Tag: religia

Evoluționismul – o știință? partea a 3-a

– continuarea părții a doua –

 

Iar peste toate: para-conformităţile

 

La toate problemele pe care le ridică „testabilitatea” evoluţionismului cât şi „conformitatea lui cu legile existente”, se adaugă un dosar voluminos şi în continuă creştere de dovezi contrare. Vrând să le diminueze importanţa, evoluţioniştii le-au denumit „para-conformităţi”, termen de acoperire pentru evidenţele care nu se încadrează în modelele „ştiinţifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, şi nici lista reprezentativă a celor mai grăitoare para-conformităţi. Ele reprezintă doar cazuri care mi-au fost la îndemână, suficiente ca să dea o idee privind problemele care confruntă evoluţionismul.

 

1. Para-conformităţi în datare:

 

(a) Datarea rocilor – Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarbă nişte mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o vârstă între 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. În realitate, erupţia vulcanică se produsese în anul 1801.

(b) Carbonul de origine organică – a fost detectat în toate rocile, chiar şi în cele mai în vârstă roci descoperite pe pământ. Nu există nici o dovadă că ar fi existat vreo epocă când să nu fi fost viaţă pe pământ. Asta face ca originea vieţii să fie împinsă dincolo de orice model geologic ipotetic.

(c) Datarea cu C14 – Spectrometrul acceleratorului de masă, o tehnică de datare radiometrică sensibilă, a identificat în unele straturi de cărbune cantităţi de Carbon radioactiv (C14) care indică o vârstă de cca. 40.000 ani şi nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 în atmosferă depăşeşte rata de înjumătăţire cu cca. 30%. Iar atunci când aplicăm şi acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrâng la intervalul de până la 10.000 ani.

La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, în laboratoarele Universităţii din Arizona, fără să se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, în timp ce este presupus că dinozaurii au existat cu 140 milioane ani în urmă. Dacă mai adăugăm şi faptul că raţia de C14 este mult mai mare în atmosferă ca acum câteva mii de ani, atunci Alosaurul probabil că a trăit cu 6,000 – 10,000 ani în urmă.

 

Evidenţele acestea disconfortante pentru savanţii evoluţionişti sunt rezolvate în mod original: „La un simpozion de preistorie în Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comună între arheologi faţă de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Dacă o datare cu C14 susţine teoria noastră, atunci o introducem în text. Dacă nu o contrazice cu totul, o punem în nota de subsol. Iar dacă nu se încadrează nicidecum în schemele noastre, o ignorăm pur şi simplu’.” [19]

 

2. Para-conformităţi în structura geologică

 

(a) Straturi geologice aberante – Masivul precambrian Lewis, localizat în parcul naţional Glacier, care se desfăşoară din Montana (SUA) până în Alberta (Canada), pe distanţa de 217 km, cu o lăţime de 56 km şi profunzime de 5 km, poartă stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).

page78_2Heart Mountain – care flanchează parcul Yellow Stone – este alcătuit din rocă paleozoică (ordovician, devonian), ce se ridică deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tânăr. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lină şi normală, cu lipsa oricăror semne de fracturi şi deranjări stratigrafice.

În canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se află imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fără nici un indiciu de răsturnare accidentală.

Sheep din Wyoming (SUA) – poartă în vârf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adânc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi terţiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi să urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).

Muntele Glarus din Elveţia, în loc să fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos în sus): permian… jurasic… eocen, dovedeşte pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasă, având eocen la bază (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) şi terminând cu permian (cca. 280 milioane ani), fără a indica striaţii sau semne de răsturnare. Ce forţă din lume ar fi putut răsturna frumuşel şi fără s-o răvăşească o masă geologică de 34 km adâncime?

În regiunea Baltică, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). Între ele, schema evoluţionistă plasează un gol necruţător de cca. 500 milioane de ani!

(b) Fosile „de legătură” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum [20], înalt de 40 metri, a fost găsit străbătând diferite straturi sedimentare care însumează, după schema evoluţionistă, cca. 300-400 milioane ani.

 

 

3. Para-conformităţi în domeniul fosilelor

(a) Fosile în straturi greşite – La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme faţă de stratul geologic în care se găseau.

În 1970, în valea Guryul din Caşmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiană (cca. 280 milioane ani) în acelaşi strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate că teoria geologică evoluţionistă cere ca acestea să fie separate de zeci de milioane de ani.

Fosile de păsări obişnuite au fost găsite în straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix [21]. E de precizat că Arheopterix n-avea în nici urmă de solzi (aşa cum apare în desene din manualele şcolare), ci doar pene, ca suratele păsări.

