Tag: mesager

Profetul Muhammad – 6

Profetul Muhammad – 6   Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la Medina   Khurram Murad   Mesajul pe care Mekka şi Taif l-au respins a ajuns în schimb în inimile celor din Yathrib (Medina), o mică oază situată la 400 de km nord de Mekka, astăzi cunoscută sub numele de Madinatun […]

Profetul Muhammad – 6

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la Medina

Khurram Murad

Mesajul pe care Mekka şi Taif l-au respins a ajuns în schimb în inimile celor din Yathrib (Medina), o mică oază situată la 400 de km nord de Mekka, astăzi cunoscută sub numele de Madinatun Nabi – „Oraşul Profetului” sau Madinah Munawwara – „Oraşul luminos”. Acest oraş a fost ales să fie centrul de unde lumina divină urma să se răspândească în întreaga lume, în viitor. Într-un timp scurt, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi-a pierdut soţia, iubita sa tovarăşă de viaţă – Khadija; apoi a decedat Abu Talib, unchiul care i-a fost tutore şi care l-a protejat de crunţii lui duşmani din Mekka, iar apoi a trăit cea mai umilitoare zi din viaţa lui la Taif. După aceste evenimente triste, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) era cuprins de o adâncă tristeţe, Allah i-a oferit un dar menit să-i mai aline durerea din suflet. L-a luat într-o călătorie spirituală şi i-a arătat nevăzutul şi le-a deschis inimile celor din Medina care au devenit receptivi la mesajul său.

După întoarcerea lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) din Taif şi din călătoria lui nocturnă, în timpul următorului pelerinaj, şase bărbaţi din Medina au îmbrăţişat Islamul. Ei au transmis mesajul islamic mai multor oameni, atât cât a fost posibil, şi, în timpul următorului pelerinaj, în anul 621, au venit împreună cu 12 persoane. Ei au depus jurământ în faţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) că nu-I vor asocia nimic lui Allah, nu vor fura, nu vor comite adulter, nu-şi vor ucide copiii, nu vor calomnia şi i se vor supune lui în ceea ce este corect. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Dacă respectaţi acest jurământ, atunci Paradisul este al vostru.” De data aceasta, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) l-a trimis pe Musaab ibn Umayr cu ei pentru a-i învăţa Coranul şi Islamul şi pentru a răspândi religia islamică.

De-a lungul unui an, din ce în ce mai mulţi oameni − şefi de trib, bărbaţi şi femei din Medina − au devenit musulmani. În timpul următorului pelerinaj, ei s-au hotărât să trimită o delegaţie la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) pentru a semna un pact cu el şi să-i invite, pe el şi pe ceilalţi musulmani din Mekka, la Medina care devenise precum un sanctuar şi un centru al răspândirii mesajului divin − Islamul.

Au venit 73 de bărbaţi şi două femei care s-au întâlnit cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la Aqaba. S-au angajat să-l apere pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la fel ca pe femeile şi pe copiii lor, să lupte împotriva tuturor oamenilor, de orice rasă, chiar dacă nobilii lor ar fi ucişi şi şi-ar pierde toate bunurile. Când au întrebat ce vor primi, dacă îşi vor respecta angajamentul, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a răspuns: „Paradisul.” Începutul a fost făcut şi astfel au fost puse bazele societăţii, statului şi civilizaţiei islamice. Drumul era acum deschis pentru adepţii persecutaţi şi torturaţi ai Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) care puteau să se retragă în viitoarea Casă a Islamului − Medina. El i-a sfătuit să emigreze şi, treptat, majoritatea a plecat spre Medina.

Duşmanii lor din Mekka nu puteau suporta să-i vadă pe musulmani trăind în pace. Ei ştiau cât de puternic e mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), erau conştienţi că musulmanii nu mai erau dominaţi de vechile obiceiuri arabe, legăturile de rudenie şi nici de cei cu care ar trebui să lupte pentru protejarea credinţei lor. Cei din Mekka au simţit că prezenţa musulmanilor în Medina reprezenta un pericol pentru caravanele comerciale din nord. Ei au considerat că pot fi opriţi doar dacă îl ucid pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Au pus la cale o conspiraţie: un tânăr puternic şi cu o poziţie socială bună urma să fie numit de către fiecare clan, toţi urmând să-l atace şi să-l omoare pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) într-o dimineaţă, când el va ieşi din casă, pentru ca sângele lui să fie pe mâinile tuturor celor aparţinând diferitor clanuri.

