca şi când ar spune în legătură cu El Preaînaltul ceea ce nu ştie. Dovada logică este că nu poate şti nimeni descrierea sau felul unui lucru fără a-l vedea sau a vedea un alt lucru asemănător lui, ori să fi avut o vestire autentică. De aceea, răspunsul unor teologi la întrebarea:
„Cum coboară Allah Preaînaltul în Cerul Pământului? „
este că Allah Preaînaltul ne-a vestit că El subhanahu wa ta’ala coboară fără să ne vestească felul în coboară. De aceea, noi trebuie să acceptăm ceea ce ne-a fost transmis şi să nu vorbim despre ceea ce nu ne-a fost transmis. Asemenea acestui răspuns este şi cel al Imamului Malik, care, la întrebarea despre felul înălţării lui Allah Preaînaltul pe tron, a răspuns:
„Înălţarea este ştiută, felul ei este neştiut, credinţa în acest lucru este obligatorie, iar întrebarea despre ea este o erezie. „
Aşadar, cine întreabă despre felul Atributelor lui Allah Preaînaltul este născocitor, iar datoria lui este să creadă în ceea ce i-a fost transmis şi să nu vorbească despre ceea ce nu i-a fost transmis.
sursa: Revista Annisaa
Source Link

Views: 4

Averroes și filosofia aristotelică

Ioan Botis   Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.  Averroes a fost medic, jurist şi filozof. […]

Ioan Botis

 

Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.

 AverroesAverroes a fost medic, jurist şi filozof. Născut la Cordoba, în anul 1126, cel care avea să devină cel mai mare filozof musulman, judecând fie şi numai după influenţa pe care a avut-o asupra filozofiei occidentale, a făcut parte dintr-o familie distinsă de teologi şi cadii. Bunicul său fusese un jurist celebru şi mare judecător în Andaluzia. Averroes a studiat teologia şi dreptul, care în cadrul islamului erau considerate o singură ştiinţă. Înclinaţiile sale   l-au îndrumat spre poezie şi literatură, iar studiile l-au familiarizat cu medicina, matematica şi filozofia.

Averroes a fost numit cadiu la Sevilla. În 1153 se afla în Maroc, unde tocmai se înfiinţaseră o serie de instituţii de învăţământ. Acolo a avut prilejul să facă observaţii astronomice. Chemat de al-Mansur, califul almohad din Marakesh, ca medic de curte, Averroes a reuşit să reformeze administraţia justiţiei. Reîntors la Cordoba, a fost acuzat de eterodoxie, închis şi mai apoi trimis în exil, în vreme ce cărţile sale au fost arse. În cele din urmă a fost reabilitat în funcţia de cadiu. Averroes şi-a continuat disputa continuă cu teologia islamică ortodoxă, rămânând în linia tradiţiei mutazilite.

 O particularitate – exclusivă şi foarte interesantă – a Coranului o constituie faptul că îi îndeamnă pe credincioşi să cerceteze realitatea lucrurilor şi a fenomenelor, promovând în acest fel spiritul observaţiei directe. Coranul se referă în repetate rânduri la ştiinţă, elogiind-o ca „ştiinţă religioasă” în primul rând, desigur, dar pe care nu o separă net şi în mod esenţial de ştiinţa profană.

Urmând aceeaşi linie, marele om de ştiinţă Averroes recunoştea că, adeseori, versetele Coranului „îndeamnă la observarea raţională a fiinţelor care există şi la căutarea cunoaşterii acestor fiinţe cu ajutorul raţiunii.” Tocmai de aceea unul dintre numele atribuite lui Allah este al-Alim, adică „cel care cunoaşte”. Figura centrală a arabilor în procesul de cercetare şi de transmitere a cunoştinţelor ştiinţifice – ilustrată de mari personalităţi – a fost „înţeleptul” (al-hakim), savantul familiarizat cu mai multe domenii ale ştiinţei, cel care posedă şi inventariază cunoştinţe enciclopedice, cel care procedează la o clasificare a ştiinţelor, asigurând în felul acesta în mintea discipolilor sau studenţilor săi realizarea unei viziuni de ansamblu unitare şi stabilirea unor principii consecvente de abordare a diferitelor ştiinţe. Principala contribuţie a lui Averroes în domeniul medicinei a constat în lucrarea enciclopedică intitulată „Generalităţi despre medicină”, în care este explicată funcţionarea retinei şi faptul că o persoană nu se poate îmbolnăvi de două ori de variolă.