În straturi cambriene şi chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidenţe disconfortante pentru teoria evoluţionistă, care prevede apariţia florilor cu cca. 100 milioane de ani mai târziu.

 

(b) Fosile vii – Conform evoluţiei, fosilele trebuia să se fi stins şi să nu convieţuiască laolaltă cu formele de viaţă contemporane. Şi totuşi, ele există, spre nedumerirea evoluţioniştilor. De exemplu, graptoliţii – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile în straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate dispărute. Recent, au fost identificate în Oceanul Pacific graptoliţi (Cephalodiscus graptolitoides),  ale căror similitudini cu fosilele preistorice sunt atât de evidente, încât e greu să le clasifici altfel decât ca nişte „fosile vii”.

Apoi mai există animale ca: Limulus, Tuatara, Triops, Coelacanthus, gândaci, furnici, termite, urechelniţa, etc…; şi plante ca Magnolia, Gingko, nucul, arţarul, viţa de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc…

 

(c) Verigile lipsă fosile – Există cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o verigă lipsă, ci toate se încadrează în specii distincte.

 

(d) Oameni moderni, prezenţi în preistorie –

În 1968, la Antilope Springs, Utah, în inima unui strat cambrian cu trilobiţi (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult împreună cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua să calce peste doi trilobiţi, zdrobindu-i parţial.

Într-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificată o pingea de pantof fosilizată. Pingeaua de măsura 13 poartă semnele unei duble cusături, iar partea din dreapta e mai uzată decât cea din stânga [22]

În zona lacului Managua, din Nicaragua, se găsesc urme de picior uman alături de unelte, îngropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, în timp ce testul de C14 a măsurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mâinile omului.

În iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumină, în vecinătatea oraşului London din Texas, un ciocan de 15 cm, îngropat în rocă dură dintr-un strat cretacic.

În 1971, au fost excavate în Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de rocă sedimentară compactă, datând din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este în parte înlocuite cu malahit (minereu verde).

La 9 septembrie 2000, noi urme umane alături de urme de dinozaur au fost descoperite în vechea albie a râului Paluxy, în apropiere de Glen Rose, Texas. În trei locuri, paşii omului calcă clar drept în urma de dinozaur, înlăturând orice supoziţie de fals.

În acelaşi strat cu urmele de dinozaur, s-a găsit o urmă de palmă umană imprimată în rocă cretacică, atât de exactă încât i se disting particularităţi ale degetului gros, ale striaţiilor palmare dintre degetul gros şi arătător, ca şi urmele degetului mijlociu penetrat în lutul pietrificat.

În cel puţin 28 de cazuri, au fost găsite fosile umane în straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.

În 1929 a fost găsit un schelet de mastodont în Ecuador. De jur împrejurul lui se aflau urmele unui foc uriaş – ca pentru a fi rumenit şi mâncat de vânători – împreună cu cioburi de oale pictate şi alte articole ale civilizaţiei umane. Descoperirea a fost datată ca aparţinând secolului 2-3 d.Hr.

În 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a găsit într-un strat inferior lui Lucy o fosilă pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este că acest homo habilis este mai „evoluat” decât fosilele de deasupra.

Între 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit în regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman în acelaşi strat „fosil” cu Lucy, drept care evoluţionişti au pretins că ele au fost lăsate de fiinţe de tip Lucy. În schimb, podologii şi medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia că ele aparţin 100% omului modern. Chiar şi paleontologii recunosc că „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”

Şi tot aşa mai departe…

 

Source Link

Views: 0

Religie și Știința – partea 1

religion-and-science 

        La 9 noiembrie 1976, o lucrare neobişnuită a fost predată Academiei Franceze de Medicină. Titlul ei era “Date fiziologice şi embriologice din Coran”. Am prezentat studiul bazat pe existenţa unor informaţii sigure privind fiziologia şi reproducerea în Coran. Motivul meu pentru prezentarea acestei lucrări era imposibilitatea explicării faptului cum un text creat în secolul al şaptelea poate conţine idei care aveau să fie descoperite în timpurile moderne.

Pentru prima oară am vorbit membrilor unei societăţi medicale culte pe teme ale căror concepte de bază le cunoşteau cu toţii foarte bine, dar puteam, atât de uşor, să punctez enunţuri despre o natură ştiinţifică conţinută în Coran şi alte subiecte specialiştilor din alte domenii.

