de Muhammad Ali Al-Hashimi
Una dintre cele mai de seamă trăsături ale femeii musulmane este adânca ei credinţă în Allah Preaînaltul şi convingerea neprefăcută că tot ceea ce se întâmplă în acest univers, orice soartă care cade asupra omenirii, se întâmplă numai cu Voia şi Porunca lui Allah. Orice lucru care i se întâmplă unei persoane nu ar fi putut fi evitat şi tot ce nu se întâmplă nu ar fi putut fi făcut să se întâmple.
O persoană nu are altă alegere în această viaţă decât să urmeze calea cea dreaptă şi să facă fapte bune – acte de slăvire şi alte fapte – prin orice mijloc poate, punându-şi întreaga încredere în Allah, supunându-se Voinţei Lui şi având convingerea că, în orice moment, are nevoie de ajutorul şi de sprijinul Său.
Povestea lui Hajar (soţia profetului Ibrahim) oferă femeii musulmane cel mai minunat exemplu de credinţă adâncă şi încredere totală în Allah. Profetul Ibrahim (Avraam) – Pacea fie asupra sa! – a lăsat-o la Ka’aba, în Mecca, mai sus de fântâna Zamzam, într-o vreme în care în acel loc nu se găseau nici oameni, nici apă. Hajar nu avea pe nimeni alături în afară de pruncul ei, Ismail. Şi ea l-a întrebat pe Ibrahim, liniştită, fără urmă de panică: „Allah ţi-a poruncit să faci aşa, o, Ibrahim?” Profetul Ibrahim – Pacea fie asupra sa! – a răspuns: „Da.”
Răspunsul pe care l-a dat reflectă acceptarea şi optimismul ei: „Atunci El nu ne va părăsi.” (relatat de Bukhari în Kitaab al-Anbiya1)
A fost o situaţie foarte grea: un bărbat şi-a părăsit atât soţia, cât şi fiul nou-născut într-un loc neroditor, unde nu existau nici plante, nici apă şi nici oameni, şi s-a întors în îndepărtatul ţinut al Palestinei. El nu i-a lăsat nimic în afară de o traistă de curmale şi un burduf plin cu apă. Dacă nu ar fi fost adânca ei credinţă şi încredere pe care o avea în Allah, care i-au umplut inima, Hajar nu ar fi putut face faţă unei astfel de situaţii grele; s-ar fi prăbuşit numaidecât şi nu ar mai fi devenit femeia al cărei nume este amintit mereu, zi şi noapte, de cei care înfăptuiesc pelerinajul cel mare (Hajj) şi cel mic (Umra) în Casa lui Allah, de fiecare dată când beau apa curată a Zamzam-ului şi aleargă între colinele Safa şi Marua, aşa cum a făcut Hajar în acea istovitoare zi.
Această credinţă adâncă a avut un efect uimitor asupra vieţilor musulmanilor, bărbaţi şi femei: le-a trezit conştiinţa şi le-a reamintit că Allah este martor la fiecare lucru, cunoaşte fiecare taină şi este alături de fiecare persoană, indiferent cine ar fi aceasta. Nimic nu redă mai clar o idee despre acea conştiinţă şi teamă de Allah decât povestea tinerei musulmane, relatată în „Sifat as-Safua” şi „Uafiiat al-A’iaan”, poveste citată de Ibn Al-Jauzi în „Ahkaam an-Nisaa’”: „’Abdullah ibn Zaid ibn Aslam a relatat de la tatăl său, de la bunicul său, care a zis: «Îl însoţeam pe ’Umar ibn Al-Khattab – Pacea fie asupra sa! – în timp ce patrula prin Medina, pe timp de noapte, şi el s-a simţit obosit şi s-a sprijinit de un perete. Era miezul nopţii şi (noi am auzit când) o femeie i-a zis fiicei ei: «Fata mea, ridică-te şi amestecă laptele acela cu nişte apă.» Fata a zis: «O, mamă, n-ai auzit astăzi ordinul califului?» Mama a zis: «Ce să aud?» Fata a răspuns: «A poruncit cuiva să anunţe cu voce tare că laptele nu trebuie amestecat cu apă.» Mama a zis: «Ridică-te şi amestecă laptele cu apă; te afli într-un loc în care ’Umar nu te poate vedea.» Fata i-a zis mamei ei: «Nu pot să îi dau ascultare în public şi să nu-i dau ascultare în particular.» ’Umar a auzit
acestea şi mi-a spus: «O, Aslam, du-te în acel loc şi vezi cine e acea fată, cu cine a vorbit ea şi vezi dacă are soţ.» Aşa că m-am dus în acel loc şi am văzut că era nemăritată; cealaltă femeie era mama ei şi nici una dintre ele nu avea soţ. M-am întors la ’Umar şi i-am spus ce aflasem. Şi-a chemat fiii la un loc şi le-a zis: «Are vreunul dintre voi nevoie de-o soţie, ca să pot aranja căsătoria pentru voi? Dacă aş avea dorinţa de-a mă căsători, aş fi primul care ar lua-o în căsătorie pe această tânără.» ’Abdullah a zis: «Eu am soţie.» ’Abdur-Rahman a zis: «Am soţie.» ’Asim a zis: «Eu nu am soţie, aşa că permite-mi să o iau eu de nevastă.» Atunci ’Umar a aranjat ca ea să se căsătorească cu ’Asim. Ea i-a dăruit lui o fiică şi aceasta a crescut şi a devenit mama lui ’Umar ibn ’Abdul-’Aziz.»”
