Discreția

F. Gulen   Să vorbeşti rar şi să asculţi îndelung sunt virtuţi şi semne ale maturităţii; dorinţa de a te face auzit cu orice prilej este un semn de dezechilibru spiritual şi lipsă de cuviinţă, dacă nu chiar una din feţele nebuniei. Cuvintele trebuie rostite pentru a rezolva o problemă sau a răspunde la o […]

F. Gulen

 

Să vorbeşti rar şi să asculţi îndelung sunt virtuţi şi semne ale maturităţii; dorinţa de a te face auzit cu orice prilej este un semn de dezechilibru spiritual şi lipsă de cuviinţă, dacă nu chiar una din feţele nebuniei.

Cuvintele trebuie rostite pentru a rezolva o problemă sau a răspunde la o întrebare, iar cel care pune întrebarea şi care ascultă răspunsul nu trebuie să-şi piardă răbdarea.

Să nu vorbeşti mult, cum şi să nu mănânci sau să dormi peste măsură, este regula de aur a bărbaţilor şi femeilor care caută perfecţiunea; cei care vor să-şi îmbunătăţească însuşirile spiri­tuale trebuie mai întâi de toate să tacă, să nu vorbească de dragul de a vorbi şi să nu spună tot ce le trece prin minte.

Cu cât îi copleşeşti mai puţin pe ceilalţi cu propriile tale cuvinte şi cu cât îţi iubeşti propriile cuvinte mai puţin decât cuvintele celorlalţi, cu atât eşti mai aproape şi mai plăcut Creatorului şi creaţiei Sale; dacă nu te poţi călăuzi după acest adevăr, nu-ţi poţi îndeplini datoria faţă de Allah şi nici faţă de oameni.

Nu există oameni mai vrednici de milă decât aceia care le spun altora să facă ceea ce ei înşişi nu fac. Astfel, în cuvinte­le Celui Adevărat, a-ţi ţine limba în frâu şi a-ţi păstra curăţe-nia ferindu-te de relaţiile sexuale în afara căsătoriei sunt chei care deschid porţile Paradisului.

Omul trebuie să vorbească numai când este necesar şi să tacă atunci când cuvintele nu sunt la locul lor. Dar acele cuvinte mult folositoare celorlalţi trebuie spuse întotdeauna. Iată de ce, trebuie să înveţi buna purtare şi să înţelegi că a ştii să taci este o virtute. Aşa cum ne spune şi un frumos proverb: „Ci­ne vorbeşte mult greşeşte mult”.

DiscrețiaOmul se dezvăluie pe sine prin cuvinte şi îşi manifestă nive­lul spiritual prin purtări. Cei care se poartă ca şi când ar fi singurii în drept să-şi spună părerea ajung întotdeauna să fie rău priviţi de semenii lor, şi condamnaţi până şi de prieteni. Astfel, un cuvânt fie şi înţelept din partea lor va fi dat la o parte şi adevăruri vor rămâne neluate în seamă.

Oamenii cu judecată îi lasă să vorbească pe cei ale căror cu­vinte sunt mai folositoare. Dacă te afli în preajma unor oa­meni îmbunătăţiţi, cu minţile bogate în cunoştinţe şi cu su­fletele pline de darurile spirituale ale Divinităţii, este o lipsă de respect să-i laşi pe alţii să vorbească. Tăcerea unor astfel de oameni este o pierdere pentru societate.

Vorba prea lungă este un defect care purcede dintr-o lipsă de echilibru a minţii şi a sufletului. Foloseşte cuvinte preci­se, care să nu încurce mintea celui care te ascultă, şi cuvinte puţine, atâtea câte ai nevoie ca să-ţi transmiţi mesajul. Prea multe cuvinte fac rău. Într-adevăr, cu cât foloseşti mai mul­te, cu atât riscul de a te contrazice devine mai mare, ceea ce nu poate decât să-l deruteze pe cel care te ascultă. Nu-l ajuţi cu nimic în felul acesta. Din contră, îi faci un rău.