Astronomi, zoologi, geologi şi specialişti în istoria pământului ar fi cu toţii surprinşi, la fel de mult ca şi doctorii în medicină, de prezenţa în Coran a unor reflectări de o înaltă acurateţe a fenomenelor naturale. Aceste informaţii sunt foarte uimitoare când luăm în considerare istoria ştiinţei, şi pot doar să ne conducă la concluzia că sunt o provocare la explicaţia dată de omenire.

În întreaga istorie nu există vreo lucrare elaborată de om care să conţină informaţii cu un nivel al cunoştinţelor atât de ridicat pentru timpul ei, aşa cum este Coranul. Opiniile ştiinţifice comparabile cu cele din Coran sunt rezultatul cunoaşterii moderne. În comentariile din traducerile Coranului care au apărut în limbile  europene, am putut găsi doar vagi referinţe la ele. Nici comentatorii care au scris în limba arabă nu au susţinut un studiu complet al aspectelor Coranului pe care să-l pună faţă în faţă cu subiectele ştiinţifice. Acesta este şi motivul pentru care ideea unui studiu cuprinzător al problemei m-a preocupat.

Pe lângă aceasta, un studiu comparativ cu date similare conţinute în Biblie (Vechiul Testament şi Evangheliile) mi-a părut că este necesar. Astfel, un proiect de cercetare a fost dezvoltat plecînd de la asemuirile unor pasaje din Sfintele Scripturi ale fiecărei religii monoteiste cu cunoştinţele ştiinţei moderne. Proiectul şi-a găsit finalitatea într-o carte intitulată “Biblia, Coranul şi Ştiinţa”. Prima ediţie în limba franceză a apărut în mai 1976. Ediţiile în limbile engleză şi arabă au fost abia publicate.

 

 RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ

Probabil că nu există o imagine mai clară a legăturilor strânse dintre Islam şi ştiinţă, decât atât de desele citate afirmaţii ale Profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!):

A învăţa este obligaţia fiecărui musulman şi fiecărei musulmane. Cine purcede pe un drum căutînd ştiinţa, Allah Preaînaltul îi va uşura drumul către Rai.

Acestea şi multe alte afirmaţii sunt invitaţii inedite adresate umanităţii pentru îmbogăţirea cunoştinţelor lor din toate sursele. Nu este nici o surpriză în aflarea faptului că religia islamică şi ştiinţa au fost considerate întotdeauna surori gemene şi că astăzi, într-un timp în care ştiinţa face progrese uimitoare, ele continuă să fie asociate. De asemenea nu este nici o surpriză în aflarea faptului că datele ştiinţifice exacte sunt folosite pentru mai buna înţelegere a textului coranic. Mai mult decât atât, într-un secol în care pentru multe persoane, adevărul ştiinţific a dat lovitura în devafoarea credinţelor religioase, este sigur că descoperirile ştiinţei, într-o examinare obiectivă a Scripturii islamice, au scos la lumină natura supranaturală a revelaţiei şi autenticitatea religiei pe care o predă.

Când toate sunt spuse şi făcute, cunoştinţele ştiinţifice par, în ciuda tuturor lucrurilor pe care mulţi le-ar spune sau le-ar gândi, a fi puternic determinante asupra reflectărilor în privinţa existenţei lui Dumnezeu.

Dacă începem să ne întrebăm pe noi înşine, într-un mod imparţial şi fără prejudecăţi, despre temele abstracte provenite din nişte cunoştinţe de astăzi (de exemplu, cunoştinţele noastre despre evoluţia şi transformările celor mai mici componente ale materiei sau întrebările ce înconjoară originea vieţii înăuntrul materiei moarte), chiar am descoperi multe motive pentru a ne gândi la Dumnezeu. Când ne gândim la remarcabila organizare care dirijează naşterea şi menţinerea vieţii, devine clar faptul că probabilitatea ca acestea să fie rezultatul unei şanse oarecare se diminuează considerabil.

Cu cât cunoştinţele noastre despre ştiinţă în diferite domenii sunt mai numeroase, cu atât conceptele certe trebuie să pară din ce în ce inacceptabile. De exemplu, ideea exprimată entuziasmatic de recentul câştigător francez al Premiului Nobel pentru Medicină, că abandonarea materiei a fost autocrearea din simple elemente chimice datorată şansei circumstanţelor. Apoi plecând de la acest lucru este susţinută ideea că lăsarea organismelor să evolueze duce la remarcabila fiinţă complexă, numită “om”. Pentru mine, s-ar părea că progresele ştiinţifice făcute în înţelegerea complexităţii fantastice a fiinţelor superioare, susţin argumente mai puternice în favoarea teoriei opuse: existenţa unei extraordinare organizări metodice prezidînd asupra remarcabilului aranjament al fenomenelor  vieţii necesită existenţa unui Creator. Multe părţi din Carte încurajează acest fel de reflectare generală, dar, de asemenea, conţin date de un infinit de ori mai precise care sunt direct relatate înainte de descoperirile ştiinţei moderne. Sunt exact aceste date care exercită o atracţie magnetică pentru oamenii de ştiinţă de astăzi.