Astfel, clanul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ar fi trebuit să accepte banii mânjiţi cu sânge în locul răzbunării. Informat despre complot de către îngerul Gibril şi instruit să plece din Mekka la Medina, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a dus acasă la Abu Bakr pentru a finaliza pregătirile de călătorie. Abu Bakr a fost extrem de încântat de onoarea şi binecuvântarea de a fi ales ca însoţitor al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în această călătorie binecuvântată, sfântă, foarte importantă şi istorică. El i-a oferit Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) cămila sa, dar acesta a insistat să i-o plătească. În noaptea decisivă, la lăsarea întunericului, tinerii aleşi de către liderii quraişiţi pentru a-l omorî pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) au înconjurat casa acestuia. Ei au decis să-l atace când va ieşi din casă pentru rugăciunea de seară.

Între timp, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a dat lui Ali banii pe care-i avea cu el de la mekkani. Ali s-a oferit să doarmă în patul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), iar trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a strecurat afară din propria casă şi, aruncând puţin praf în direcţia duşmanilor săi, a trecut pe lângă ei, deşi aceştia aveau ochii aţintiţi asupra casei sale. S-a întâlnit cu Abu Bakr acasă la el şi au mers amândoi la o peşteră din apropierea muntelui Thaur.

Când cei din tribul Quraiş şi-au dat seama că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a scăpat, au fost furioşi. L-au căutat peste tot, au oferit o recompensă de 100 de cămile celui care-l va aduce pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) mort sau viu. Suraqa, un şef de trib, l-a zărit pe trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi l-a urmărit, sperând să câştige recompensa.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), vânat de duşmanii lui necruţători şi în aşteptarea unui viitor nesigur la Medina, i-a spus lui Suraqa: „Va veni în curând o zi când brăţara de aur a lui Kisra (Chosroe) va fi la mâna lui Suraqa.” Astfel, Suraqa s-a retras şi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat spre Medina.

Aceasta a fost hegira, emigrarea: o distanţă mică între două oraşe, un salt mare în istorie, un salt grandios în formarea naţiunii islamice. De aceea musulmanii încep numărătoarea anilor de la acest eveniment şi de la naşterea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sau a primei revelaţii din Hira. Primul loc vizitat de Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în Medina a fost Quba, situată la 10 km în afara Medinei. El a construit acolo prima moschee. Tot acolo şi-a ţinut primul discurs public: „Salutaţi-i pe ceilalţi spunând «As salam alaikum» / «Pacea asupra voastră», daţi de mâncare celor nevoiaşi, rugaţi-vă în timp ce oamenii dorm şi veţi intra în Paradis!”.

Trei zile mai târziu, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a intrat în Medina. Bărbaţi, femei, copii, întreaga comunitate a ieşit pe străzi şi el a fost întâmpinat triumfător. A fost cea mai frumoasă zi; copiii au cântat atunci: „Veniţi! Este Profetul! Veniţi! Este Profetul!”

Primul lucru pe care l-a făcut Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) după ce a sosit la Medina a fost să-i înfrăţească pe localnici cu emigranţii.

Această înfrăţire rămâne şi astăzi o particularitate a musulmanilor. Un emigrant s-a înfrăţit cu un ajutor. Ajutoarele s-au oferit să împartă cu emigranţii tot ce aveau, în mod egal.

Aşa că musulmanii au format o comunitate bazată pe credinţă şi fraternitate, punând astfel temelia statului islamic. S-a ridicat prima construcţie. Aceasta a fost moscheea − masjid, o construcţie destinată adorării lui Allah / Dumnezeu cel Unic, numită Masjid an-Nabawi – „Moscheea Profetului”. Din momentul acela, moscheea a rămas marca vieţii comunitare şi sociale a musulmanilor, spaţiu adecvat integrării dimensiunilor spirituale şi politice ale Islamului, o sursă de identificare, un martor al existenţei Islamului. În acelaşi timp, s-au luat măsuri şi au fost construite instituţiile necesare integrării întregii vieţi sociale conform centrării vieţii musulmanului pe adorarea Unicului Dumnezeu. În acest scop au fost fixate cele cinci rugăciuni zilnice, postul din luna Ramadan şi zakat − dania rituală obligatorie. Atât timp cât nu a existat o altă recomandare divină, musulmanii au urmat practicile respectate de evrei şi creştini. Astfel, ei obişnuiau să se roage în direcţia Ierusalimului, dar, curând, această direcţie a fost schimbată prin poruncă divină şi musulmanii s-au rugat spre Mekka.