Source Link

Views: 3

Omul unor existențe diferite

  Fethullah Gulen   Sărmanul om al zilelor noastre, deoarece şi-a pierdut măsura valorii în multe privinţe, şi poziţia, atitudinea lui, gândirea faţă de profeţi, şi, în special faţă de sultanul profeţilor, Muhammed (s.a.s), toate acestea sunt cu totul răsturnate. În schimb, nu este deloc corect să-L apreciem, ca pe orice individ, din prisma criteriilor […]

 

Fethullah Gulen

 

Sărmanul om al zilelor noastre, deoarece şi-a pierdut măsura valorii în multe privinţe, şi poziţia, atitudinea lui, gândirea faţă de profeţi, şi, în special faţă de sultanul profeţilor, Muhammed (s.a.s), toate acestea sunt cu totul răsturnate. În schimb, nu este deloc corect să-L apreciem, ca pe orice individ, din prisma criteriilor omeneşti. Chiar nici nu este posibil. Deoarece, El este un om care a fost trimis în scopul de a modela din nou faţa universului, pentru a deschide omenirii noi orizonturi, fiind înzestrat cu un spirit de excepţie, cu capacităţi şi puteri excepţionale…şi aprecierea Lui depăşeşte criteriile noastre.

Din aceste considerente, oricine ar relata orice, nu poate reda totul despre El. Hassan b. Sabit, unul din cei care L-au înţeles cel mai bine, zice: “Eu, prin cuvintele mele, nu l-am elogiat pe Muhammed (s.a.s), dar mi-am lăudat cuvintele prin El.”

Într-adevăr, în toate acele cuvinte, care conferă frumuseţe tuturor cuvinte-lor frumoase, se află frumuseţea sufletului Său. Or, expunerea noastră nu-L va îmbogăţi cu nimic. Cu chibzuială, şi Farazdak va folosi acelaşi cuvânt…şi, marele cugetător al secolului va rosti aceleaşi cuvinte pentru Coran: “Forma veridică a Coranului eu n-am putut-o înfrumuseţa, n-am reuşit să-i redau o formă mai frumoasă. Poate că, frumoasele adevăruri din Coran, mi-au înfrumuseţat şi îmbunătăţit şi mie interpretarea.”

muhammad-pbuh-wallpaperToate acestea sunt rezultatul împărtăşirii aceluiaşi sentiment şi aceleiaşi idei. Toţi sunt cei care s-au inspirat din aceleaşi surse şi au redat aceleaşi lucruri prin formulări diferite; ceea ce au lăsat unii, alţii le-au explicat în detaliu; unii au poetizat, dar s-au rotit în jurul aceleiaşi axe. Şi noi î-L preamărim peste tot, trăim privilegiul de a fi credincioşii Lui şi ne exprimăm entuziasmul: oricât am mulţumi şi i-am arăta recunoştinţa noastră Stăpânului nostru, este puţin lucru, deoarece ne-a onorat cu cea mai mare binecuvântare şi ne-a făcut credincioşii lui Muhammed Mustafa (s.a.s). Aceasta este o virtute divină, calitate pe care o acordă celui pe care-l alege şi în măsura în care doreşte. Dar este atât de vastă, încât nu poate fi măsurată sau cântărită cu nicio măsură omenească. Da, este o mare a binefacerii fără ţârmuri, destinată nouă.

Problema are şi un alt sens, aşa încât, nu pot să-l exprim fără a pune unele întrebări: oare suntem stăpâni pe tronul inimii, care să se potrivească cu Domnul nostru? Inimile noastre sunt deschise în orice clipă pentru El? Atunci când stăm, când ne ridicăm, când mâncăm, când bem şi prin toate acţiunile noastre, gândul la profetul Muhammed ne stăpâneşte inima şi gândul? Viaţa noastră, în totalitatea sa, urmează linia trasată de El?

Dacă răspunsul nostru este afirmativ, atunci se poate spune că “ne-am atins scopul”. Putem spune că, frumosul şi luminosul Său chip ne împodobeşte visul şi imaginaţia şi, ca urmare, noi ajungem în starea de comunitate a profetului. O comunitate care moraliceşte devine cinstită prin moralitatea Lui, împodobindu-şi fiecare stadiu al vieţii prin modestia Lui, devine un element de echilibru pe pământ. Am convingerea că, dacă n-am ajuns să găsim acest echilibru, există o singură cauză; aceasta este faptul că încă n-am atins nivelul spiritual al profetului.