 Dar medicul Averroes a fost complet eclipsat de filozoful Averroes. Timp de cinci secole, filozofia arabă a arătat un interes deosebit pentru Aristotel, care însă, fiind interpretat în cele mai diferite moduri, a rămas, în mod practic, necunoscut, situaţie menţinută până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, când şi-a făcut apariţia pe scena filozofică cel mai mare aristotelician al islamului, Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele de Averroes. Fără a rămâne doar un exeget al Stagiritului, Averroes a demonstrat armonia esenţială dintre filozofie şi textul Coranului. Ideea a fost dezvoltată într-una dintre principalele sale opere, „Armonia dintre religie şi filozofie”, care indică şi modul de a înlătura contradicţiile aparente dintre ele.

Averroes nu a crezut că filozoful trebuie să se retragă din viaţa activă sau să se abţină de la religia populară; el trebuie să o accepte şi să o explice raţional, întrucât religia deţine un loc important în politică şi viaţa societăţii. Averroes a fost singurul filozof arab mai important care a deţinut funcţia de judecător canonic, scriind şi câteva tratate de jurisprudenţă. Pentru a depăşi unele contradicţii dintre ideile sale şi principiile religiei islamice, Averroes a afirmat că religia reprezintă adevărul filozofic prin simboluri şi că, prin urmare, trebuie să se facă o distincţie clară între interpretarea literară a Coranului, de către oamenii simpli, şi interpretarea sa alegorică. Potrivit acestei teorii a „adevărului dublu”, adevărurile ştiinţei şi cele ale religiei sunt diferite – religia filozofului se identifică cu cercetarea raţională, în timp ce a vulgului este constituită numai din credinţe practice imediate. În realitate, pentru ibn-Ruşd, adevărul este unul singur, manifestându-se însă pe două căi diferite.

 În fond, ibn-Roşd a urmărit să afirme autonomia cercetării filozofice faţă de credinţă. Averroes i-a criticat sever în repetate rânduri pe filozofii arabi care au minimalizat marile deosebiri dintre filozofia lui Platon şi cea a lui Aristotel, prezentându-le în mod eronat. A fost de acord, în esenţă, cu doctrina lui Avicenna relativă la destinul final al omului, destin care constă în eliberarea omului din închisoarea existenţei sale corporale şi intrarea lui într-o stare de euforie intelectuală, obţinută prin „conjuncţia” intelectului material sau „posibil” cu intelectul „activ”, supraindividual, „conjuncţie” în care constă adevărata şi eterna fericire a omului. În ceea ce priveşte supravieţuirea sufletului, Averroes a crezut că, din punct de vedere strict filozofic, singura formă posibilă de supravieţuire este cea intelectuală, adică cea a intelectului material sau „posibil”, odată reunit cu intelectul „activ”. Aceasta rămâne însă un privilegiu al celor puţini; marile mulţimi pot realiza doar o parte din perfecţiunea morală, prin practicarea virtuţilor definite de textele religioase. Sau, cu cuvintele lui ibn-Ruşd: „Această conjuncţie este un fel de perfecţiune divină a omului”; este „unul din darurile făcute de Dumnezeu omului.”
Principala sa lucrare, în afară de comentarii, este „Incoerenţa incoerenţei”, o replică la atacul împotriva raţionalismului. În lumea iudaică şi în cea creştină, Averroes este cunoscut în primul rând prin comentariile la Aristotel. La vremea aceea, un comentator medieval era un autor care crea o lucrare ştiinţifică sau filozofică folosind o scriere anterioară ca punct de pornire şi cadrul general. Astfel, în comentariile sale, ibn-Ruşd folosea parţial titlurile unor lucrări ale lui Aristotel şi le parafraza conţinutul. Cum ibn-Roşd nu ştia greaca, era nevoit să recurgă la traducerile predecesorilor săi din Bagdad. În acelaşi timp, majoritatea comentariilor lui Averroes s-au păstrat în traducerea ebraică sau în traducerea latină din ebraică. Foarte puţine s-au păstrat în arabă şi chiar şi acestea sunt în general scrise cu alfabet ebraic. Ideile lui Averroes au influenţat filozofia europeană occidentală în următoarele secole.