Acest eveniment istoric a marcat formarea noii comunităţi islamice care a înlocuit comunităţile creştine şi iudaice, a respectat vechiul mesaj al lui Avraam (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi s-a reîntors la cea mai veche Casă a lui Allah, reconstruită de patriarhul Profeţilor, Avraam (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 0

Concepții greșite despre Islam – 1

    Majoritatea nemusulmanilor, occidentali sau orientali, sunt familiarizaţi cu ideea că musulmanii îşi numesc Dumnezeul-Allah. Ideea pe care o au, de obicei, este aceea că acest Dumnezeu în care cred musulmanii, este un Dumnezeu diferit. Creştinii au un Dumnezeu, iar musulmanii au un alt Dumnezeu, pe care Îl numesc Allah. Adevărul este că Dumnezeul […]

Majoritatea nemusulmanilor, occidentali sau orientali, sunt familiarizaţi cu ideea că musulmanii îşi numesc Dumnezeul-Allah. Ideea pe care o au, de obicei, este aceea că acest Dumnezeu în care cred musulmanii, este un Dumnezeu diferit. Creştinii au un Dumnezeu, iar musulmanii au un alt Dumnezeu, pe care Îl numesc Allah. Adevărul este că Dumnezeul despre care vorbim, Creatorul Universului, Acel Dumnezeu este acelaşi Dumnezeu, Dumnezeul la care se roagă musulmanii este Creatorul, Susţinătorul Universului. Chiar numele în sine, Allah, este un cuvânt arab care înseamnă Unicul şi Singurul Dumnezeu care se cuvine să fie adorat.. Aceasta este o idee care este împărtăşită de majoritatea oamenilor. Deci, fie că Îl numeşti pe Dumnezeu Iehova, fie în coreeană „Hannonin”, atâta timp vorbim despre Acel Creator şi Susţinător al Universului, atunci, în esenţă, vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Şi acest Dumnezeu, din perspectiva Islamică, nu este, în nici un fel, un Dumnezeu special al musulmanilor. Aşa cum puteţi vedea în Vechiul Testament, la Dumnezeu se face referire ca la Dumnezeul lui Israel, şi, când citeşti o mare parte din textul propriu-zis, capeţi impresia că Dumnezeu de aici este ca un Dumnezeu special al lui Israel, că El nu este Dumnezeul nimănui altcuiva. Din această cauză, poporul lui Israel a devenit poporul ales, cu drepturi speciale, pe care nu le mai are nimeni altcineva. Nu aceasta este concepţia Islamică, unde Dumnezeu este Dumnezeul Universului, nu este Dumnezeul unui popor anume.

A doua concepţie greşită, legată de credinţe, este că Islamul este o religie nouă. De obicei, în cărţi, se face referire la aceasta ca la cea mai recentă din marile religii sau credinţe monoteiste. Totuşi, Islamul nu se consideră a fi nou. Profetul Muhammed (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) niciodată nu a susţinut că înfiinţează o nouă religie, iar, dacă citiţi Cartea Revelaţiilor, pe care o urmează musulmanii, Quran-ul, de la început până la sfârşit, nu veţi găsi nici un loc unde să se facă referire la Islam ca la o nouă religie. De fapt, veţi descoperi că Dumnezeu spune că Islamul este religia lui Avraam, era religia lui Adam, era religia lui David, Solomon şi a tuturor profeţilor, cei pe care îi ştim şi cei pe care nu-i ştim. De fapt este adevărata religie a lui Dumnezeu revelată omului.

