Tag: musulman

Sensuri ale expresiei „La ilaha illallah” – partea 1

 

A. A. Mawdudi

 

la ilaha 1În limba arabă cuvântul ilah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi lucru semnifică Huda în persană. Deva în hindi, God în engleză şi Dumnezeu în română. Şi în celelalte limbi ale lumii există, de asemenea, cuvinte semnificând acelaşi lucru.
Pe de altă parte, cuvântul lui Allah semnifică numele original şi personal al lui Allah. La ilaha illallah semnifică: nu există altă divinitate în afară de Allah.
Din vremurile cele mai vechi oamenii au avut obiceiul să-şi aleagă zeii şi să se roage lor. Chiar şi în epoca contemporană, comunităţile existente în lume, atât cele primitive cât şi cele civilizate au zeii lor şi se închină lor. Acest lucru demonstrează că omul, prin factura sa, este înclinat să creadă şi să roage la divinitate. În sufletul lui există ceva care-l determină să se comporte ăn acest fel.
Aici se pune o întrebare: ce este acel ceva şi de ce omul se simte obligat să se comporte astfel? Răspunsul la această întrebare îl aflăm cercetând poziţia omului în această lume. Studiul omului şi al naturii din această perspectivă, arată că omul este neputincios, dezarmat în faţa unei situaţii. Puterea omului nu este nelimitată. Din contră, în multe situaţii este slab şi neajutorat. Este dependent de nenumărate alte forţe şi fără sprijinul acestora nu poate să se descurce de unul singur. Pentru a-şi perpetua existenţa sunt necesare foarte multe lucruri. În foarte multe cazuri el nu poate să le dobândească de sine stătător. Câteodată el le dobândeşte destul de uşor, dar în multe cazuri nu poate ajunge la ele. Are la îndemână mai multe căi şi mijloace pentru a dobândi, dar uneori reuşeşte, iar alteori nu. Se întâmplă aşa pentru că nu întotdeauna el este capabil de reuşită, întrucât tot timpul este întâmpinat de obstacole de tot felul. Astfel, diferitele calamităţi spulberă, într-o clipă, tot ce a agonisit el o viaţă întreagă, diferitele întâmplări şi situaţii nefaste îl descurajează, în permanenţă este ameninţat de boli, nelinişti şi nenorociri care-l împiedică să fie fericit. Luptă să scape de strânsoarea acestor situaţii, dar nu întotdeauna el are sorţi de izbândă. Există o sumedenie de lucruri cere îl sperie prin măreţia lor, ca munţii, râurilr, animalele sălbatice. El este martor neputincios în faţa cutremurelor, uraganelor şi în faţa altor asemenea dezlănţuiri ale naturii. Urmăreşte norii negrii de pe cer şi vede cum aceşti nori însoţiţi de tunete şi fulgere se transformă într-un adevărat potop. Observă mişcarea permanentă a soarelui, lunii şi a altor aştrii. Înţelege cât de neînsemnat şi mic este el în contrast cu acestea. El se simte slab, mic şi neajutorat, gândindu-se, pe de o parte la aceste minuni, iar pe de altă parte având conştiinţa slăbiciunii sale.
Fără îndoială că primele sentimente religioase la om au apărut ăn aceste condiţii. Omul este predispus să mediteze asupre puterii care dirijează aceste forţe. Gândul la măreţia acestei puteri îl face să se supună ei şi să-i implore ajutorul. Mai mult, el caută, prin diferite mijloace, să-i intre în voie, pentru a se bucura de ajutorul ei. Se teme de această putere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i câştige bunăvoinţa, pentru a se feri de mânia ei.
Omul primitiv s-a închinat la lucruri de care se teme datorită imensităţii lor, la lucruri vitale pentru existenţa sa, sau, din contră, la lucruri care îi amărau viaţa. De aceea obiectele închinăciunii lui erau copacii, animalele, râurile, munţii, focul, ploaia, aerul şi alte multe asemenea lucruri. Acesta este stadiul cel mai obscur al ignoranţei.
Odată cu începerea risipirii ignoranţei şi lărgirii orizontului lor de cunoaştere, oamenii încep să-şi dea seama că aceste lucruri la care s-au încheiat şi au crezut, nu au o poziţie mai privilegiată decât a lor, din care cauză nu se pot aştepta la vreo protecţie din partea lor. Astfel, ei au considerat că nivelul apelor unui râu şi creşte, şi descreşte, iar uneori râul se şi usucă, munţii semeţi pot fi mutaţi din loc, de către om, productivitatea solului, de multe ori, nu depinde de el însuşi, ce de ploaie. Dar şi existenţa ploii are în vedere anumite condiţionări. Ea, la rândul ei, depinde de nori şi de curenţii care transportă aceşti nori. Curenţii de aer, de asemenea, depind de alte fenomene. Evoluţia tuturor aştrilor este în strictă dependenţă de unele legi imuabile.
