Views: 71
Tag: religia
Egalitate, nu identitate
Khurram Murad Egalitatea reprezintă unul dintre acele idealuri umane care, de obicei, se sustrage oricărei definiţii. Transpunerea sa în roluri, reguli şi norme a fost întotdeauna una subiectivă. Din nefericire, acest concept este folosit de către feminiştii moderni ca slogan în cadrul campaniilor de anulare a tuturor diferenţelor de rol. De asemenea, egalitatea este […]
Khurram Murad
Egalitatea reprezintă unul dintre acele idealuri umane care, de obicei, se sustrage oricărei definiţii. Transpunerea sa în roluri, reguli şi norme a fost întotdeauna una subiectivă. Din nefericire, acest concept este folosit de către feminiştii moderni ca slogan în cadrul campaniilor de anulare a tuturor diferenţelor de rol. De asemenea, egalitatea este folosită ca un paravan de fum din spatele căruia sunt lansate atacuri împotriva Şariei, din cauza diferitelor ei prevederi privind femeile.
Nu există nicio îndoială că egalitatea reprezintă o necesitate profundă şi un ideal uman veritabil. Însă la fel de adevărat este că egalitatea de roluri nu înseamnă în mod necesar identitate de roluri. Dacă egalitatea este confundată cu identitatea, singura concluzie posibilă este: „O societate în care cu adevărat cele două sexe sunt egale este inimaginabilă“. A elimina diferenţierea rolurilor nu poate genera decât consecinţe catastrofice, aşa cum am specificat mai sus, în ceea ce priveşte societatea în genere şi fenomenele intercorelate de moralitate sexuală, familie, reproducere, creştere a copiilor, dezvoltare a personalităţii, fapt care se poate constata deja cu claritate în Occident. Chiar şi un aspect aparent minor, cum ar fi răspândirea metodelor anticoncepţionale, a devenit un instrument important în promovarea sexului extramarital, în modificarea valorilor sexuale, în tulburarea rolurilor, destrămarea familiei, devalorizarea creşterii copiilor şi a vieţii casnice. S-a realizat într-adevăr controlul populaţiei, însă a apărut un mare semn de întrebare referitor la destinul final al rasei umane.
Islamul recunoaşte diferenţele evidente dintre bărbat şi femeie şi le modelează rolurile sociale aferente în consecinţă, dar subliniază la fel de mult identitatea de esenţă a naturii lor de fiinţe umane şi dreptul de a avea şanse egale la împlinire personală prin rolurile lor din această lume şi, finalmente, mult mai important, declară egalitatea lor în Faţa lui Allah în Viaţa de Apoi. Conform Şariei, bărbatul şi femeia sunt egali în calitate de fiinţe umane şi au un număr egal de îndatoriri şi drepturi reciproce. Familia, ca şi unitate, are drept conducător bărbatul, pentru că nicio instituţie nu poate supravieţui fără un lider, dar sub nicio formă acest fapt nu denotă că femeia este inferioară bărbatului. Ea nici măcar nu e obligată să preia numele soţului şi să renunţe la propria sa identitate după căsătorie. Partea sa de moştenire reprezintă o jumătate din partea bărbatului, dar ea nu este obligată să contribuie absolut deloc la întreţinerea familiei.
Multe prevederi specifice ale Şariei referitoare la drepturile şi obligaţiile femeilor, conduita şi comportamentul lor, veşmântul şi separarea lor, la legile privind căsătoria şi divorţul şi lucrul în afara casei pot fi înţelese mai bine în această lumină. Dar, la fel de important este să ţinem minte că multe din practicile predominante din societatea musulmană de astăzi, care au ajuns să fie la modă ca rezultat al secolelor de decadenţă şi stagnare, precum şi al influenţelor ne-islamice, nu ar trebui să fie folosite pentru a înţelege şi judeca Islamul.