Ultimul mare filozof arabofon, ibn-Ruşd, a aparţinut mai mult Europei creştine decât Asiei islamice sau Africii. Pentru Occident, el a devenit „comentatorul”, aşa cum Aristotel a fost „magistrul”. Deşi au folosit în majoritatea cazurilor o versiune latină a unei traduceri în ebraică a unui comentariu arab la o traducere în arabă a unei traduceri siriene după originalul grec, cărturarii Europei medievale au fost fascinaţi de Aristotelul lui Averroes mai mult decât de orice alt autor. De la sfârşitul secolului al XII-lea şi până la sfârşitul celui de-al XVI-lea, averroismul a rămas principala şcoală de gândire, în ciuda reacţiei rigoriştilor, la început în rândul filozofilor din Spania, apoi în rândul Talmudiştilor şi, în final, al clerului creştin.

Dat fiind că statele sarazine începeau să-şi piardă influenţa, din punct de vedere economic şi politic, scăzându-le totodată receptivitatea la o filozofie heterodoxă, Averroes a exercitat o influenţă mai puternică asupra Europei Occidentale, care se găsea într-un progres lent. Mijlocitori în cadrul acestui proces au fost, în primul rând, evreii din Spania, medicii şi alţi oameni de ştiinţă. Cunoscând bine limba arabă, în care scria ibn-Ruşd, ei au asigurat efectuarea unei traduceri excelente în limba latină a lucrărilor sale. Ibn-Ruşd a fost un raţionalist care a susţinut dreptul de a supune orice fapt judecării raţionale, cu excepţia principiilor revelate ale credinţei, dar nu a fost un liber-cugetător sau un necredincios.

Concepţia sa despre Creaţie era evoluţionistă: aceasta nu era o chestiune de zile, ci de eternitate. Gânditorii musulmani aristotelici anteriori avuseseră în vedere şi o serie de lucrări apocrife, inclusiv unele cu caracter neoplatonic. Filozofia lui ibn-Ruşd implica revenirea la un aristotelism mai pur, mai ştiinţific. După ce autorităţile ecleziastice au eliminat pasajele faţă de care aveau obiecţii, scrierile sale au început să fie studiate la Universitatea din Paris şi în alte instituţii de învăţământ superior. Mişcarea intelectuală iniţiată de Averroes a influenţat gândirea europeană până la naşterea ştiinţei experimental moderne. A murit la 10 decembrie 1198, la Marakesh. Rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate la Cordoba.

Principiile filozofiei lui Averroes

 Conceptele originale ale filozofiei lui Averroes pot fi formulate prin cinci principii directe şi unul prezumtiv (formulat de Boetius):1. Există un singur adevăr, dar sunt cel puţin două căi de a ajunge la el: prin filozofie sau prin religie.2. Universul este etern.3. Sufletul este divizat în două părţi:primul individual şi al doilea divin.4. Sufletul individual nu este etern, cel divin este.5. Sufletul divin este împărtăşit de toţi oamenii.6. (prezumtiv) Resurecţia din moarte este imposibilă.