În faţa acestor realităţi gândirea umană încearcă să descopere care este totuşi legea aceea supremă care orânduieşte întregul univers. Câtă organizare şi armonie există în acest univers! Desigur că acest echilibru perfect existent între aceste puteri şi fenomene se datorează unei legi, unei voinţe supreme. În faţa acestei unităţi şi subordonări ale tuturor acestor puteri şi fenomene unei singure voinţe supreme, omul a renunţat să se mai roage unor aşa zişi zei, concentrându-şi atenţia asupra unei singure divinităţi, care era deasupra tuturor acestor zei. El a înţeles că dacă ar fi existat mai mulţi zei independenţi unul de celălalt, acest echilibru al unuversului ar fi fost afectat grav.
Observând cu atenţie tot ce se întâmplă în jurul său şi în natură, în general, omul a ajuns la concluzia că şi lucrurile ca şi focul, apa, anumite animale etc., la care se închina înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute. El începe să privească lucrurile şi mai în profunzime, punându-şi diferite întrebări.
Câtă perfecţiune există în faptul că soarele răsare şi apune cu o precizie greu de imaginat şi câtă armonie şi concordanţă există în manifestarea ciclică a unor fenomene ca zi şi noapte, anotimpuri, ploaie şi vânt etc..
Omul a denumit această putere supremă Allah, Permeşvar, God, Huda-i Hudagan, Dumnezeu. Dar, din cauză că bezna ignoranţei încă persistă, oamenii nu renunţă uşor la zeii care se închinau închinau înainte de a-l descoperi pe Allah. Oamenii se gândesc că pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, înainte de toate trebuie să câştige bunăvoinţa zeilor mai mărunţi. Aici se pot imagina treptele ierarhice ale unui mister, unde, pentru a ajunge la ministrul plin, trebuie să treci pe la mai multe trepte ierarhice în structura ministerului respectiv. Astfel după această concepţie, zeii mai mici sunt folosiţi ca mijloc care asigură apropierea de zeul cel mare.
Odată cu lărgirea orizontului de cunoaştere al omului, creşte şi nemulşumirea lui din cauza numărului mare de zei. Oamenii mai instruiţi studiază mai în profunzime aceste lucruri şi din ce în ce mai mulţi dintre aceştia ajung la concluzia că aşa-zişi zei, cu înfăţişare de om, nu posedă însuşiri divine, mai mult, ei îşi dau seama că aceştia sunt nişte creaturi mai neajutorate decât omul. Dar ideea de monoteism mai poartă în ea unele rămăşiţe ale ignoranţei. Tocmai de aceea unii oameni cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi că are o reşedinţă determinată. Unii cred că Allah coboară pe pământ, sub înfăţişare de om, iar alţii nutresc convingerea că Allah, după ce pus la punct toate treburile universului, acuma se odihneşte undeva retras. Oamenii mai cred că pot intra în voia lui Allah doar prin intermediul unor sfinţi şi spirite şi că până nu se câştigă bunăvoinţa acestora nu se poate face nimic. Mai sunt o serie de oameni care cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi găsesc de cuviinţă să şină undeva la verdere figura lui, pentru a se închina. Aceste idei denaturate au continuat să existe multă vreme şi nu au dispărut aşa uşor. Aceste obiceiuri mai persistă şi astăzi în rândul unor categorii de oameni.
Tawhid’ul este o chintesenţă a tuturor ideilor transmise oamenilor de Allah, prin intermeiul profeţilor, privind noţiunea de Allah. La început acest mesaj a fost transmis, pe pământ, prin intermediul lui Adam. Acelaşi mesaj l-au transmis oamenilor Noe, Avraam, Moise şi Isus. Mesajul transmis oamenilor de Muhammed a fost acelaşi ca al precedesorilor săi. Acest mesaj este cea mai mare valoare. Ştiinţa cuprinsă în acest mesaj este simplă, categorică şi cu desăvârşire ferită de ignoranţă. Omul a greşit şi a păcătuit devenind idolatru, numai atunci când nu a vrut să ştie de acest mesaj al profeţilor. Însă Teuhid-ul risipeşte toţi norii ignoranţei şi luminează orizontul cu raza adevărului.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din RomâniaSource Link

