Tag: Muhammad

S. A. A. Mawdudi

Cu toate acestea, până la urmă, el s-a afirmat ca un filozof fără egal, ca un reformator genial, ca un strălucit creator de cultură şi civilizaţie, ca un remarcabil om politic, ca un mare conducător, ca un distins judecător şi ca un comandant de oşti invincibil. Acest beduin simplu, acest locuitor al deşertului, şi-a expus cunoştinţele şi gândurile geniale aşa cum nu reuşise până atunci cineva şi aşa cum nu va reuşi nimeni niciodată. El a reuşit să clarifice cele mai complicate aspecte ale metafizicii şi teologiei. El a ţinut prelegeri legate de cauzele prăbuşirii unor popoare şi imperii, argumentând ideile sale cu mai multe exemple luate din istoria trecută a omenirii. El a studiat succesele unor reformatori vechi. A făcut unele consideraţii în legătură cu diferitele credinţe xistente în lume. Şi-a spus părerea cu deosebirile şi neînţelegirile existente între diferite naţiuni. A supus atenţiei elemente constitutive ale moralei şi culturii. El a reuşit cu o uşurinţă nemaiântâlnită, să elaboreze principiile culturii sociale, organizării economice, conducerii în grup şi relaţiile internaţionale. Într-adevăr, o dată cu dezvoltarea societăţii umane, valabilitatea acestor principii va fi şi mai pregnantă. Acest negustor liniştit şi paşnic care mai înainte nici nu pusese mâna pe vreo sabie, care nu urmase niciodată vreo instrucţie militare şi care doar o singură dată luase parte, ca spectator, la nişte lupte, a devenit, dintr-o dată un brav luptător, participând la cele mai dure bătălii.
A ajuns un comandant de oşti atât de mare încât, în vremurile când armele şi mijloacele de luptă erau atât de rudimentare, doar el, în decurs de nouă ani, a reuşit să supună toată Arabia. Competenţa şi capacitatea lui militară au atins un asemenea grad înalt că, instrucţia militară pe care a dat-o unor arabi dezorganizaţi, care erau departe de spiritul militar de luptă şi care nu aveau mijloacele adecvate de a duce un război, a produs o asemenea minune că, doar în decurs de câţiva ani, aceştia au reuşit să răpună cele două puteri militare ale timpului şi au cucerit o mare parte a regiunilor limitrofe.
Acest bărbat timid şi tăcut, care în decurs de patruzeci de ani nu prezentase niciun fel de interes politic, a apărut pe scena lumii ca un om politic şi de stat atăt de mare că, în vremurile când nu existau mijloace moderne de informare, a reuşit să unească sub acelaşi drapel, aceeaşi lege şi credinţă, aceeaşi culură şi civilizaţie şi sub aceeaşi formă statală un popor războinic îndărătnic, incult şi angajat într-un război fratricid şi care, pe deasupra, trăia răspândit pe un deşert cu o distanţă de un milion şi două sute de mii km pătraţi.
El a reuşit să schimbe mentalitatea, obiceiurile şi factura morală a poporului său. El a reuşit, într-o perioadă nu prea lungă de timp, să-i schimbe complet pe oameni. Dacă înainte erau vulgari şi lipsiţi de caracter, acum erau civilizaţi şi cu credinţa în Allah. Ei, care înainte se remarcau prin nesupunere şi răzvrătiri, acum arătau un respect deosebit legilor şi ordinei publice. Un popor care de-a lungul secolelor nu reuşise să dea umanităţii nici măcar un singur om de teamă, acum, sub conducerea lui, au apărut sute de personalităţi, care au răspândit, în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ştiinţele despre religie, morală şi civilizaţie.
Datorită conduitei sale nobile şi distinse a atras de partea sa şi mulţi adversari. A cucerit inimile oamenilor printr-o dragoste şi tandreţe fără margini. A fost un conducător drept. Nu a abdicat niciodată de la adevăr şi dreptate. Niciodată nu a fost animat de sentimentul răzbunării, chiar şi în situaţiile când această răzbunare se impunea. Ştia să ierte ca nimeni altul.
Deşi era conducătorul ţării, niciodată nu s-a gândit la propria sa persoană, ducând o viaţă modestă. A continuat să locuiască, ca înainte, în vechea casă sărăcăcioasă din chirpici. Dormea pe saltea, se îmbrăca modest, mânca ceea ce mâncau şi săracii, iar uneori nu mânca deloc. Toate nopţile le petrecea în rugăciuni. Ori de câte ori era nevoie, sărea în ajutorul sărmanilor. Nu i-a fost niciodată ruşine de muncă. Îi făcea o deosebită plăcere să stea de vorbă cu oameni de rând, să se plimbe cu ei şi să împărtăşească necazurile şi bucuriile lor. Era atât de apropiat de popor încât de multe ori era foarte greu să-l distingi din rândurile lui.
Cât a trăit şi-a luptat nu a umblat după câştiguri personale şi nu a lăsat nici urmaşilor săi vreun fel de moştenire. Totul a fost  lăsat comunității sale. Tocmai de aceea el a interzis celor din neamul său să primească zekatul (milostenie, putreziciune din avuţie), gândindu-se că în caz contrar, mulţi ar fi dorit să dea zekatul lor.

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Views: 2