UMANITATEA ARE NEVOIE DE MODELE

    Aţi auzit vreodată de Moise, Iisus, Confucius, Krişna sau Buddha? Dar despre Ghandhi, Maica Teresa sau Martin Luther  King? Dacă locuiţi în Vest, e posibil să fi aflat despre aceşti  oameni şi despre realizările lor. În eterna căutare a nemuririi şi a  sensului, mulţi conducători şi eroi, fie adevăraţi, fie falşi, şi-au  făcut […]

 

 

Aţi auzit vreodată de Moise, Iisus, Confucius, Krişna sau Buddha? Dar despre Ghandhi, Maica Teresa sau Martin Luther  King? Dacă locuiţi în Vest, e posibil să fi aflat despre aceşti  oameni şi despre realizările lor. În eterna căutare a nemuririi şi a  sensului, mulţi conducători şi eroi, fie adevăraţi, fie falşi, şi-au  făcut apariţia pe scena lumii. Respectul şi supunerea  manifestate faţă de aceste personalităţi de toate naţionalităţile,  de orice vârstă, evidenţiază nevoia profundă a omului obişnuit  de a crede în cineva mai presus decât sine, în încercarea de a  trece peste limita existenţei. Noi vedem că această temă se  repetă în lumea miturilor, a legendelor, a poveştilor cu eroi şi în  toate demersurile de idealizare ale oamenilor care fie au fost  consideraţi de către urmaşii lor ca fiind înzestraţi cu o natură  supraomenească, fie au fost sanctificaţi.

Mulţi oameni educaţi din zilele noastre sunt sceptici şi  consideră astfel de poveşti drept reminiscenţe încântătoare ale  unei ere simpliste. Iar în contextul globalizării şi al tendinţelor noilor religii şi ideologii la care oamenii sunt expuşi, ar putea fi greu să-ţi dai seama în ce să crezi. Unora li se pare uşor să ignore toate întrebările spirituale, centrându-şi viaţa în schimb pe reuşita personală şi carieră, încercând să avanseze social. Noi  ştim că materialismul excesiv sufocă mintea şi sufletul, dar, în pofida tehnologiei avansate, încă nu a dispărut dorinţa de a  crede într-o Forţă Înaltă, într-un adevărat conducător şi în scopul final al vieţii. În aceste vremuri, cine poate fi suficient de demn de încredere pentru a ne călăuzi, atât pe plan spiritual, cât şi în problemele vieţii?

Există un singur conducător, încă necunoscut în Vest, care are rolul unui model extraordinar şi despre care oameni din toate categoriile au numai comentarii elogioase: Profetul  Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Detalii despre viaţa remarcabilă a Profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) au fost  conservate cu mare grijă şi au constituit subiectul cercetărilor istoricilor din Est şi din Vest.

Spre deosebire de alte fiinţe umane care au devenit renumite pentru realizările lor într-o sferă limitată de activitate, Profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a excelat în toate domeniile.

Istoricul M. H. Hart a scris: „Decizia mea de a-l pune pe Muhammed în fruntea clasamentului celor mai influente personalităţi i-ar putea surprinde pe unii cititori şi ar putea fi pusă la îndoială de către alţii, însă el a fost singura personalitate din istorie care a excelat atât pe plan religios, cât şi pe plan politico-social.” (Michael Hart, Cei 100 – O ierarhizare a celor mai influente personalităţi din istorie).

De ce un european sau un american consideră normal să ştie atât de puţin despre un om a cărui viaţă a fost excepţională?

Frica iraţională, propaganda negativă care datează încă din perioada cruciadelor şi exagerările din mass-media au creat o barieră mentală, mulţi oameni fiind împotriva a tot ceea ce provine din lumea islamică sau arabă – aceşti termeni fiind adesea confundaţi. Nu ar fi timpul ca, pe măsură ce intrăm în era globalizării, cei care afirmă cu mândrie că sunt lipsiţi de prejudecăţi, că sunt gânditori independenţi, să lase deoparte relicvele unei ere trecute? Noi te invităm să descoperi această personalitate care a uimit întreaga lume şi să explorezi un nou înţeles al noţiunii de conducere religioasă.