Views: 3

Totul despre I’tikaf – partea 1

 Totul despre I’tikaf – partea 1

itikafDefinitia sa: I’tikaf inseamna a (se) tine de ceva, fie bun sau rau, si a nu mai tine cont de nimic altceva. Allah Preainaltul spune in Coran: “Ce sunt aceste chipuri la care voi va inchinati [akifun] ?” (Al-Anbiyaa’:52) – ceea ce inseamna ca ei s-au dedicat adorarii. In cazul nostru aceasta reflecta izolarea si ramanerea in moschee cu intentia de a te apropia si mai mult de Allah Preainaltul.

Legimitatea sa: Toti savantii sunt de acord in ceea ce priveste legitimitatea sa. Profetul se izola timp de 10 zile in fiecare Ramadan. In anul mortii sale a petrecut in izolare 20 de zile. Aceasta este relatat de al-Bukhari, Abu Dawud si ibn-Majah. Companionii Profetului si sotiile se izolau impreuna cu el si au continuat si dupa moartea sa. Chiar daca este o activitate facuta pentru apropierea de Allah Preainaltul, nu exista nicio relatare autentica referitoare la virtutiile sale. Abu Dawud a declarat: “L-am intrebat pe Ahmad, ‘Ai stiinta de ceva legat de virtutiile izolarii ?’ El mi-a raspuns: ‘Nimic, cu exceptia catorva [relatari] slabe.’ ”

Tipurile diferite de izolare: Exista doua categorii de izolare: optionala (sunnah) si obligatorie. Izolarea sunnah este aceea pe care musulmanul o face dorind sa se apropie de Allah Preainaltul, urmand calea Profetului (Pacea si binecuvantarea lui Allah sa fie asupra sa!), in mod particular in ceea ce priveste ultimele zece zile din Ramadan.

Izolarea obligatorie este cea pe care o persoana si-o impune. Ea se poate face ca urmare a unui legamant, de exemplu: “Pentru Allah, ma voi izola” sau: “Daca Allah ma va vindeca, ma voi izola”, in cel din urma caz fiind ceva conditionat. In Sahihul lui al-Bukhari s-a relatat ca Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah sa fie asupra sa!) a spus: “Acela care face un legamant de a-I da ascultare Lui Allah, trebuie sa I se supuna.” ‘Umar a spus: “Mesager al lui Allah, am promis ca ma voi izola o noapte in moschee la Mekka.” Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah sa fie asupra sa!) i-a raspuns: “Indeplineste-ti promisiunea.”

Durata izolarii: Izolarea obligatorie trebuie sa fie dureze atat cat s-a precizat in legamant. Daca o persoana a promis sa se izoleze pentru o zi sau mai mult, atunci trebuie sa o faca atat cat a promis.

Izolarea optionala (preferabila) nu are o anumita limita de timp. Ea se poate efectua stand in moschee cu intentia de izolare pentru o perioada mai lunga sau scurta de timp. Rasplata va fi conforma duratei de sedere in moschee. Daca se paraseste moscheea si apoi se revine, respectiva persoana trebuie sa-si reinnoiasca intentia de izolare. Ya’la ibn Umayyah a spus: “M-am izolat in moschee pentru un timp.” ‘Ata i-a raspuns: “Cat timp te-ai izolat acolo inseamna i’tikaf. Daca stai in moschee cu speranta de [a obtine ceva] benefic, inseamna i’tikaf. Altfel, nu.” Acela care efectueaza izolarea optionala, poate sa o intrerupa oricand. Chiar daca aceasta se petrece inainte de sfarsitul perioadei pentru care a intentionat.