CORANUL SI STIINTA

 

Timp de multe secole, omenirea a fost incapabilă să studieze unele informaţii conţinute în Coran, pentru că nu deţinea suficiente mijloace ştiinţifice. Se înţelege abia astăzi că numeroase versete din Coran au ca subiect fenomenele naturale. O citire a vechilor comentarii asupra Coranului, oricât de specialişti ar fi fost autorii acestora în zilele lor, comportă dovezi solemne pentru o inabilitate totală de a înţelege profunzimea semnificaţiilor în asemenea versete. Aş fi putut chiar merge atât de departe, încât să afirm că în secolul al XX-lea, cu compartimentarea sa de cunoştinţe mereu mai vaste, nu este uşor încă pentru un om de ştiinţă obişnuit, să înţeleagă tot ceea ce citeşte în Coran din unele subiecte, fără să facă apel la cercetăride specialitate. Aceasta înseamnă că pentru a înţelege asemenea versete ale Coranului, cineva necesită astăzi să aibă cunoştinţe total enciclopedice care să cuprindă multe discipline ştiinţifice.

Ar fi trebuit să subliniez faptul că folosesc cuvântul “ştiinţă” cu înţelesul de “cunoaştere care a fost profund dovedită”. Aceasta nu include teoriile care, pentru o vreme, au ajutat la explicarea fenomenului sau a unei serii de fenomene, doar pentru a fi abandonate mai târziu în favoarrea altor explicaţii. Aceste explicaţii mai noi au devenit mai plauzibile, graţie progreselor ştiinţifice. Eu intenţionez numai să mă ocup de comparaţiile dintre afirmaţiile coranice şi cunoştinţele ştiinţifice care nu sunt potrivite a fi subiect la discuţia care urmează. Oriunde introduc realităţi ştiinţifice care nu sunt dovedite încă 100% o voi face foarte clar. Există de asemenea câteva exemple foarte rare ale unor afirmaţii din Coran care nu au fost până acum confirmate de ştiinţa modernă. Trebuie să fac referire la aceasta punctând faptul că toate dovezile valabile astăzi îi lasă pe oamenii de ştiinţă să le privească ca fiind foarte probabile. Un astfel de exemplu este afirmaţia din Coran care se referă la originea acvatică a vieţii:

Oare nu văd cei care nu cred că cerurile şi pământul au fost împreună şi că noi le-am despărţit şi din apă am făcut tot ce este lucru viu? Şi oare tot nu cred ei? (Al-Anbiyaa’ 21:30)

 

Aceste consideraţii ştiinţifice nu ar trebui să ne facă să uităm că această Carte minunată, Coranul, rămâne o carte religioasă “par exelence” şi că nu trebuie să ne aşteptăm să aibă un scop sau rezultat ştiinţific “per se”. În Coran, oricând oamenii sunt invitaţi să reflecteze asupra minunilor creaţiei şi numeroaselor fenomene naturale, ei pot vedea uşor că intenţia evidentă este de a accentua atotputernicia divină. Faptul că în aceste reflectări putem găsi referiri la date legate de cunoştinţe ştiinţifice, este cu siguranţă, un alt dar al lui Dumnezeu a cărui valoare străluceşte mai mult ca sigur într-o epocă în care ateismul bazat pe ştiinţă încearcă să câştige controlul societăţii pe socoteala credinţei în Dumnezeu. Dar Coranul nu are nevoie de caracterisitici neobişnuite cum este acesta de a face natura lui supranaturală simţită. Afirmaţiiile ştiinţifice de genul acesta sunt doar un singur aspect al revelaţiei islamice pe care Biblia nu o împărtăşeşte.

Pe tot cuprinsul cercetării mele am încercat constant să rămân total obiectiv. Cred că am urmărit modul de abordare al studierii Coranului cu aceeaşi obiectivitate pe care o are un doctor atunci când deschide dosarul unui pacient. Cu alte cuvinte, doar analizînd foarte riguros toate simptomele, poate cineva ajunge la un diagnostic corect. Trebuie să admit că nu era cu siguranţă credinţă în Islam ceea ce mi-a îndrumat prima oară paşii, ci era doar o simplă  dorinţă de a căuta adevărul. Astfel o văd eu astăzi. Cu timpul îmi terminasem studiul  şi mi-am dat seama că erau lucrurile care m-au determinat să văd Coranul ca pe un text de o revelaţie divină, aşa cum este, într-adevăr.