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 1

Iertarea

  Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu […]

 

Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu căutăm vreo legătură între aceste ascensiuni şi prăbuşiri cutremurătoare. Sunt ipostaze extreme, ale căror cauze şi efecte se situează în planuri diferite.

Uneori, oamenii sunt ca lanurile de grâu ce se unduiesc în bătaia vântului. Alteori, deşi par vajnici copaci, se prăbuşesc pentru a nu se mai ridica niciodată. Sunt clipe în care îngerii îi privesc cu admiraţie şi clipe în care până şi demonii se cutremură de purtarea lor.

Răul pentru oameni, care prin natura lor cunosc atâtea ridicări şi atâtea prăbuşiri, nu este esenţial, dar este inevitabil. Este accidental dar, în acelaşi timp, probabil. Pentru o fiinţă care va cunoaşte prihana, iertarea este de o importanţă covârşitoare.

Oricât ar fi de merituos să-ţi ceri iertare şi să te căieşti pentru răul făcut fără de voie, puterea de a ierta este o virtute şi mai mare. Iertarea este strâns legată de virtute, tot aşa cum virtutea este strâns legată de iertare. Aşa cum spune un binecunoscut proverb, “Greşeala este omenească; iertarea, divină”. Cât de adevărat! Iertarea este acoperirea prejudiciului. Este o reîntoarcere la esenţa noastră şi o regăsire de sine. De aceea, lucrul cel mai plăcut în ochii Nesfârşitei Îndurări este această zbatere între revenire şi căutare.

Întreaga creaţie, fiinţă şi lucru, a cunoscut iertarea prin om. Allah şi-a arătat iertarea prin intermediul omului şi a sădit frumuseţea iertării în inima omenească. Când primul om şi-a ştirbit esenţa prin cădere, iertarea, am putea spune o necesitate imperioasă a naturii omeneşti, s-a pogorât din ceruri, ca răspuns la imploraţiile sale sincere şi la chinul remuşcării.

Speranţa şi mângâierea sunt daruri pe care oamenii le-au păstrat de la strămoşii lor, de-a lungul secolelor. Ori de câte ori greşesc şi apoi purced în căutarea iertării, învingându-şi ruşinea pentru păcatele săvârşite şi deznădejdea provocată de propriile fapte, oamenii pot afla nesfârşita îndurarea şi pot cunoaşte generozitatea care te face să-ţi acoperi ochii în faţa păcatelor altora.

iertareaSperanţa de a primi iertarea le îngăduie oamenilor să se ridice deasupra norilor negri care le întunecă orizontul şi să vadă raza de lumină în lumea în care trăiesc. Oamenii fericiţi, care cunosc aripile purtătoare în înalt ale iertării, îşi trăiesc viaţa într-un viers care le desfată sufletele.

Este cu neputinţă ca cel care s-a dedicat căutării iertării să nu gândească şi la a-i ierta pe ceilalţi. Aşa cum vrea să fie iertat, vrea şi să ierte. Poate cineva să nu ierte, când ştie că suferinţa provocată de propriile greşeli nu ţi-o poţi potoli decât sorbind adânc din apele iertării? Poate cineva să nu ierte, când ştie că drumul spre dobândirea iertării trece prin propria ta putinţă de a ierta?

Cei care iartă sunt răsplătiţi cu iertare. Cine nu ştie să ierte nu poate nutri speranţa de a fi iertat. Cei care zăvorăsc drumul omenirii către toleranţă sunt monştri care şi-au pierdut umanitatea. Astfel de brute, care nu simt pornirea de a se căi pentru păcatele săvârşite, nu vor cunoaşte niciodată marea mângâiere a iertării.

