Dragostea

F Gulen   Dragostea este un elixir. Omul trăieşte cu dragoste, dragostea îl face fericit, iar el îi face pe cei din jur fericiţi prin dragoste. În vocabularul oamenilor, dragostea este viaţă. Ne simţim şi ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Allah Cel Atotputernic nu a creat între oameni o legătură mai puternică decât dragostea, […]

F Gulen

 

Dragostea este un elixir. Omul trăieşte cu dragoste, dragostea îl face fericit, iar el îi face pe cei din jur fericiţi prin dragoste. În vocabularul oamenilor, dragostea este viaţă. Ne simţim şi ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Allah Cel Atotputernic nu a creat între oameni o legătură mai puternică decât dragostea, acest sentiment care ne apropie unul de altul. Pământul s-ar preface în ruină fără dragostea care îl reînoieşte şi îl ţine viu. Djinnii şi oamenii au sultanii lor; albinele, furnicile şi termitele au regine; pentru fiecare dintre aceştia există un tron. Regii şi reginele preiau puterea în diferite feluri şi se urcă pe tronurile lor. Dragostea este sultanul care domneşte pe tronul inimilor noastre fără a fi trebuit să dea vreo bătălie. Limba şi buzele, ochii şi urechile ne sunt de preţ atâta vreme cât poartă steagul dragostei. Şi totuşi, dragostea are valoare în sine şi prin sine. Inima, sălaşul dragostei, este de nepreţuit prin dragostea pe care o adăposteşte. Poţi cuceri fortăreţe fără a vărsa o picătură de sânge, doar fluturând în faţa lor steagul dragostei. Sultanii devin ostaşi ai afecţiunii odată cuceriţi de ostaşii dragostei.

Suntem crescuţi într-o atmosferă în care izbânzile dragostei strălucesc în ochii noştri şi sunetul de tobe al dragostei răsună în inimile noastre. Inima ne tresaltă de bucurie când vedem ridicându-se steagul dragostei. Dragostea este atât de strâns înlănţuită de noi, încât vieţile ne sunt pe deplin subjugate de dragoste şi ne închinăm sufletele dragostei. Cât trăim, trăim cu dragoste. Şi când murim, murim cu dragoste. Cu fiecare răsuflare, o simţim parte a existenţei noastre. Ea ne apără de geruri, şi tot ea ne apără şi de arşiţă.

Dacă a mai rămas ceva curat şi încă neatins în această lume înecată în poluare, în care răul există pretutindeni, atunci este dragostea. Printre podoabele ofilite ale acestei vieţi, dacă mai există vreo frumuseţe care şi-a păstrat măreţia şi farmecul nepălite, atunci este tot dragostea. Nimic nu este mai real şi mai durabil decât dragostea, pentru toate naţiunile şi toate societăţile de pe acest Pământ. Ori de câte ori se aude susurul dragostei, mai dulce şi mai cald decât un cântec de leagăn, toate vocile şi toate instrumentele tac, şi toate se unesc într-o contemplare a tăcerii, pe care o cântă pe strunele lor cele mai profund muzicale.

Creaţia este aprinderea firului din miezul lumânării dragostei, firul prin care te faci „cunoscut şi văzut”. Dacă Allah nu ar fi iubit creaţia, nu am avea luni, nu am avea sori, nu am avea stele. Cerurile sunt toate poeme de dragoste, a căror rimă este Pământul. Impactul adânc al dragostei se simte în natură şi, în relaţiile dintre oameni, steagul dragostei se înalţă spre a fi văzut de toţi. Dacă există în societate vreo monedă care să nu-şi piardă valoarea, atunci este dragostea şi, încă o dată, valoarea dragostei se regăseşte în sine. Dragostea cântăreşte mai mult decât aurul cel mai curat. Aurul şi argintul îşi pot pierde valoarea pe o piaţă sau alta, într-un loc sau altul, dar porţile dragostei rămân închise în faţa pesimismului şi nimic nu poate schimba armonia şi statornicia intrinsecă a dragostei. Chiar şi în clipa de faţă, numai oamenii cufundaţi în ură, mânie şi duşmănie încearcă să se împotrivească şi să lupte împotriva dragostei. Ce ironie … Singurul leac care le poate aduce alinare acestor suflete sălbatice este dragostea. Dincolo de comorile lumeşti, sunt multe alte cufere pe care numai cheile mistice ale dragostei le pot deschide. Nici o altă valoare pe acest pământ nu poate învinge dragostea şi nu se poate nici măcar măsura cu ea. Strângătorii de aur, de argint, de monezi sau de alte obiecte de preţ sunt întotdeauna învinşi în acest maraton de adepţii devotaţi ai dragostei şi ai afecţiunii. Când vine ziua, în ciuda măreţiei şi splendorii vieţii lor, adunătorii de comori lumeşti îşi văd cuferele goale şi focurile stinse în vatră. Dar candela dragostei arde mereu, dând lumină şi răspândind-o în inimile şi în sufletele noastre.