 

AUTENTICITATEA CORANULUI

Înainte de a ajunge la esenţa subiectului, exită o chestiune foarte importantă care trebuie luată în considerare: autenticitatea textului coranic. Se ştie că textul Coranului era deopotrivă recitat din memorie, atât timp cât a durat revelaţia, de către Profet şi de credincioşii care erau în jurul lui, şi scris de către scribii numiţi dintre însoţitorii săi. Acest proces a durat aproximativ 23 de ani, timp în care erau făcute o sumedenie de copii neoficiale. O copie oficială [a întregului Coran] a fost făcută în decursul primului an de la moartea Profetului, la instrucţiunile lui Abu Bakr.

Aici trebuie să comentăm o chestiune de o importanţă majoră. Prezentul text al Coranului a profitat în pregătirea originalului de autenticitatea verificată încrucişat atât de textul recitat din memorie, cât şi de textul scris neoficial. Textul memorat a fost de o importanţă majoră într-un timp în care nu toată lumea putea citi şi scrie, dar toată lumea putea memora. Pe deasupra, nevoia unui document era inclusă chiar în textul Coranului. Primele cinci versete ale capitolului “al-’Alaq”, care se întâmplă că reprezintă prima revelaţie făcută Profetului, exprimă aceasta destul de clar:

Citeşte! În numele Domnului tău care a creat, Care l-a creat pe om din sânge închegat! Citeşte! Domnul tău este cel mai Nobil, Este Cel care l-a învăţat cu calemul, L-a învăţat pe om ceea ce nu a ştiut! (Al-`Alaq 96:1-5)

 

Acestea sunt cu siguranţă cuvinte în “lauda condeiului, ca mijloc al cunoaşterii umane”, ca să folosim expresia Profesorului Hamidullah.

Apoi a venit califatul lui ‘Uthman (care a durat din al 12-lea an până la al 24-lea an după moartea lui Muhammed – Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). În decursul primilor 2 ani ai conducerii califului ‘Uthman, au fost reproduse 7 copii oficiale din textul oficial, şi au fost distribuite pe o zonă largă a lumii care intrase sub stăpânirea islamică. Toate copiile neoficiale care existau la vremea aceea aufost distruse şi toate copiile viitoare aveau să fie făcute după cele 7 copii oficiale.

În cartea mea, “Biblia, Coranul şi Ştiinţa”, am citat pasaje din Coranul care vine din perioada anterioară Hijrei (emigrarea Profetului de la Mekka la Medina din anul 622) şi care se referă la scrierea Coranului înainte de plecarea Profetului din Mekka.

Pe lângă acestea, erau multe dovezi pentru transcrierea imediată a revelaţiei coranice. Profesorul Jacques Berque îmi spusese mie despre marea importanţă pe care el o acordă acestui lucru, în comparaţie cu lunga pauză care separă scrierea revelaţiei iudeo-creştină de faptele şi evenimentele pe care le relatează. Să nu uităm că astăzi avem de asemenea şi noi un număr de manuscrise ale primei versiuni scrise ale Coranului care erau dintr-o perioadă foarte apropiată timpului revelării.

De asemenea, trebuie să subliniez un alt fapt de o mare importanţă. Trebuie să examinăm enunţuri din Coran care astăzi apar pur şi simplu pentru a indica adevărul ştiinţific, dar din care oamenii în timpurile vechi erau capabili să înţeleagă numai înţelesul aparent. În unele cazuri, aceste enunţuri erau total de neînţeles. Este imposibil de imaginat că dacă existau orice modificări de texte, aceste pasaje neclare se împrăştiau pe tot cuprinsul textului din Coran şi puteau toate să evite manipularea umană. Cea mai mică modificare aspura textului ar fi distrus în mod automat remarcabila coerenţă care este caracteristică lor. Schimbarea în orice text ne-ar împiedica de la dovedirea conformităţii lor totale cu ştiinţa modernă. Prezenţa acestor enunţuri răspândeşte pe tot aspectul Coranului (pentru observatorul imparţial) o marcă evidentă a autenticităţii lui.

Coranul este o revelaţie făcută cunoscută oamenilor în decursul a 23 de ani. A întors două perioade de aproape aceeaşi mărime pe fiecare parte a Hijrei. Dată fiind aceasta, era normal ca reflectările care aveau caracter ştiinţific să fie răspândite pe tot cuprinsul Cărţii. Într-un studiu ca şi cel făcut de noi, a trebuit să regrupăm versetele conform subiectului materie, adunîndu-le capitol cu capitol.