El este un om creat special spre a ne fi încredinţat nouă. Faptul că este om şi face parte dintre noi, este pentru noi o mare fericire. Deoarece, până şi paradisul, datorită respectului Său, a câştigat prestigiu. Luând în consideraţie acest lucru, pentru noi cea mai mare îndatorire este de a putea relata despre El potrivit măreţiei Sale.

Desigur că, omenirea va fi o adevărată omenire numai atunci când îl va înţelege pe Domnul nostru şi se va ataşa de El. Şi eu mi-am exprimat intenţia în acest sens. Dar, de la început am mărturisit faptul că nu sunt viteazul din câmpul de luptă, predicatorul din amvon. Atâta doar că am dorinţa de a mă strădui de a-L face înţeles…şi iată că toată priceperea mea constă în sinceritatea abordării acestui subiect…

Multă vreme am cugetat că sunt ca un câine de pază, kıtmîr, la uşa Lui, găsindu-mi în acest lucru o consolare, dar cu trecerea zilelor, mi-am pierdut în parte speranţa. Apoi mi-am zis mie însumi: “Dacă, în loc să fiu creat precum un om, aş fi fost creat ca un fir de păr pe trupul Lui sfânt. Da, dacă aş putea să fiu aproape de un asemenea om, care este onorat cu binefacerile deosebite ale Celui Drept…În felul acesta am gândit mult timp. Dar, am înţeles că nu am meritul la o asemenea onoare, pe măsură ce L-am cunoscut mai bine.

Acum, toată dorinţa şi doleanţa mea constă în a mă găsi în mijlocul comunităţii Lui. Am marea speranţă că, Cel Drept nu-l va lipsi de protecţia Sa pe un om care se află într-o asemenea comunitate şi-l va include în acea colectivitate, zicând: “Ei formează o aşa comunitate încât, oricine este cu ei, se va bucura de roadele acesteia.

Da, cu toate acestea, am intenţia de a relata despre această personalitate măreaţă. Toată strădania mea este de a arunca o scânteie, care să aprindă în inimile urmaşilor focul iubirii pentru El. Ce se poate spune? Voi spune precum furnica care şi-a propus să meargă în pelerinaj! Speranţa mea este de a muri pe această cale…El este omul unor existenţe cu totul aparte. Noi trebuie să ne stră-duim de a ne potrivi după liniile şi frecvenţa Lui. După ce s-a sigurat acest lucru, încep covorbirile deschise şi cele cifrate. Comanda o va da Mesagerul lui Allah în persoană. El va lua în mâinile sale conducerea. Însă caracteristica comunităţii şi societăţii pe care El o va conduce este eliberarea de înalte, profunde şi felurite explicaţii şi descrieri, în aşa măsură, încât să transmită îngerilor invidie.

Poate că unora cuvintele noastre să nu li se pară obiective. Ce trist; după ce, în fiecare zi, trei-cinci tineri cu o înfăţişare strălucitoare, au luat, moraliceşte, veşti bune de la Mesagerul lui Allah! Şi, din nou, după ce unii afirmă fără perdea, fără să fie necesar, de-a dreptul, că sunt în relaţie cu El în lumea mărturiei!

Prin spiritualitatea şi, după unii, prin materialitatea Sa luminoasă, El este printre noi. İmamul Suyutî afirmă că s-a întâlnit personal cu Mesagerul lui Allah de peste şaptezeci de ori.

Desigur că El n-a murit în sensul în care înţelegem noi moartea; şi-a înlo-cuit doar existenţa. Este greşită perceperea morţii Lui ca orice moarte a oricărui om. Deoarece, Coranul spune că, treapta de martir la care au ajuns unii să nu fie numită moarte, cu toate că este o poziţie cu două grade mai jos decât cea de profet. Dacă este aşa, cum este posibil să zici El “a murit” în sensul în care noi înţelegem? Da, putem să spunem doar faptul că El a trecut la o altă existenţă. Din această cauză, cei a căror privire poate să pătrundă în alte existenţe, au posibilitatea să-L observe, văzându-L personal…