Şi, dacă ar fi să comparăm stâlpii credinţei Islamice, de exemplu, cu aceia ai credinţei creştine, veţi descoperi că, de fapt, ei sunt paraleli. Islamul are o serie de stâlpi numiţi stâlpii credinţei. Aceştia sunt în număr de cinci: declaraţia de credinţă (eşhedu en la ilahe illallah we eşhedu enne muhammeden rasulullah), rugăciunea obligatorie (as-salah), darea de zakeat (milostenia obligatorie), postul în luna a noua a calendarului musulman, cunoscut sub numele de Ramadan şi hajj-ul (pelerinajul la Mecca pentru cei cu posibilităţi). La aceştia, se mai adaugă şi cei şase stâlpi ai Imanului: credinţa în Allah Unicul, credinţa în îngerii Săi, credinţa în profeţii Săi, credinţa în scripturile revelate acestor profeţi, credinţa în Viaţa de Apoi (Învierea şi Judecata) şi credinţa în Destin, atât în răul cât şi în binele acestuia. Acum, aceşti stâlpi se regăsesc în creştinism. Nici un creştin nu ar contesta aceşti stâlpi, deoarece aceştia sunt şi stâlpii creştinismului. Desigur, după aceasta, ne putem întreba, dacă aceştia existau în creştinism, ce rost mai avea Islamul din capul locului? De ce nu am rămas la creştinism? Ei bine, deşi împărtăşim aceleaşi principii, aceleaşi titluri, credinţa într-un singur Dumnezeu, credinţa în profeţi, în îngeri, concepţia despre Dumnezeu, profeţi, îngeri, scripturi, Viaţa de Apoi, Judecată, este diferită. Astfel, ca să vă dau un exemplu pe scur:, în concepţia creştină care provine din tradiţia evreiască, Dumnezeu este descris ca fiind Cineva care, după ce a creat lumea, s-a odihnit în ziua a şaptea, astfel că Sabatul a devenit o zi de odihnă. În credinţa Islamică, Dumnezeu nu se odihneşte. Odihna este o trăsătură a fiinţelor umane. Ele sunt cele care au nevoie de odihnă. După ce ai muncit o zi îndelungată, eşti obosit, şi ai nevoie de odihnă. Aceasta nu este o trăsătură a lui Dumnezeu.

Deci, există o diferenţă între termenii în care Dumnezeu este perceput. În cazul îngerilor, în concepţia creştină despre îngeri, există îngeri buni şi îngeri răi. Satan se consideră că a fost un înger rău. Este numit ca fiind un înger căzut, Lucifer, pe când, în concepţia Islamică, îngerii nu pot face rău. Îngerii sunt fiinţele create de Dumnezeu în Univers şi nu pot să se răzvrătească împotriva Lui, neavând voinţă liberă.

Următoarea categorie, este aceea a profeţilor. În cazul Islamului, profeţii sunt consideraţi a fi exemple bune pentru omenire, demne de a fi urmate. Dumnezeu a trimis o revelaţie şi profeţii au devenit exemple, după cum să pui în practică acea revelaţie, cum să o trăieşti. Ei erau indivizi puri, care erau protejaţi de Dumnezeu de comiterea păcatelor. Nu că nu făceau niciodată greşeli în a judeca între ce este bine şi ce este mai bine, dar nu comiteau păcate. Ei urmau să fie exemple fiindcă erau aleşi de Dumnezeu. Când venea revelaţia, aceasta era îndrumarea pentru ei. Însă, în povestirile biblice, găsim relatări despre profeţi care comit incest, adulter şi tot felul de delicte şi păcate oribile ce le sunt atribuite profeţilor. Deci, încă o dată, se vede o diferenţă de concepţie.

Acum, trecând la scripturi, concepţia este şi de această data, diferită. În concepţia Islamică, scriptura de la Dumnezeu este ceea ce este revelat, cuvântul al lui Dumnezeu. Deci, ceea ce noi numim Noul Testament, compus din Evanghelii, scrierile lui Pavel, acestea nu ar fi considerate scripturi. Ceea ce i s-a revelat lui Isus (pacea fie asupra lui!), Evanghelia, dacă ar fi fost scris, sau dacă am fi avut-o astăzi la dispoziţie, cu ideea că ar fi fost scrisă în vremea lui Isus (pacea fie asupra lui!), atunci ar fi fost considerat ca scriptură. Psalmii, aşa cum i-au fost revelaţi lui David, ar fi fost consideraţi scripturi, dar ceea ce avem azi cu numele „Psalmi”, conţin mult material străin, lucruri adăugate şi şterse, scrise de oameni. Putem spune că Psalmii conţin unele din învăţăturile din scripturi, dar nu le-am clasifica drept scripturi.