Fericiţii care au îngenunchiat în faţa altarului dragostei şi care şi-au închinat viaţa răspândirii dragostei nu găsesc loc în vocabularul lor pentru cuvinte cum ar fi ura, mânia, uneltirea, resentimentul, şi nu se lăsat pradă duşmăniei nici dacă viaţa le-ar fi în joc. Capetele şi le ţin plecate cu smerenie, dragostea le umple întreaga fiinţă, nu întâmpină cu bucurie nimic altceva decât dragostea. Când îşi înalţă capetele, duşmănia fuge şi se ascunde, ura se zvârcoleşte cu furie sub loviturile dragostei.

Singurul farmec care poate desface uneltirile Satanei este dragostea. Trimişii şi profeţii au putut stinge focurile urii şi ale indiviei aprinse de faraoni, de Nimrozi şi de alţi tirani; şi au făcut-o prin dragoste. Sfinţii au încercat să adune sufletele neascultătoare şi răzvrătite, împrăştiate precum paginile rupte ale unei cărţi; au folosit dragostea drept mijloc de a induce în ceilalţi comportamentul uman. Puterea dragostei a fost îndeajuns de mare pentru a rupe vrăjile lui Harut şi Marut[1] şi a stinge flăcările Iadului. Iată de ce, omul înarmat cu dragoste nu are nevoie de altă armă. Într-adevăr, dragostea este destul de puternică pentru a opri glontele şi chiar ghiuleaua de tun.

dragosteaPreocuparea noastră pentru tot ce ne înconjoară şi dragostea pentru omenire —cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a cuprinde întreaga creaţie—depind de putinţa de a ne înţelege propria esenţă, de a ne descoperi pe noi însine şi de a simţi legătura cu Creatorul. Descoperindu-ne adâncurile fiinţei şi potenţialul ascuns în esenţa noastră, vom înţelege că şi în alţii se regăseşte acelaşi potenţial. Şi pentru că aceste valori interioare sunt direct legate de Creator, vom simţi înflorind admiraţia pentru bogăţia pe care o ascunde înlăuntrul său tot ceea ce a fost creat şi vom începe să privim orice fiinţă într-un alt mod şi dintr-o cu totul altă perspectivă. Ne înţelegem şi ne preţuim unul pe altul în funcţie de capacitatea noastră de a recunoaşte calităţile şi bogăţia interioară care se regăsesc în fiecare om. Cuvintele Profetului redau esenţa acestui concept: „Credinciosul este oglinda altui credincios”. De aici, putem spune: „Omul este oglinda altui om”. Dacă ajungem să înţelegem şi să preţuim bogăţia ascunsă în străfundurile fiecăruia, vom înţelege că această bogăţie vine de la El şi că frumuseţea şi dragostea din acest univers îi aparţin Lui. Sufletul care pătrunde aceste sensuri va vorbi în limbajul inimii, tălmăcit nouă de Rumi: „Veniţi, veniţi şi alăturaţi-vă nouă, căci suntem oameni ai dragostei pentru Allah! Veniţi, intraţi pe poarta dragostei şi aşezaţi-vă lângă noi. Să ne vorbim unul altuia cu inimile. Să ne vorbim tainic, fără ca urechea să audă şi fără ca ochiul să vadă. Să râdem împreună în tăcere, fără ca buzele să ni se mişte, să râdem precum trandafirii. Ca gândul, să ne privim unul pe altul fără cuvinte, făra sunet. Pentru că suntem la fel, să ne chemăm unul pe altul cu inimile, nu cu buzele, nu cu limba. Şi, luând în mâinile noastre mâinile celorlalţi, să vorbim”.