Iisus Hristos i-a spus mulţimii adunate spre pedepsirea femeii păcătoase: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”[1] Poate cineva care ştie că are un păcat pe conştiinţă să arunce cu piatra într-un seamăn de-al său? Dacă cei care îi judecă pe alţii ar putea cu adevărat înţelege! Răutatea şi ura din noi ne îndeamnă să aruncăm în altul cu piatra. Şi dacă ura şi răutatea îl judecă, să nu le lăsăm să-l şi condamne. Până ce nu vom sfărâma idolii dinlăuntrul nostru aşa cum Abraham i-a sfărâmat, nu vom putea niciodată să luăm o decizie corectă în numele nostru sau în numele celorlalţi.

Iertarea s-a ivit şi a atins perfecţiunea prin omenire. În acest sens, găsim exemple desăvârşite de iertare şi toleranţă în reprezentaţii ei cei mai iluştri.

Ura şi răutatea sunt seminţe ale Iadului, împrăştiate printre oameni de spiritele răului. Contrar celor care încurajează ura şi răutatea, şi care transformă acest Pământ într-un Iad, cu iertarea în mâini, să alergăm în ajutorul oamenilor copleşiţi de nenumărate necazuri şi împinşi tot mai mult către marginea prăpastiei. Ultimele secole au fost umbrite de excesele unor oameni care nu au ştiut ce este iertarea şi toleranţa. Nu poţi decât să te cutremuri la gândul că astfel de oameni ar putea ţine în mâinile lor viitorul.

Iată de ce, darul cel mai scump pe care generaţia de azi îl poate face copiilor şi nepoţilor este acela de a-i învăţa iertarea. Iertarea în faţa celei mai rele purtări şi iertarea în împrejurările cele mai vitrege. Totuşi, a te gândi să le ierţi unor oameni haini, unor oameni care se bucură de suferinţa semenilor lor, este un semn de nesocotire a iertării. Nu avem dreptul să le iertăm unor astfel de oameni. A-i ierta este o lipsă de respect pentru omenire. Nu cred că un act care reprezintă o lipsă de respect pentru iertare poate fi considerat vreodată acceptabil.

O generaţie crescută într-un anume trecut şi supusă în mod constant unor presiuni ostile s-a confruntat cu oroarea şi brutalitatea în lumea întunecată în care a fost împinsă. A văzut sânge şi urâciune nu numai sub învăluirea nopţii, ci şi în plină lumină a zilei. Ce poţi învăţa de la o societate cu vocea, respiraţia, gândul şi zâmbetul mânjite de sânge? Lucrurile înfăţişate oamenilor acestei generaţii au fost opusul trebuinţei şi dorinţei lor. Anii în care au fost lăsaţi în părăsire sau îndreptaţi spre căi greşite le-au format o a doua natură. Dezordinea şi răzvrătirea s-au adunat şuvoi. De am putea cel puţin să-i înţelegem ! Dar cum să o facem?

Am credinţa că iertarea şi toleranţa ne vor vindeca rănile, dar numai dacă aceste instrumente celeste vor sta în mâinile celor care le înţeleg limbajul. Altminteri, metodele incorecte, cele folosite până în prezent, vor aduce nenumărate complicaţii şi nu vor face decât să ne dezorienteze.

 

 

[1] Evanghelia după Ioan, Capitolul 8, Versetul 7.

Source Link

Views: 1

Dragostea orbește existența

  Fethullah G.   Da, Mohamed (s.a.a.w.s) este omul cu cea mai mare afecțiune. El este cunoscut de asemenea și sub numele de “Habibullah”, care vine de la numele “habib”, adică “cel care Îl iubește pe dumnezeu și este iubit de El la rândul lui.” Misticii precum Imamul Rabbani, Mevlana Halid și Shah Veliyullah Dehlevi […]

 

Fethullah G.