sursa:  Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 2

Muhammed înainte de profeție

    Călătoria spre Damasc şi călugărul Bahira Cărţile despre viaţa profetului relatează despre prima călătorie a Trimisului lui Allah împreună cu Ebu Talib la vârsta de doisprezece ani. Această călătorie s-a făcut la Damasc. Caravana cu care mergeau a făcut popas într-un loc. Pe Mesagerul lui Allah l-au lăsat să stea de pază, iar […]

 

 

Călătoria spre Damasc şi călugărul Bahira

3083351661_54d92fb541Cărţile despre viaţa profetului relatează despre prima călătorie a Trimisului lui Allah împreună cu Ebu Talib la vârsta de doisprezece ani. Această călătorie s-a făcut la Damasc. Caravana cu care mergeau a făcut popas într-un loc. Pe Mesagerul lui Allah l-au lăsat să stea de pază, iar ceilalţi s-au retrag să se odihnească. Călugărul Bahîra, căruia unii îi zic greşit “Buhayra”, atunci când se uita cum vine caravana, un fapt i-a atras atenţia, şi anume, deasupra caravanei plutea un nor, urmărind-o. Dacă caravana mergea, se deplasa şi norul, iar atunci când caravana stătea, şi norul înceta să se mişte.

Bahîra invită la masă pe cei care veniseră cu caravana. Această atitudine uimeşte pe toată lumea, căci Bahîra nu făcuse acest gest şi cu alţi călători. În a-fară de profet, toţi acceptă invitaţia, însă călugărul nu găseşte printre cei veniţi pe cel pe care-l aştepta. El întreabă dacă cineva a rămas să aibă grijă de caravană. Aflând adevărul, îl cheamă şi pe El, întrebându-l pe Ebu Talib cine este. Acesta îi răspunde: “Este fiul meu”, dar Bahîra nu prea crede deoarece, după constatarea lui, trebuia să fie El. Ştia că tatăl Lui murise înainte de naşterea Lui. Chemându-l deoparte pe Ebu Talib, îi recomandă sa nu mai continue călătoria căci, după pă-rerea lui, evreii erau oameni invidioşi. Ei îşi pot da seama, după fizionomia băiatului, că El este ultimul profet şi, deoarece nu este din rândul lor, pot să-i facă rău. Din această pricină îi spune lui Ebu Talib: “Renunţă la această călăto-rie!” Ebu Talib face aşa precum îi recomandase Bahîra şi, invocând un pretext, se desparte de cei din caravană şi se întoarce la Mecca.

Bahîra spunea adevărul, dar exista o particularitate pe care nu o ştia. Profetul era sub ocrotirea lui Allah (c.c) de la naştere pâna la ultima suflare. Versetul: “O, trimisule! Allah te va ocroti de oameni. Allah nu călăuzeşte un popor de tăgăduitori.” (Maide [Masa], 5/67) redă acest lucru. Da, Stăpânul aşa zicea şi a procedat întocmai…

 

A doua călătorie la Damasc

Muhammed (s.a.s) face a doua călătorie la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. De data aceasta, este trimis de Khadije în fruntea unei caravane, atunci când era asociat cu ea. Şi de data aceasta se întâlneşte cu Bahîra. Acesta îmbătrânise mult. Văzându-l pe Mesagerul lui Allah tare se bucură, căci el aşteptase o asemenea zi şi îi spune: “Tu o să devii profet. Ah, de-aş apuca ziua în care va fi vestită profeţia ta! Să-ţi duc încălţările şi să te slujesc.” El n-a mai apucat acele zile, dar sigur prin această acceptare va dobândi multe lucruri în ziua de apoi.

 

Toată lumea îl aştepta pe El

Numărul celor care îl aşteptau şi îi vesteau sosirea nu se limita la câţiva oameni. Ei erau mulţi. Unul din aceştia era Zeyd b. Amr. Renumitul companion, care făcea parte dintre cei care încă fiind în viaţa aflaseră de la Muhammed (s.a.s) că după moarte vor intra în rai, era tatăl lui Saîd b. Zeyd şi unchiul lui Omar şi făcea parte din neamul hanefiţilor. Această personalitate renunţase la idoli, afirmând că nu sunt de nici un folos. El avea semne şi mărturii când spu-nea: “Eu cunosc o religie care va veni în curând; umbra sa este deasupra cape-telor voastre. Din păcate nu ştiu dacă eu voi mai apuca acele zile!”