O înţelegere atât de profundă a unor astfel de sentimente şi valori umane se întâlneşte rareori în cultura de azi. Nu le regăseşti uşor nici în filosofia greacă, nici în gândirea latină, şi nici în filosofia occidentală. În gândirea islamică, suntem fiecare o manifestare diferită a aceleiaşi Unicităţi, un aspect diferit al aceleiaşi realităţi. Oamenii care s-au reunit în jurul unor puncte de vedere comune, cum ar fi Unicitatea lui Allah, Profetul şi religia, sunt asemeni mădularelor aceluiaşi trup. Mâna nu se ia la întrecere cu piciorul, limba nu se ia la sfadă cu buzele, ochiul nu vede greşeala urechilor, inima nu se înfruntă cu mintea.

Pentru că suntem mădularele aceluiaşi trup, să punem capăt acestei dualităţi care zădărniceşte unirea dintre noi. Să dăm cale liberă unirii între oameni. Este calea cea mai însemnată prin care Allah le dă oamenilor izbândă în această lume şi prin care preschimbă această lume într-un Paradis. Aşa se deschid porţile Cerurilor larg ca să ne primească. Să dăm la o parte grabnic toate gândurile şi simţămintele care ne îndepărtează unul de altul şi să alergăm unul către celălalt, cu braţele deschise.


 

[1] Doi îngeri despre care se vorbeşte în Coran (Al-Baqara 2 : 102) şi care i-au învăţat pe oameni magia, sfătuindu-i să nu o folosească nechibzuit.

Source Link

Views: 2

Poate Islamul rezolva problemele?

  Răspunsul acestei întrebări este Da. Ceea ce voi relata aspura acestui subiect a mai fost relatat de multe persoane. Multe predici la adresa islamului ce provin din lumea vestică sunt un argument puternic ce susțin abilitatea islamului de a rezolva o bună parte din probleme. Cine poate conduce o fabrică mai bine dacă nu […]

 

Răspunsul acestei întrebări este Da. Ceea ce voi relata aspura acestui subiect a mai fost relatat de multe persoane. Multe predici la adresa islamului ce provin din lumea vestică sunt un argument puternic ce susțin abilitatea islamului de a rezolva o bună parte din probleme.

Cine poate conduce o fabrică mai bine dacă nu cel care a construit-o? Când vrem ca un aparat electronic să funcționeze, consultăm pe cineva înainte de a-l cumpăra. În același fel, Cel care ne-a creat pe noi știe mai bine cum ar trebui să decurgă viața noastră socială și individuală. În mod concret, El ne-a oferit cel mai bun sistem prin care noi oamenii putem trăi: Islamul.

În ziua de azi putem observa în jurul nostru ruina sistemelor produsă de mâna omului. Feudalismul, capitalismul, socialismul și comunismul au căzut treptat sau sunt în ruină în prezent, lăsând în urmă doar lamentare și supărare. Islamul, însă, nu și-a pierdut deloc vigoarea sa originală și îl simțim mereu aproape de noi. Lumea vestică este conțtientă de asta, căci mulți dintre oamenii cu inimi calde de acolo primesc cu bucurie ghizii și prezicătorii musulmani. Chiar și unele biserici au fost de acord să ajute Islamul într-un fel sau altul. Omenirea se îndreaptă către o mai bună înțelegere a islamului și există o convingere răspândită conform căreia Islamul poate rezolva orice problemă.

Dacă chiar și inamicii noștri ne apreciază virtuțile, atunci suntem demni de admirație. În aceste timpuri, chiar și dușmanii islamului par să recunoască virtuțile lui. În Europa, mulți dintre cei care au acceptat Islamul, nu admit asta în mod public din cauza fricii politice sau sociale. Adesea, aceștia sunt membri ai bisericilor.

rezolvarea problemelorPentru a obține un răspuns concret, trebui să adresăm o anumită întrebare detaliată. Este imposibil să arătăm cum anume rezolvă Islamul toate problemele. Dacă cei care afirmă că Islamul nu ne poate rezolva problemele, mi-ar adresa o anumită întrebare, aș fi bucuros să le răspund.