 

Forest-Trees-Mountains-HD-Nature-Wallpapers-HD-WallpaperDa, Mohamed (s.a.a.w.s) este omul cu cea mai mare afecțiune. El este cunoscut de asemenea și sub numele de “Habibullah”, care vine de la numele “habib”, adică “cel care Îl iubește pe dumnezeu și este iubit de El la rândul lui.” Misticii precum Imamul Rabbani, Mevlana Halid și Shah Veliyullah Dehlevi susțin că rangul cel mai înalt este cel al dragostei.

Dumnezeu a creat întreaga creație din dragoste, iar Islamul a împletit dantela delicată cu dragoste. Cu spusele unui alt mare mistic, iubirea este scopul de a trăi, în existența creației. Desigur, în ciuda acestor lucruri, nu putem nega că Islamul nu prezintă un element de violență în ceea ce privește descurajarea.  Unii oameni analizează acest element, care ar trebui pus pe planul doi, și consideră că el constituie Islamul, chiar dacă Islamul este o religie a păci. O dată, un amic de al meu care mi-a împărtășit aceste sentimente, mi-a spus “Tu comunici cu toată lumea fără restricții. Acest lucru rupe tensiunea existentă, deși am fost învățați, potrivit Islamului că trebuie să tratăm cu ostilitate unii oameni, de dragul lui Dumnezeu.” În realitate, această idee apare din incorecta interpretare a ei.  Trebuie să fim ostili față de gânduri și fapte imorale, precum și față de blasfemie.  Dumnezeu a creat omul ca o creatură (17:70), și putem spune că toți dintre noi suntem bineuvântați cu acea calitate, până la un anumit punct. Profetul (s.a.a.w.s), trecea pe lângă o înmormântare evreiască și s-a oprit pentru a-și arăta respectul. Când i s-a amintit că omul ce urma a fi îngropat este evreu, Mohamed a răspuns: “Și el este om.” Astfel a pus el în lumină valoarea umanității acordată în Islam.

Iată, acesta era respectul Profetului nostru pentru oameni. Ceea ce zace în anumiți musulmani sau instituții islamice implicate în atacuri teroriste care au loc în lume, nu ar trebui pus pe seama Islamului, ci pe seama acelor persoane, datorită interpretării lor greșite și a altor factori. Așa cum Islamul nu este religia terorii, nici un musulman care înțelege adevăratul sens al Islamului, nu ar trebui considerat terorist.

Dacă am putea răspândi înțelegerea Islamului bazat pe stâlpii afecțiunii, precum au făcut Mevlana sau Yunus Emre în toată lumea, și dacă am putea transmite mesajul lor de dragoste, dialogul și toleranța acelor oameni pătrunși de acest mesaj, atunci toți oamenii din lume vor continua să alerge spre valurile acestei iubiri, ale păcii și toleranței pe care le reprezentăm.

Toleranța Islamului este atât de vastă încât Profetul (s.a.a.w.s)  a interzis în mod special chiar și a spune lucruri ce îi pot jigni pe ceilalți. În ciuda acestor eforturi depuse de Mohamed, Abu Jahil nu a reușit să devină musulman și a murit ca o epavă. Chiar și numele de Jahil, înseamnă ignorant. Acest om ignorant, dur și-a petrecut viața fiind dușman al Profetului (s.a.a.w.s). La scurt timp după cucerirea Mecăi, fiul lui Abu Jahil a început să declare lucruri în consiliu  împotriva tatălui său, dar a fost atenționat de către Profet (s.a.a.w.s) pentru că a îndrăznit să facă asta.

 

 

sursa: ro.fgulen.com

 

________

Notă de final

Acesta este un extract dintr-un  articol apărut în Turkish Daily News, 19 septembrie 2001, preluat din cartea  Tolerance and Atmosphere of Dialogue in Fethullah Gülen’s Writings and Sayings.

Source Link

Views: 3