Cei care, eliberându-se din temniţa trupului şi a materialităţii, ajung la stadiul de existenţă prin inimă şi suflet, pot trăi în acelaşi timp în trecut şi viitor. Iată că, oamenii ecelei existenţe, pot să stea cu voi, dar, în acelaşi timp pot fi lângă Mesagerul lui Allah, în era fericirii. Oamenii sfinţi, dervişii, numiţi ebdal, în acelaşi timp se pot afla în mai multe locuri. De aceea, El, Sultanul Profeţilor, pentru ce să nu fie prezent şi în lumea de apoi, şi în lumea de azi, şi lângă noi, şi lângă îngeri şi profeţi? Este prezent şi va fi prezent mereu!..

Tot ceea ce am relatat până acum, intenţionez să folosesc ca bază pentru relatările mele viitoare. Atunci când ne referim la Profeţi şi mai ales la Profetul nostru, este foarte împortant din ce punct de vedere ne uităm şi cu ce intenţie. Dacă perceperea şi înţelegerea Măritului nostru Profet şi a sfinţilor, a oamenilor credincioşi, sinceri şi curaţi şi a celor apropiaţi lor, cere chiar o puritate sufleteas-că şi o inimă curată, atunci, în climatul ceţos-noros al lumii materiale, cum pot fi profeţii percepuţi şi înţeleşi?..

Atunci când ne străduim să înţelegem aceste lucruri, trebuie să fim atenţi la interpretarea lor, cu toate cuvintele frumoase folosite. Însă, pentru a înţelege mai bine personalitatea profetului Muhammed, este nevoie ca atenţia să fie sporită de câteva ori. Evident este faptul că, fiecare după puterea de pătrundere a inimii sale, va vedea şi va percepe ceva…şi nimeni, în totalitate, nu va putea să-L înţeleagă în toată semnificaţia Sa. După cum reiese din cuvintele lui Busayrî:

Oameni adormiţi, ce trăiesc în vis, consolându-se,
Cum pot oare ei percepe adevărurile despre El
!”

Source Link

Views: 3

Igiena rasială și nazismul

  S-a scris mult despre unul dintre cei mai infami fii ai fascismului, Adolf Hitler. Felul în care i-a tratat acesta pe evrei poate fi atribuit, cel puţin în parte, credinţei lui în evoluţie. P. Hoffman scrie în „Siguranţa personală a lui Hitler” (Pergamon, 1979, pagina 264): „Hitler a crezut în luptă, ca şi principiu […]

 

soulmates_xlargeS-a scris mult despre unul dintre cei mai infami fii ai fascismului, Adolf Hitler. Felul în care i-a tratat acesta pe evrei poate fi atribuit, cel puţin în parte, credinţei lui în evoluţie. P. Hoffman scrie în „Siguranţa personală a lui Hitler” (Pergamon, 1979, pagina 264): „Hitler a crezut în luptă, ca şi principiu darwinist al vieţii umane, care-l forţa pe fiecare om să încerce să-i domine pe toţi ceilalţi; fără luptă ar fi putrezit şi pierit….Chiar şi în propria înfrângere în aprilie 1945, Hitler şi-a exprimat credinţa în supravieţuirea celui mai puternic şi a declarat că popoarele slavice s-au dovedit mai puternice.”

Sir Arthur Keith, un evoluţionist bine cunoscut, explică faptul că Hitler a fost doar consistent în ceea ce le-a făcut evreilor – el a aplicat principiile evoluţionismului darwinist. În „Evoluţie şi etică”, (New York, Putnam, 1947, pagina 28), el scrie: „Pentru a vedea măsuri evoluţioniste şi moralitate tribal aplicată în mod viguros în afacerile unei mari naţiuni moderne, trebuie să ne întoarcem din nou în Germania anului 1942. Îl vedem pe Hitler convins deplin că evoluţia este singura care produce o bază reală pentru politica naţională… Mijlocul pe care l-a adoptat pentru a asigura destinul rasei şi poporului său a fost  măcelul organizat care a scăldat în sânge Europa… Un asemenea comportament este foarte imoral când este măsurat conform oricărui standard etic, şi totuşi Germania îl justifică; este în consonanţă cu moralitatea tribală şi evoluţionistă. Germania s-a reîntors la trecutul tribal şi demonstreză lumii metodele evoluţiei în ferocitatea lor nudă.”