 

fgulen.ro

Source Link

Views: 3

Apel la îndurare

  F. Gulen   Este cât de poate de limpede că cine nu împărtăşeşte aceleaşi valori ale trecutului, şi nici aceleaşi surse, nu ne înţelege tristeţea şi nu se poate arăta decât mirat de atitudinile noastre în general. Cine priveşte prezentul şi viitorul numai din punct de vedere materialistic, şi abordează existenţa numai din punctul […]

 

F. Gulen

 

Este cât de poate de limpede că cine nu împărtăşeşte aceleaşi valori ale trecutului, şi nici aceleaşi surse, nu ne înţelege tristeţea şi nu se poate arăta decât mirat de atitudinile noastre în general. Cine priveşte prezentul şi viitorul numai din punct de vedere materialistic, şi abordează existenţa numai din punctul de vedere al aspectelor sale corporale, nu poate simţi şi nu poate gusta decât plăcerile trecătoare şi deşarte ale trupului. Şi, din aceeaşi perspectivă strâmbă, tot ce nu are legătură cu aspectele corporale sau cu trupul nu merită pomenit. Nici trecutul, nici viitorul nu au sens. Trecutul şi viitorul sunt doar refugii în care se adăpostesc cei al căror prezent s-a pierdut. Pentru astfel de oameni esenţial este prezentul; restul, o pierdere de vreme. Astfel de oameni, prizonieri ai unor vederi atât de înguste, nu pot înţelege cuvinte ca acestea: „Dacă ai şti ce ştiu eu, arareori ai râde şi ai plânge des”. Sultanul cuvintelor, Profetul, cel căruia îi datorăm acest hadith, ştia bine de ce plânge. Tot aşa cum spiritele mature, a căror bucurie este numai credinţa, cunoaşterea şi dragostea divină, sufletele pregătite pentru eternitate, ştiu de ce plâng şi ştiu ce caută. Astfel de oameni au destule motive să plângă.

În afara credinţei şi a dorinţei de găsi pacea—o preocupare a tuturora—sau a pericolului de a te cufunda în necredinţă, există o mulţime de probleme sociale, economice, politice şi culturale care îşi aşteaptă rezolvarea. Sunt nedreptăţi care stau la baza tulburărilor sociale. Sunt drepturi care trebuie reconsiderate şi redistribuite în armonie cu valorile umane şi principiile echităţii şi conştiinţei. Mai sunt speranţele şi idealurile noastre legate de eternitate şi, în opoziţie cu ele, obstacole antidemocratice greu de imaginat şi propaganda puterii. În multe locuri, raţiunea este dominată de emoţie şi ordinele se dau în funcţie de caracterul arbitrar al puterii. În multe părţi ale lumii, erori şi acţiuni umane considerate greşite încă se mai spală cu lacrimi şi sânge. Oameni sunt propulsaţi către Paradis sau prăvăliţi în infern fără a ţine cont de opiniile lor personale sau de propria lor voinţă. Noi tabere apar în fiecare zi şi fiecare se aruncă în luptă înarmată cu propriile sale puncte de vedere sau propriile instrucţiuni. Fiecare ideologie înfăţişează un stil de viaţă corespunzător propriilor sale principii. Iar oamenii sunt obligaţi să se adapteze acestui şablon şi să trăiască aşa. Peste tot în lume, în sute şi sute de locuri, se zdrobesc conştiinţe individuale, voinţa comunităţii este nesocotită şi ochii conştiinţei sunt orbiţi.

Calea cea mai scurtă pentru a le alina oamenilor durerea şi a-i desface din lanţurile represiunii individuale şi sociale este aceea de a le lăsa conştiinţele libere şi de a le arăta cum să trăiască bazându-se pe propria lor voinţă şi conştiinţă. Numai când spiritul este viu şi când voinţa şi conştiinţa sunt respectate în societate pot oamenii să-şi păstreze umanitatea şi să fie îndrumaţi spre valorile umane. Omul ca individ poate fi considerat un adevărat cetăţean numai atunci când are propria sa conştiinţă şi voinţă, devenind astfel destul de matur pentru a-şi ajuta semenii din punct de vedere spiritual. Altfel, societatea se va confrunta inevitabil cu nenumărate probleme sociale, politice, administrative şi economice. O comunitate alcătuită din grupuri disparate, adunate împreună la întâmplare, nu se poate numi naţiune. Şi tot la fel, o masă de oameni care pare a fi o naţiune, dar care s-a degradat dincolo de orice speranţă de însănătoşire, nu poate avea un viitor fericit. Dacă vrem să ne salvăm ca societate, fiecare individ în parte trebuie să fie alert şi motivat. Steaua norocului va răsări pentru societatea noastră şi îşi va răspândi lumina liniştitoare dacă vom cere salvarea celorlalţi, umăr la umăr, cu palmele deschise către cer.