‘Aishah a relatat ca daca Profetul intentiona sa se izoleze, isi facea rugaciunea de dimineata si incepea izolarea. Odata a dorit sa se izoleze in ultimele zece zile din Ramadan si a ordonat sa i se ridice cortul sau. ‘Aishah a mai spus: “Cand l-am vazut, am dispus ca si cortul meu sa fie ridicat, fiind urmata de unele din sotiile Profetului. Dupa ce [Profetul] si-a terminat rugaciunea de dimineata si a zarit toate aceste corturi, a intrebat: ‘Ce inseamna aceasta ?’ Ele au raspuns: ‘Noi cautam supunere [fata de Allah si Mesagerul Sau].’ A ordonat ca atat cortul sau, cat si cele ale sotiilor sale sa fie desfacute, amanandu-si izolarea pentru primele zece zile [din luna Shawwal].”

Faptul ca Mesagerul lui Allah a ordonat coborarea corturilor sotiilor sale si le-a cerut sa iasa din izolare dupa ce ele si-au manifestat intentia arata ca ele au facut aceasta dupa ce au inceput-o. De asemenea, relaterea ne mai invata ca barbatul poate sa-si opreasca sotia de la izolare, daca ea nu a obtinut permisiunea sa. In ceea ce priveste acordarea, in prima faza, urmata de retragerea permisiunii de izolare a sotiei exista mai multe opinii. Conform lui ash-Shaf’i, Ahmad si Dawud, sotul poate sa procedeze astfel, caz in care sotia trebuie sa iasa din izolare.

Conditiile izolarii: Acela care se izoleaza poate fie un musulman adult, un copil cu discernamant curat din punct de vedere al organelor sexuale sau un adolescent fara menstruatie sau sangerare in legatura cu nasterea. Izolarea nu este primita de la un necredincios, de la un copil lipsit de judecata, de la o persoana necuratata sub aspect sexual, de la o femeie aflata la menstruatie sau care sangereaza dupa nastere.

 

 

islamulazi.ro/forumSource Link

Views: 1

Rugăciunea – un pilon al credinței

 