Acesta este adâncul înţeles al ştiinţei pe care islamul a implantat-o în inima acestei tinere femei. Ea a fost credincioasă şi dreaptă în toate faptele ei, atât în public, cât şi în particular, deoarece a crezut că Allah este tot timpul cu ea şi că El vede şi aude totul. Aceasta este adevărata credinţă şi acestea sunt urmările acestei credinţe care a înălţat-o până la nivelul desăvârşirii (ihsaan). Una dintre răsplăţile imediate cu care a onorat-o Allah a fost această căsătorie binecuvântată, unul dintre descendenţi ei fiind cel de-al cincilea calif drept-călăuzit, ’Umar ibn ’Abdul-’Aziz.
Credinţa adevăratei musulmane este curată şi clară, neîntinată de nici o pată de ignoranţă, de nici o iluzie sau superstiţie. Această credinţă se bazează pe credinţa în Allah, Unicul, Preaînaltul, Veşnicul, Cel care poate face orice lucru Cel care controlează întregul univers şi Cel la care toate lucrurile trebuie să se întoarcă:
Spune: “În mâna cui se află stăpânirea tuturor lucrurilor şi cine apără şi de cine nu există apărare, dacă ştiţi?” / Vor zice ei: “Ale lui Allah sunt!” Spune: “Şi cum se face că sunteţi voi fermecaţi?”
[Coran 23:88,89]
Aceasta este credinţa pură, adâncă, care întăreşte caracterul femeii musulmane în forţă, înţelegere şi maturitate, pentru ca ea să vadă viaţa aşa cum este în realitate, un loc de încercare ale cărui rezultate se vor vedea în Ziua care va veni fără îndoială:
Spune: „Allah vă dă viaţă, apoi vă dă moarte, apoi vă va aduna pe voi în Ziua Învierii! Nu este îndoială întru aceasta, însă cei mai mulţi oameni nu ştiu.”
[Coran 45:26]
„…Oare credeţi că v-am creat pe voi fără rost şi că nu vă veţi întoarce la Noi?”
[Coran 23:115]
„Binecuvântat fie Acela care are în mâna Lui împărăţia şi este cu putere peste toate, / Acela care a făcut moartea şi viaţa, ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă. Şi El este Puternic [şi] Iertător. [Al-’Aziz, Al-Ghafur].”
[Coran 67:1,2]
În acea Zi, omul va fi tras la răspundere pentru faptele sale. Dacă acestea sunt bune, bine va fi pentru el, iar dacă sunt rele, rău va fi pentru el. Nu va avea loc nici cea mai mică nedreptate:
„În Ziua aceea, fiecare suflet va fi răsplătit, după cum îşi va fi agonisit. Nu va fi nedreptate în Ziua aceea. Allah este grabnic la socotire.”
[Coran 40:17]
Balanţa (în care vor fi cântărite faptele omului) va măsura fiecare lucru cu cea mai mică precizie, fie în favoarea persoanei respective, fie împotriva acesteia.
„Cel care a făcut un bine cât un grăunte de colb, îl va vedea, / După cum, cel care a făcut un rău cât un grăunte de colb, îl va vedea.”
[Coran 99:7,8]
Nimic nu poate fi ascuns în acea Zi de Domnul Gloriei, nici măcar un lucru la fel de nesemnificativ cât un bob de muştar:
„În Ziua Învierii, Noi vom pune balanţa dreaptă şi nici un suflet nu va fi urgisit câtuşi de puţin. Şi de ar fi ceva, chiar şi numai cât greutatea unui bob de muştar, Noi îl vom aduce. Şi Noi suntem îndeajuns ca socotitori.”
[Coran 21:47]
Fără îndoială că, atunci când cântăreşte înţelesul acestor versete, musulmana adevărată se va gândi la acea Zi hotărâtoare şi se va întoarce la Domnul ei (Allah) cu supunere, căinţă şi mulţumire, căutând să facă atât de multe fapte bune pe cât poate, ca pregătire pentru Ziua de Apoi.
Sursa: Liga Islamică și Culturală din România
Source Link
Views: 1