Ceea ce îl ajută pe om în mod esenţial să-şi atingă maturitatea dorită este conştiinţa credinţei, cu toate adâncimile sale, efortul şi străduinţa în practicarea credinţei, moralitatea în orice act întreprins, revigorarea spiritului, a conştiinţei şi a simţurilor, şi cântărirea fiecărui lucru cu balanţa unei inimi curate. Astfel însufleţiţi, vom transcende limitele individualităţii, vom cere în baza acestor principii şi vom fi pe deplin conştienţi de ce anume cerem. Mai mult, vom lega totul de eternitate şi vom evalua totul pe baza criteriilor supreme. Astfel, bucurându-ne de toate avantajele umanităţii, ne vom putea numi din nou fiinţe umane adevărate, „în formă şi natură perfectă”[2]. Am credinţa că oamenii binecuvântaţi care înţeleg acest aspect fundamental vor încerca să-i călăuzească şi pe ceilalţi pe drumul drept, asigurându-şi totodată şi propriul viitor.

Simt nevoia de a spune din nou că orice proiect individual de redeşteptare care nu urmăreşte binele comunităţii este sortit eşecului. În plus, nu poţi însufleţi în societate valori care au fost nimicite în inimile oamenilor, şi nici în conştiinţă, şi nici în voinţă. Proiectele de salvare individuală care nu ţin cont de salvarea celorlalţi nu sunt decât o iluzie, iar gândul de a putea atinge izbânda la nivel colectiv paralizând voinţa individului este o fantezie.

Astfel, odată ce am clarificat în conştiinţa şi voinţa noastră individuală faptul că avem fiecare propriile noastre mâini, unindu-ne aceste mâini, putem rezolva orice problemă prin conştiinţa şi voinţa colectivă. O astfel de atitudine ne dă speranţa de a putea păstra şi chiar spori rodnicia vieţilor noastre individuale, împărtăşind totodată şi altora din elixirul vieţii şi dezvoltând astfel valorile materiale şi morale. Cu cât un proiect este mai altruist şi cu cât urmăreşte mai mult binele celorlalţi, cu atât este mai solid şi mai promiţător. Într-adevăr, ceea ce-l ţine pe om în viaţă este năzuinţa de a-i ridica pe ceilalţi. Din contră, interesul personal îl ucide pe om şi îl paralizează ca fiinţă umană. Cei care îşi irosesc viaţa urmărindu-şi propriile interese ajung mai devreme sau mai târziu corupţi, chiar dacă nu se amestecă nemijlocit în politici murdare. Din contră, cei care trăiesc pentru a le insufla semenilor lor redeşteptarea păşesc cu pasul sigur, răspândind elixirul vieţii în locuri unde alţii se spulberă ca frunzele în vânt. Ei sunt oamenii care vor cunoaşte mulţumirea în această cursă de maraton, care se desfăşoară atât în lumea de aici, cât şi în lumea de dincolo.

Jovialitatea politicianului care pare să fi acceptat existenţa şi dreptul la viaţă al altora numai pentru că îi servesc interesele personale nu trebuie crezută. Şi nimeni nu e la adăpost de primejdie când asemenea oameni se simt încoţiţi. Oameni ca ei nu se gândesc decât la interesele lor personale. De aceea îi flatează pe alţii şi chiar le fac pe plac. La nevoie, îi zdrobesc pe cei pe care îi pot zdrobi şi complotează neîncetat împotriva celor de care au nevoie. Ajunşi la putere, sunt tirani nemiloşi. Când o pierd, devin servili şi linguşitori. Pentru că sunt profund nesinceri, cad deseori victimă propriilor lor şmecherii şi îşi pregătesc propria pierzanie. Îşi închipuie că pot minţi şi înşela pe oricine, şi că e bine aşa. Însă slabul lor simţ politic îi pune într-o situaţie foarte curioasă, făcându-i să-şi distrugă reputaţia de dragul carierei. O astfel de inteligenţă a minciunii, pe care o vedem la unii oameni, este o afecţiune psihologică gravă şi incurabilă. Astfel de oameni, care îşi urmăresc mereu propriul interes, sunt oameni incapabili. Efortul lor nu le aduce o reputaţie sau vreun merit în carieră, şi toţi sfârşesc în slugărnicie.