Cum ar trebui să fie ele clasificate? N-aş putea găsi nici un fel de indicaţii în Coran sugerînd vreo clasificare mai specială, aşa că am decis să le prezint conform eului meu personal.

Mie mi s-ar părea că primul subiect cu care ar trebui să ne ocupăm este Facerea. Aici putem compara versetele care se referă la acestn subiect cu ideile generale predominante astăzi asupra formării Universului. În continuare, am categorisit versetele sub următoarele titluri generale: Astronomie, Pământul, Împărăţia animalelor şi Împărăţia plantelor, Oameni, şi Reproducerea umană îndeosebi. Pe deasupra, m-am gândit că este de folos o comparaţie făcută între naraţiunea coranică şi cea biblică pe aceleaşi teme din punctul de vedere al cunoaşterii moderne. Aceasta a fost făcută în părţile Creaţia, Potopul şi Exodul. Motivul pentru care aceste teme au fost alese este acela că, cunoştinţele căpătate astăzi pot fi folosite în interpretarea textelor.

 

Sursa: Ligaislamica.mdSource Link

Views: 2

Evoluționismul – o știință? p. a 2-a

– continuarea părții întâi –

 

d. Sistemele ireductibile

 

Biologii care au fundamentat ortodoxia darwinistă au considerat celula drept un bulgăre nediferenţiat de protoplasmă. Organismul (şi în special celula) reprezenta pentru ei un „black box”, o cutie neagră – o maşinărie care face lucruri minunate printr-un mecanism necunoscut pentru om. Biologul Michael J.Behe explică faptul că, la ora actuală, biochimiştii au ajuns să exploreze partea dinlăuntru al cutiei negre. Şi ce au găsit acolo se cheamă „complexitate ireductibilă”.
Orice om a văzut o capcană de şoricei. Ea este construită dintr-o scândurică (1), de care se prinde un arc terminat cu un „ciocan” (2), ce se blochează cu o piedică (3), care la rândul ei este conectată la un cârlig cu declanşator (4), în care se află o momeală (5). Dacă un singur element lipseşte, jucăria nu mai funcţionează. Capcana de şoricei este un sistem ireductibil.

La nivel molecular, viaţa este plină de asemenea sisteme. Cunoştinţele au devansat atât de mult darwinismul, încât biologii nici măcar nu încearcă să explice cum au putut să apară sistemele ireductibile în mecanismul evoluţiei lente.

„Când mă gândesc la ochiul omenesc, mă cutremur”, mărturisea Charles Darwin. Ochiul este în stare să efectueze 100.000 funcţii separate zilnic. El este un asemenea sistem ireductibil care sfidează evoluţia. Dacă ar fi nedezvoltat, ochiul ar fi total nefuncţional. Dezvoltarea anatomică gradată a ochiului omenesc este o imposibilitate, datorită multor trăsături sofisticate care depind unele de altele. Darwin mărturisea: “Cum devine un nerv sensibil la lumină ne preocupă azi mai mult decât originea vieţii însăşi”. Dar nu numai sub aspectul structurii anatomice a ochiului, lucrurile sunt uimitoare, ci şi a proceselor biochimice care însoţesc fiecare aspect.

Mai întâi, lumina loveşte retina. O moleculă retinală îşi schimbă imediat forma. Aceasta determină o altă proteină, rodopsina, să-şi schimbe forma. Această reacţie atrage o a doua proteină, transducin, care la rândul ei se leagă de fosfodiesterază, o a treia proteină. Această nouă moleculă formată reduce numărul ionilor pozitivi de sodiu. Rezultatul dezechilibrului de ioni de sodiu din interiorul celulei cauzează o încărcătură electrică care este transmisă la centrul optic, pe care computerul creier o interpretează – …şi noi vedem!

Dar nu există doar un singur tip de ochi! Există o sumedenie: de om, de caracatiţă, de vertebrate, de artropode, de trilobiţi… De exemplu, ochiul de trilobit. În timp ce ochiul uman are un singur cristalin, ochiul de trilobit e compus dintr-o mulţime de lentile duble, până la 15.000 lentile separate în fiecare ochi. Miliardele de ani de evoluţie lentă nu puteau elabora ceva atât de complex.

Un alt sistem ireductibil este organul de reproducere. Profesorul Howard Peth se întreabă: „Cum ar fi putut organe sexuale feminine şi masculine – care se completează perfect – să apară gradat, în paralel, dar rămânând cu totul inutile până la completa lor dezvoltare?”