A. Al-Mawdudi
salatRugăciunea este una din îndatoririle cele mai importante ale unui musulman. Ce este de fapt Rugăciunea? Este o rugăciune zilnică care se realizaeză prin repetarea, de cinci ori pe zi, a credinţei pe care se întemeiază religia noastră. Un bun musulman se scoală de dimineaţă, se spală, se purifică şi se prezintă în faţa lui Allah, pentru salat, pentru rugăciune. Diferetele mişcări pe care le execută în timpul Rugăciunii constituie simbolul supuşeniei umane faţă de atotputernicia lui Allah. Rugăciunile exprimate în timpul Rugăciunii sunt legământul unui musulman faţă de Allah.
Rugăciunile exprimate în timpul Rugăciuniiui sunt legământul unui musulman faţă de Allah. În timpul Rugăciuniiui un musulman imploră de la Allah să-i lumineze calea, să-i ierte păcatele şi să fie bun cu el. El recită diferite versete din Coran, îşi îndreaptă cu pioşenie gândurile către profeţi, îşi reînnoieşte credinţa în ziua de apoi şi îşi aminteşte că într-o zi se va înfăţişa în faţa bunului Allah şi că atunci va fi nevoit să dea socoteală pentru toate faptele sale bune şi rele înfăptuite. Ziua unui bun musulman aşa începe. Doar peste câteva ore muezinul îl cheamă din nou la rugăciune şi iarăşi apleacă capul cu supuşenie în faţa lui Allah şi iarăşi repetă legământul pe care-l are faţă de El.
Lasă, pentru câteva minute, toate preocupările lumeşti şi se roagă pentru a fi primit în faţa lui Allah. Acest moment îl determină să-şi aducă aminte de adevărata menire pe care o are în această lume. Apoi, el se întoarce la preocupările sale lumeşti, ca peste încă câteva ore să se înfăţişeze din nou înaintea lui Allah.
Odată cu venirea serii şi lăsarea întunericului se roagă din nou, pentru ca întunericul nopţii să nu-l facă să-şi uite îndatoririle pe care le are faţă de Allah. Apoi, la lăsarea nopţii, el îşi săvârşeşte ultima rugăciune a zilei, reînnoindu-şi încă o dată credinţa înainte de somn.
Nu este nevoie de prea multe explicaţii ca să înţelegem cum că Rugăciunea fortifică fundamentele credinţei noastre, cum că această rugăciune ne învaţă supuşenia faţă de Allah şi cum că ea reănnoieşte şi împrospătează credinţa, care constituie izvorul purităţii morale şi spirituale.
Cum ne pregătim pentru salat? Mai întâi de toate săvârşim spălarea rituală, care se realizează în forma în care ne-a poruncit profetul nostru Muhammed. De ce trebuie să procedăm aşa? Tocmai de aceea pentru că noi credem în profetul nostru şi considerăm de datoria noastră ca să-i urmăm calea.
De ce nu citim intenţionat cu greşeli Coranul? Nu-l citim aşa întrucât ştim că această carte sfântă cuprinde în ea cuvântul lui Allah şi de aceea ştim că greşelile ar constitui o ofensă adusă lui Allah. De multe ori, la spălat, noi citim în gând, rugăciunile. Şi ştim foarte bine că nimeni nu ne poate auzi sau vedea dacă noi le citim cu adevărat sau nu. Dar ştim, în acelaşi timp că un bun musulman niciodată nu se preface. De ce? Tocmai pentru că noi toţi ştim că Allah ne urmăreşte pe fiecare din noi, că aude şi vede dacă citim sau nu şi ştim că pentru El nu există nicio taină.
Ce anume ne împinge pe noi să săvârşim Rugăciunea, din moment ce nimeni nu ne obligă să facem acest lucru sau nimeni nu ne urmăreşte în mod expres să-l facem? Oare nu săvârşim Rugăciunea doar pentru că suntem conştienţi de faptul că Allah vede întotdeauna totul? Ce anume vă determină să lăsaţi baltă toate preocupările dvs. şi să alergaţi la moschee pentru a săvârşi Rugăciunea? Ce anume vă determină să vă sculaţi dis-de-dimineaţă, întrerupându-vă somnul dulce, pentru spălat sau să mergeţi la geamie, suportând arşiţa soarelui de prânz sau să sacrificaţi o distracţie foarte tentantă pentru a săvârşi Rugăciunea de seară? De ce ne temem ca nu cumva să comitem o greşeală când săvârşim Rugăciunea? Se întâmplă aşa pentru că există în noi teama de Allah şi ştim că în ziua judecăţii de apoi ne prezentăm înaintea Lui şi atunci suntem obligaţi să dăm socoteală. Să ne gândim puţin, oare există un mijloc mai bun de educaţie morală şi spirituală decât Rugăciunea? Tocmai această educaţie este cea care formează un musulman desăvârşit. Rugăciunea îi aminteşte tot timpul unui om legământul pe care îl are cu Allah. Îl determină să-şi reînnoiască credinţa în El, îl face să nu uite nici măcar pentru o clipă credinţa în ziua judecăţii. Rugăciunea este un mijloc de educaţie desăvârşit care ajută să se stabilească un echilibru perfect între gândirea şi acţiunile omului.
Un om care săvârşeşte de cinci ori pe zi Rugăciunea, fără îndoială că se poate considera că este un bun msulman, un om care în trecerea lui prin acesată lume a ştiut să fie un adevărat credincios. Orice poate avea încredere într-un asemenea om. Acest fel de om nu se va împăca niciodată cu nedreptatea sau cu o hotărâre strâmbă.
Există obligaţia pentru un musulman să săvârşească Rugăciunea de vineri împreună cu ceilalţi coreleigionari. Aceasta cultivă între musulmani un raport de dragoste şi înţelegere reciprocă. Acest salat de vineri dezvoltă la musulmani sentimentul de solidaritate şi în aceeaşi măsură sentimentul de frăţie. Rugăciunea totodată este simbolul egalităţii. Pentru că bogaţii şi săracii, conducătorii şi conduşii, cei cu şcoală şi ignoranţii, fără deosebire, formează un singur şir şi toţi împreună se închină lui Allah. Pe scurt, rugăciunea cultivă la oameni o viaţă individuală şi colectivă deosebit de sănătoasă.
Binefacerile acesteia sunt foarte multe. Cei care nu săvârşesc Rugăciunea nici nu-şi dau seama cât de mult pierd. Numai un musulman care practică Rugăciunea zi de zi, absolut fără nicio derogare de la această practică, ştie ce binefacere imensă este pentru un om atât în viaţa lui pământească, dar mai ales, pentru viaţa de apoi. Săvârşirea salat-ului de cinci ori pe zi constituie una din poruncile profetului Muhammed pentru toţi musulmanii.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din RomâniaSource Link

Views: 0