apel la indurare

apel la indurare

Pe de altă parte, ceea ce stă la baza comportamentului oamenilor care se pun în serviciul semenilor lor este o lungă pregătire şi multă suferinţă, urmate de un apel la îndurare în căutarea drepturilor umane. Acest apel se situează întotdeauna dincolo de responsabilitatea individuală, transcende limitele conştiinţei responsabilităţii sociale printr-o adâncă sinceritate şi este misiunea care i se potriveşte unui om de inimă. Oamenii de inimă sunt forţa motrice a oricărui act de caritate, stilul lor propriu se oglindeşte în tot ceea ce fac, sunt deschişi şi cinstiţi în tot şi în toate. Fie necontenit de vitrege circumstanţele, aceşti oameni sunt hotărâţi să nu se abată de la drumul lor şi, sprijinindu-se pe propriile lor temelii, nu se clatină niciodată. Cu întreaga lor fiinţă interioară şi exterioară sunt făcuţi pentru a-L vedea şi a-L auzi pe Allah într-un anume fel, pentru a-L cunoaşte şi pentru a fi alături de El. Sunt oameni din această lume şi din lumea de dincolo, oameni a căror apropiere, din acest punct de vedere, este asemeni apropierii de Allah. Poţi vedea zenitul Lumii de Apoi în această viaţă lumească. Viaţa liberă şi curată pe care o trăiesc aceşti oameni, în toate ipostazele sale, le îngăduie bucuria de a zări un crâmpei din oaza de linişte a Lumii de Dincolo. Într-adevăr, aceste inimi dintre cele mai pure au atins fericirea pe care alţii nu o pot visa decât după milioane şi milioane de ani de strădanie. Putem spune că au ajuns în preajma lui Allah şi s-au aşezat alături de oaspeţii Raiului cei mai aleşi, coapsă lângă coapsă, umăr lângă umăr, arâtând că sunt învingători eterni. Totdeauna sinceri şi profunzi, astfel de oameni de inimă urmăresc mereu noi proiecte măreţe şi noi culmi. Gândesc despre îndurare, vorbesc despre îndurare şi caută moduri de a se exprima prin îndurare. Se străduiesc cu atâta însufleţire în a-i călăuzi spre fericirea infinită pe toţi, fără deosebire, încât sacrifică plăcerile lumii viitoare şi puterea spirituală, ca să nu mai vorbim despre interesele materialiste şi poziţia socială. Din atitudinea lor spirituală şi relaţia cu ceilalţi se vede că sunt în prezenţa Puterii Supreme. Şi acolo unde alţii pier, ei renasc mereu.

În spiritul şi dincolo de cuvintele înţelepte „Nu dori altora ceea ce nu-ţi doreşti ţie însuţi”, astfel de oameni de inimă se străduiesc neîncetat în a-i face şi pe ceilalţi să se bucure de ceea ce ei au aflat folositor. Prin vastul lor orizontul, astfel de oameni pot face să renască simţământul de îndurare în inimile tiranilor. Şi tot ei mai cred că a le sta alături celor oprimaţi este a-I sta alături lui Allah, şi de aceea nu pregetă în a-i sprijini.

A trăi pentru ceilalţi este factorul determinant în comportamentul acestor oameni. Grija lor cea mai mare este eligibilitatea pentru o astfel de misiune, iar caracteristica lor prevalentă stă în voinţa supremă de a primi încuviinţarea lui Allah. În străduinţa de a-i lumina pe ceilalţi, nu simt durere şi nici satisfacţia de a fi ei cei care îi luminează. Realizările lor sunt considerate revelaţii ale ajutorului Său sfânt, iar ei îşi inclină capul cu modestie, smerindu-se iar şi iar, zi de zi. Mai mult, se cutremură la gândul că propriile emoţii s-ar putea amesteca în lucrarea pe care au pornit-o şi rostesc din adâncul fiinţei: „Tu eşti totul pentru mine.”

De veacuri aşteptăm cu nerăbdare ca mâinile binecuvântate ale unor astfel de oameni să transforme ceea ce am putea numi „ţinuturile pustiite, casele surpate şi îndepărtatele deşerturi” într-un tărâm cu totul nou. Şi suntem gata să mai aşteptăm încă mulţi ani, cu credinţă, dorinţă şi hotărâre. Fie ca speranţa în Infinita Îndurare pe care o au aceste inimi pure, pline de compasiune, să nu rămână fără răspuns.

 

[1] Bukhari, Kusuf, 2; Muslim, Kusuf, 1; Tirmidhi, Zuhd, 9; Ibn Maja, Zuhd, 19.

[2] „Am creat omul cu adevărat în forma şi natura sa perfectă” (at-Tin 95:4).

Source Link

Views: 4