În numărul din 24 februarie, 1984, revista „Discover” [10] readuce în atenţie unul din cele mai dureroase mistere ale evoluţiei. După doctrina darwinistă, supravieţuirea speciei este asigurată de adaptare, precum şi de transmiterea cât mai eficientă a moştenirii genetice. Dar înmulţirea sexuată este o metodă ineficientă şi extrem de riscantă. Ea cere o mare cantitate dezordonată de timp şi energie. Iar faptul că înmulţirea sexuată înjumătăţeşte moştenirea de informaţii genetice a părintelui contrazice principiul biologic de bază al evoluţionismului: anume că scopul principal al organismului este să transmită progeniturii cât mai multe din genele proprii cu putinţă. În contrast cu înmulţirea sexuată, reproducerea asexuată este o cale mult mai simplă, mai rapidă, mai eficientă cale de reproducere, care permit creaturii să se replice pe sine fără ajutorul unui semen şi apoi să-i transmită descendenţilor toate genele sale. Conform darwinismului, speciile cu înmulţire sexuată ar fi trebuit să dispară demult în faţa celor asexuate.

 

e. Probabilitatea

 

Evoluţionismul consideră „şansa”, sau probabilitatea fericită, ca fiind principiul fundamental pentru apariţia vieţii cât şi pentru salturile evolutive de la un stadiu la următorul. Şansa îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula, organele, organismele homeoterme, reproducerea vivipară, etc… este inimaginabil de infimă.

Probabilitatea apariţiei spontane a numai 200 enzime cât este necesar pentru apariţia unei celule primare a fost calculată la 1/10 40.000. Compară această probabilitate imposibilă cu vârsta acceptată a universului în teoria Big-Bangului, de 1/1017 secunde. Dacă ar fi să acordăm fiecărei probabilităţi o singură secundă, timpul n-ar ajunge nici pentru realizarea primului pas, de la Anorganic la Organic, cu atât mai puţin pentru tot restul de cortegiu de salturi evolutive. Sir Fred Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de ridicol şi improbabil ca presupunerea că un tornado, bântuind un depozit de fiare vechi, să asambleze un Boeing 747”.

„Matematicienii sunt de acord că, din punct de vedere statistic, orice probabilitate mai mare de 1060 este „nulă”. Oricare din speciile cunoscute, incluzând chiar şi bacteria unicelulară, are un număr enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o bacterie unicelulară are cca. 3 milioane de nucleotizi, aliniaţi într-o succesiune foarte exactă şi specifică. Aceasta înseamnă că nu există probabilitate matematică pentru nici una din speciile cunoscute, pentru o apariţie întâmplătoare prin mutaţii întâmplătoare”. [11]

„Selectarea la pura întâmplare a proteinelor corespunzătoare, şi acestea toate dextrogire, şi apoi plasarea lor în secvenţa specifică într-o moleculă, tot prin hazard, ar solicita un număr de 1/1089190 molecule de ADN (în medie) pentru a oferi o singură şansă de formare a secvenţei specifice de ADN capabilă să codeze cele 124 proteine. 1/1089190 de molecule ar cântări de 1/1089147 ori greutatea pământului, cantitate suficientă pentru a umple universul de câteva ori. Se apreciază că totala cantitate de ADN, necesară pentru codarea a 100 miliarde de fiinţe umane, ar putea ocupa un spaţiu mic cât o jumătate de tabletă de aspirină. Cantitatea de ADN cântărind de 1/1089147 ori cât pământul este absurd de mare. Ea doar subliniază cât de mică este şansa apariţiei unei singure molecule de ADN la întâmplare.” [12]

„Orice încercare de a concepe o teorie evoluţionistă a codului genetic este zadarnică, întrucât codul acesta este lipsit de funcţionalitate dacă nu este „tradus”, adică dacă nu conduce la sinteza proteinelor. Dar maşinăria prin care celula traduce codul este alcătuită din aproximativ 70 de componente care ele însele sunt produsul tot al codului!” [13]

Ca să evite aceste absurdităţi, ştiinţa ipotetică propune o serie de alte modele: că protozoorul iniţial ar fi fost mult mai simplu decât ne putem noi imagina, bazat pe un alt sistem de auto-replicare decât ADN/ARN;  că universul ar fi existat într-un nesfârşit ciclu de Big Bang şi Big Plop, din care în mod fericit, am scăpat noi…; sau chiar„pan-spermia” – că viaţă ar fi poposit pe pământ venind din altă parte a universului.