Zeyd era impresionat de această veste şi era un om a cărui conştiinţă se trezise, căutând dreptatea. El credea în unicul Allah (c.c) şi se lăsa în voia Lui, dar nu putea să spună “Allah al meu” celui în care credea şi nici nu ştia cum să-şi exprime credinţa.

Amir b. Rebi’a, unul dintre urmaşii însoţitorilor profetului, ne relatează ur-mătoarele: “Am auzit de la Zeyd b. Amr; el aşa zicea: “Eu aştept un profet care va veni, fiind din neamul lui Avraam şi al lui Abdulmuttalib. Nu cred că voi apuca acele zile, dar cred, aprob şi primesc această venire, căci El este un profet drept. Dacă tu vei avea zile şi vei ajunge în preajma Lui, transmite-i şi din partea mea salutări! Acum să-ţi dau unele indicii despre frumuseţea şi măreţia Lui, dar să nu te miri! ” Eu i-am răspuns: “Pofteşte de-mi povesteşte!” El a continuat; “Este de talie mijlocie. Nu este nici prea înalt, nici prea scund. Părul nu-l are drept şi nici creţ. Numele îi este Ahmed. Locul naşterii este Mecca. Ca profet tot aici va fi tri-mis. Mai târziu, poporului său nu îi vor plăcea schimbările aduse şi va fugi din Mecca. Va emigra în Yathrib (Medina) şi religia pe care o va aduce se va propaga de acolo. Nu fi nepăsător faţă de El! Eu am colindat ţinut după ţinut, căutând religia lui Avraam. Toţi învăţaţii evrei şi creştini cu care am stat de vorbă mi-au spus că ceea ce caut eu va veni mai târziu şi mi-au relatat tot ceea ce ţi-am spus mai sus, subliniind faptul că este ultimul profet şi după El nu va mai veni niciunul.”

Amir b. Rabi’a continuă: “A venit ziua în care şi eu am devenit musulman. I-am relatat întocmai Mesagerului lui Allah cele spuse de Zeyd. Când i-am transmis salutările lui, s-a recules şi le-a acceptat apoi a zis: “L-am văzut pe Zeyd cum umbla prin rai, târându-şi poalele.”

Waraqa b. Neufel era un învăţat creştin şi era rudă cu Khadije, soția Profetului. Atunci când Mesagerul lui Allah a început să aibă primele revelaţii, Khadije s-a dus la el şi l-a întrebat care este poziţia lui. Acesta i-a răspuns: “O, Khadije! Este un om de cuvânt. Ceea ce vede sunt lucruri ce trebuiesc văzute la începutul unei profeţii. La El a venit Gabriel. Şi la Moise şi la Iisus tot el a venit. În cel mai scurt timp va deveni profet. Dacă voi ajunge la acele zile, îi voi jura credinţă şi-L voi sprijini.”

Abdullah b. Selam era un învăţat evreu. Să-l ascultăm relatând cum a de-venit musulman: “Atunci când Mesagerul lui Allah a emigrat în Medina, şi eu, ca şi toţi, m-am dus să-L văd. Era înconjurat de mulţi oameni. Când am ajuns, de pe sfintele Lui buze se revărsau următoarele cuvinte: “Salutaţi-i pe cei care vin la voi şi daţi-le de mâncare.” Am fost pătruns de măreţia vorbelor Lui şi de profunzimea expresiei de pe chipul Său. Pe loc mi-am exprimat profesiunea de credinţă şi am devenit musulman. Căci, înfăţişarea Lui nu putea să fie decât a unui profet”.

Abdullah b. Selam (r.a) era o personalitate importantă. Era un descendent al lui İosif. Era un om respectat. Mărturia lui este preamărită în Coran şi este relatată drept argument: “Spune: “Vedeţi că este de la Allah, iar voi nu credeţi! Un martor dintre fiii lui Israel a mărturisit însă că este asemenea cu ceea ce au ei şi că el crede, pe când voi vă îngâmfaţi. Allah nu călăuzeşte poporul nedrept.” (Ahqaf [Ahkâf], 46/10).

Cel care este menţionat în această sura, este Abdullah b. Selâm. Oricât au încercat unii comentatori să demonstreze că acest verset este meccan, pă-rerea că ar fi medinit este mai puternică. Adică, sura Ankâf este meccană, numai acest verset este medinit, şi relatează despre Abdullah b. Selam.

 

 

sursa: fgulen

Source Link

Views: 3