O stea de mărimea întâi a filozofiei

 „Este o stea de mărimea întâi nu numai între arabi, şi nici doar în Evul Mediu (…) Averroes intră în istorie ca un dărâmător de idoli şi ca o stea de bună speranţă… Filozofia sa a fost, ca toate marile filozofii, o idee-forţă”, afirma Gheorghe Vlăduţescu, în vreme ce Karl Vossler spunea că Averroes a fost „ultimul şi cel mai însemnat gânditor al arabilor.” Ibn-Ruşd a scris comentarii la operele lui Aristotel (precum şi ale altor filozofi greci), fiind „cel mai mare filozof medieval, până la Toma d’Aquino, care a exploatat metoda comentariului în modul cel mai intens şi cel mai complet”.
W.M.Watt
sursa: Gazeta de Maramureș
Source Link

Views: 4

Religia și Islamul

  Religia Să începem prin a defini cuvântul „religie”, care se întrebuinţează în următoarele sensuri, după cum menţionează dicţionarele explicative: 1.împărăţie, putere, cârmuire, dominaţie; 2.supunere, umilinţă, prosternare; 3.răsplată, recompensă,socotire; 4.cale, îndrumare. După cum poate constata cel ce chibzuieşte, cuvântul religie este folosit în acest verset cu cel de-al patrulea sens. Prin “religie” se are în […]


 

Religia

Să începem prin a defini cuvântul „religie”, care se întrebuinţează în următoarele sensuri, după cum menţionează dicţionarele explicative:

1.împărăţie, putere, cârmuire, dominaţie;

2.supunere, umilinţă, prosternare;

3.răsplată, recompensă,socotire;

4.cale, îndrumare.

După cum poate constata cel ce chibzuieşte, cuvântul religie este folosit în acest verset cu cel de-al patrulea sens. Prin “religie” se are în vedere acel mod de viaţă, de a gândi şi de a acţiona, care este luat drept model şi apoi urmat. În acelaşi timp, se cuvine ca cititorul să nu scape din vedere că acest cuvânt apare în Coran determinat cu articolul hotărât, în forma „religia”.

Coranul nu afirmă faptul că Islamul este unul dintre modurile de viaţă şi de gândire, ci afirmă că Islamul este singurul mod corect de viaţă al omenirii şi de gândire în această lume. De asemenea, cititorul poate observa faptul că Sfântul Coran nu foloseşte cuvântul „religie” într-un sens limitat, ci într-un sens cuprinzător, mult mai larg decât îşi închipuie oamenii în general. Prin modul de viaţă se înţeleg toate domeniile vieţii în ansamblul ei şi nu doar una din manifestările sau aspectele ei.

Tot astfel, nu se are în vedere doar modul de viaţă al fiecărui individ în parte, ci un mod de viaţă sigur pentru întreaga comunitate omenească. În acelaşi timp, nu înseamnă că este modul de viaţă pentru o anumită ţară sau comunitate ori pentru o anumită epocă, ci este un sistem practic, general, cuprinzător, care se referă la toate aspectele vieţii omeneşti, atât individuale cât şi colective. Din afirmaţia Coranului nu trebuie să se înţeleagă că Islamul reprezintă doar o serie de acte de adorare şi credinţa în cele nevăzute şi în viaţa de după moarte, aşa cum nu înseamnă că singura imagine corectă a gândirii şi a faptelor este a celor evlavioşi dintre oameni. Am spus evlavioşi în conformitate cu termenul folosit astăzi de occidentalii care consideră că religia ar fi expresia unei serii de ritualuri de adorare, fără a avea nici o legătură cu viaţa socială. Aceasta este imaginea atribuită Islamului.

Totodată, Coranul nu are în vedere prin această afirmaţie a sa că Islamul este un mod de viaţă specific arabilor sau doar unor oameni care au trăit şi au prosperat până la un anumit timp sau în decursul unei epoci, cum ar fi revoluţia industrială. Nici una, nici alta! Ceea ce spune acest verset este că singurul mod de viaţă adevărat, acceptat de către Allah în această lume, capabil să garanteze existenţa întregii omeniri, valabil pentru orice epocă şi orice timp, este acea cale spontană, naturală, care este exprimată prin Islam.