 

f. Informaţia

 

blue_dna_by_reby_c-d3ia7s9Evoluţioniştii nu realizează că, pe lângă domeniul materiei, ei au de a face şi cu un al doilea domeniu cel puţin la fel de incomensurabil: domeniul informaţiei. Aceste două domenii nu pot fi niciodată suprapuse prin vreun fel de reducţionism. Gena este un pachet de informaţii, nu un obiect. Modelul de baze perechi din molecula de ADN îi dă genei specificul. Dar, atenţie, molecula de ADN este mediumul, nu şi mesajul. Este ca şi cu banda magnetică a casetofonului, care reprezintă suportul material pentru informaţia care este cu totul altceva decât suportul dat. Păstrarea acestei distincţii între medium şi mesaj este absolut indispensabilă pentru clarificarea ideii de „evoluţie”. Pentru a explica viaţa, trebuie să explicăm nu doar originea substanţelor chimice, ci şi originea informaţiei.

Un om este alcătuit din trilioane de celule diferite, organizate într-o maşinărie de mare precizie. Fiecare celulă are câte un nucleu. Iar fiecare nucleu conţine o bază digitală de date care cuprinde mai multă informaţie decât toate cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.

Toate fiinţele depind de relaţia activă dintre moleculele de acid nucleic moştenit – ADN – şi moleculele de proteine, materialul de construcţie. Ca să producă proteine, fiinţele vii se folosesc de secvenţele de ADN prin care îşi aliniază o secvenţă corespunzătoare de grupe de aminoacizi. Dar în mod natural, ADN-ul şi proteine reacţionează contrar acestei ordini, în sensul distrugerii sistemului viu. După cum fosforul, sticla şi cuprul nu se caută ca să formeze automat o structură numită „televizor”, decât numai dacă sunt aranjate de o inteligenţă exterioară lor, tot aşa ADN-ul şi proteina ajung să intre într-o relaţie constructivă numai dacă sunt controlate de o informaţie exterioară lor.

Nucleotidele esenţiale pentru construirea de molecule de ARN şi ADN cer condiţii radical diferite pentru asamblarea lor. Citozina şi uracilul ARN-ului au nevoie de temperaturi de fierbere a apei, în timp ce adenina şi guanina au nevoie de temperaturi de îngheţ. În condiţii naturale, cele patru elemente de construcţie nu se pot în veci corela singure, în acelaşi loc şi în concentraţii adecvate.

Asamblarea celei mai simple componente care stă la baza vieţii, integrând aminoacizii – care sunt levogiri [14] –  cu zaharurile nucleotide – care sunt dextrogiri – nu poate avea niciodată loc „in vitro” [15], decât „in vivo”. Pentru a se produce combinaţia, este nevoie de participarea unei enzime, ea însăşi o proteină care trebuie să fie codată genetic pentru o operaţiune specifică.

Problemele pe care le ridică macro-cosmosul nu sunt nici ele mai mici sau mai puţine decât problemele micro-cosmosului. Andreas Tammann, profesor de astronomie la Universitatea din Basel era citat de revista „Der Spiegel” astfel: „Universul este atât de incredibil de bine construit, încât trebuie să fi fost planificat. Dacă, de exemplu, densitatea materiei în momentul Big-bang-ului ar fi fost cu numai o 0,1040-ime mai mare, la scurt timp universul s-ar fi prăbuşit.“

Iar savantul în fizica particulelor, John Polkinghorne, distins cu premiul Templeton pentru anul 2002, scria: „Dacă puterea gravitaţiei, sau sarcina unui electron, sau masa unui proton… ar varia cu numai foarte puţin, n-ar exista nici atomi şi nici stele şi nici viaţă! Extrem de finul acord al legilor naturii mă conduce la concluzia că în spatele naturii nu se află întâmplarea, ci un proiect inteligent”.

Creaţionismul biblic se mai cheamă şi “Teoria destinului inteligent” [16]. O credinţă a bunului simţ socoteşte că numai o Inteligenţă putea să sfideze tiparul simplist evoluţionist al unei „cea mai sigură şi adaptată soluţie” şi să diversifice opera sa atât de creator, încât:  la cele 457 specii de rechini, există şi reproducerea ovipară, şi cea vivipară [17], cât şi una ovo-vivipară;  şerpii sunt ovipari, nu şi viperele: ele nasc puii vii; există patru tipuri de aripi cu patru tipuri de zbor [18]… Natura este mărturia unui spirit creativ nelimitat.

 

 

 – finalul celei de-a doua părți –

Source Link

Views: 2