Politica pe care a urmat-o Hitler şi naziştii se bazează pe atitudinea amorală, pe care o dezvoltaseră gânditorii darwinişti din Germania în timpul primului război mondial. Conform acesteia, pretinsul „bine” pentru rasă era singurul criteriu pentru activitatea statului şi a „iginei rasiale”. Aceasta a fost folosită pentru justificarea omorurilor în masă, ale persoanelor definite ca „nevrednice de a trăi”, ca în „Acţiunea T4”, şi crudele experimente umane din diferitele lagăre de concentrare.

Mulţi s-au întrebat cum o naţiune, care i-a dat pe Bach, Goethe şi Schiller, a putut să permită ca un om ca Hitler să devină liderul suprem. Cercetările lui Weickart, (De la Darwin la Hitler), arată cum schimbarea treptată a gândirii a fost urmată de o degenerare a aprecierii vieţii umane care continuă până în ziua de azi. Selecţia – dreptul celui mai puternic asupra celui mai slab, contrazice diametral imaginea biblică a omului.

Nu doar mişcarea naţional-socială a lui Hitler a fost puternic influenţată de către Darwin. După ce Karl Marx a citit „Despre originea speciilor” a lui Darwin, i-a scris lui Friedrich Engels:
„Deşi a fost scrisă într-un mod englezesc stângaci, aceasta este cartea care conţine fundamentul istoriei naturii, în conformitate cu punctul nostru de vedere.” (ibid, pag.4)
Darwinismul a marcat vizibil gândirea politică şi a contribuit la fascism, comunism şi la cele două războaie mondiale. Richard Weikart, profesor de istorie modernă europeană la universitatea de stat din California, Stanislaus, a dovedit temenic rădăcinile darwiniste ale multor forme de manifestare ale terorii naziste, în cartea sa „De la Darwin la Hitler”.

Ideile lui Darwin erau răspândite în cercurile academice germane, în principal, prin publicaţiile lui Ernst Haeckel, care a falsificat într-un mod neruşinat desenele embrionilor şi astfel a stabilit legea fundamentală a biogenezei. Acesta susţine că omul repetă, în timpul creşterii sale în uter, dezvoltarea evoluţionară de la peşte la om. Aceasă teză a fost infirmată deja în timpul vieţii lui Haeckel. Totuşi prezentarea ei se găseşte şi astăzi în multe manuale şcolare.

Haeckel este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi precursori ai „igienei rasiale/eugeniei” din Germania. Termenul „eugenie” a fost creat de către Sir Francis Galton, un văr de-al lui Darwin, pentru a desemna îmbunătăţirea „materialului” genetic al populaţiei. Adepţii eugeniei s-au bazat pe idei social-darwiniste, totuşi au considerat că „procesul natural al evoluţiei” este prea lent pentru a acoperi nevoile moderne. Noua ştiinţă a eugeniei avea menirea de a susţine guvernele în aplicarea de măsuri social-politice care, prin intervenţia social activă, să împiedice degenerarea.

În cartea „Minunile vieţii” (1904), Haeckel scrie:


„Prin urmare, se poate ca şi omorârea nou-născuţilor infirmi, cum era practicată, de exemplu, de spartani cu scopul de a selecta pe cel mai puternic, să nu intre în mod rezonabil sub incidenţa omorului, aşa cum se întâmplă încă în codurile noastre moderne de legi. Mai mult, trebuie să o încuviinţăm ca fiind o reglementare utilă, oportună, atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru societate.”
Haeckel a exercitat o influenţă puternică asupra lui Alfred Ploetsch. Acesta a fost întemeietorul societăţii germane pentru igiena rasei, prima organizaţie eugenică a lumii. Această societate l-a primit pe Julius Lehmann ca membru conducător. Acesta era eugenist-rasial şi un editor cunoscut de manuale de medicină şi ştiinţele naturii, păstrând un contact extins cu Hitler din 1920.

Source Link

Views: 1