Coranul are în vedere modul de gândire şi de acţiune cuprinzător pentru existenţa întregii omeniri, fără deosebire între o epocă şi alta sau între o ţară şi alta.

 

Islamul

Să ne referim acum la cuvântul „islam” şi să reflectăm asupra semnificaţiei lui. Cuvântul “islam” înseamnă în limba arabă ascultare, predare, supunere faţă de porunca sau interdicţia cuiva fără nici o obiecţie. Dar pentru că în Coran cuvântul “religie” este articulat cu articol hotărât, a căpătat un sens exact. Islamul, ca termen coranic, înseamnă supunere faţă de Allah şi ascultarea Lui, eliberarea robului de libertatea sa proprie şi supunerea faţă de Allah Preaînaltul.

Supunerea , predarea, ascultarea nu înseamnă că omul se supune legilor naturii, după cum îşi închipuie unii oameni, nu înseamnă nici că robul se supune concepţiei de mulţumire a lui Allah şi voinţei Lui, lăsându-se condus şi eliberându-se de voinţa sa de a gândi şi de a acţiona. Islamul înseamnă ca omul să urmeze calea gândirii şi a faptelor, cale pe care Allah Preaînaltul a revelat-o prin profeţi drept călăuză pentru oameni, să accepte această cale dreaptă şi să se supună cerinţelor ei, lipsindu-se de libertatea individuală dezordonată în gândire şi în fapte.

Untergehende SonneAceasta este calea pe care o exprimă Coranul prin Islam. Şi ea nu este o religie nouă, care a apărut în “ţara arabilor” cu paisprezece secole în urmă, întemeiată de profetul arab Muhammed fiul lui Abdullah (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!), ci Allah le-a trimis oamenilor această credinţă din clipa în care au apărut pe faţa acestui pământ şi i-a învăţat că Islamul este singura cale adevărată pentru neamul omenesc în această lume. Cei care au fost trimişi ca profeţi şi mesageri în diverse epoci şi timpuri, în diferite regiuni şi locuri, au fost trimişi pentru călăuzirea oamenilor, drept vestitori şi prevenitori şi cu toţii au chemat la acest Islam, cu care Allah l-a trimis în cele din urmă ca propovăduitor al tuturor oamenilor, ca ultim şi cel mai bun profet, profetul neştiutor de carte pe Muhammed fiul lui Abdullah (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!). Acest adevăr nu a fost afectat de ceea ce au săvârşit adepţii lui Moise (pacea asupra lui) în urma lui, prin mutarea cuvintelor de la locul lor, amestecarea adevărului cu minciuna şi născocirea unui nou sistem, combinat cu fel de fel de opinii, după bunul plac, numit iudaism. De asemenea, adevărul mesajului nu a fost afectat nici de ceea ce au inventat creştinii, după profetul lor, noul sistem religios pe care l-au atribuit lui Isus Christos (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în mod mincinos şi fals. Nu a fost afectat nici de încălcarea de către comunităţile din India, China, Iran şi din alte regiuni ale globului pământesc, a cuvântului transmis de trimişii şi călăuzitorii din aceste ţări şi nici de cutezanţa acestora de a născoci religii şi sisteme de viaţă, amestecând adevărul cu minciuna, după cum le-au dictat propriile suflete.

Într-adevăr, nimic din toate acestea nu a putut să prejudicieze ceea ce am afirmat, deoarece religia cu care au venit Moise şi Isus şi cu care au fost trimişi şi alţi profeţi pentru a-i chema pe oameni la ea, nu a fost decât Islamul – religia pură a lui Allah. Prin aceasta devine limpede provocarea Coranului: Singurul mod de viaţă adevărat, acceptat de către Allah pentru oameni, este ca aceştia să se supună dinaintea Lui şi să fie fideli credinţei în El, să urmeze această cale de gândire şi de acţiune, către care i-a călăuzit Allah prin intermediul profeţilor şi trimişilor Săi.

 

 

Sursa: islamulazi.ro/forum

 

Source Link

Views: 2