Sursa: Centrul Cultural Islamic IslamulAzi
Source LinkViews: 4
Toleranta in societatea islamica – 5
Toleranta in societatea islamica – 5 -partea a cincea- Mustafa Siba’ee Toleranta religioasa in civilizatia islamica este un lucru fara precedent in istoria epocilor anterioare. Istoricii occidentali care respecta adevarul au recunoscut in unanimitate aceasta toleranta si i-au adus elogii. Vestitul cercetator american Druper afirma ca: Musulmaii din epoca timpurie a califatului nu […]
Toleranta in societatea islamica – 5
-partea a cincea-
Mustafa Siba’ee
Toleranta religioasa in civilizatia islamica este un lucru fara precedent in istoria epocilor anterioare. Istoricii occidentali care respecta adevarul au recunoscut in unanimitate aceasta toleranta si i-au adus elogii.
Vestitul cercetator american Druper afirma ca: Musulmaii din epoca timpurie a califatului nu s-au limitat doar la tratarea savantilor crestini nestorieni si evrei cu respect, ci le-au incredintat lor multe alte activitati importante si funcii in stat. Harun ar-Rasid a pus toate scolile sub contolul lui Yuhanna ben Masawayhi, fara se dea vreo atentie tarii din care provenea savantul si nici religiei sale, ci dand atentie doar pozitiei sale in domeniul stiintei si cunoasterii.
Istoricul Welz afirma in studiul sau despre invataturile islamului: “Ele au pus bazele unei cooperari drepte si generoase si au insuflat oamenilor spiritul generozitatii si tolerantei, dupa cum ele au trasatura umanismului si sunt aplicabile. Ele au creat o comunitate de oameni la care cruzimea si nedreptatea sociala se manifestase intr-o masura mai mica decat la orice alta comunitate care a precedat-o”. Apoi adauga, vorbind despre Islam:” El este plin de spiritul blandetei, tolerantei si fratiei.”
Iar sir Mark Sies afirma, descriind imperiul islamic din perioada lu Harun ar-Rasid : ”Crestinii, paganii, evreii si musulmanii actionau deopotriva in slujba guvernului”.
E.Levi-Provenscal afirma in lucrarea sa “Spania musulmana in secolul X”: “Secretarul insarcinat cu protejarea nemusulmanilor era deseori crestin sau evreu, iar functiile erau detinute de cretini si evrei si ei lucrau pentru stat in treburile administrative si militare, iar unii evrei il reprezentau pe calif in misiuni in statele Europei occidentale”.
Reno afirma in “Istoria invaziilor arabe in Franta, Elvetia, Italia si insulele din Marea Mediteraneana”: “Musulmanii din orasele Andaluziei ii tratau pe crestini foarte bine. La randul lor, crestini tineau seama de sentimentele musulmanilor si-si circumcideau copiii si nu mancau carne de porc”.
Iar Arnold afirma, vorbind despre doctrinele religioase ale sectelor crestine: “Insa principiile tolerantei islamice au impiedicat astfel de fapte care continuau in ele nedreptatea. Mai mult decat atat, se deosebeau de altii prin faptul ca se straduiau sa-i trateze pe crestini cu dreptate.
Un exemplu in acest sens este ca dupa cucerirea Egiptului, Ya’qubitii au folosit prilejul indepartarii autoritatilor bizantine pentru a lua bisericile ortodocsilor, insa musulmanii le-au redat ulterior stapanilor de drept, dupa ce ortodocsii au facut dovada ca le-au apartinut lor.”
Daca privim la toleranta care s-a extins in aceste fel la supusii crestini ai musulmanilor la inceputul carmuirii islamice, ne apare clar ca ideea raspandita despre faptul ca sabia a fost elementul care i-a convertit pe oameni la Islam nu este credibila.
Daca ne-am referit pe larg la toleranta religioasa a civilizatiei islamice, am facut-o pentru a respinge pretentia occidentalilor fanatici ca musulmanii ar fi fost cruzi si i-ar fi constrans pe oameni sa treaca la Islam si i-ar fi umilit si persecutat pe nemusulmani. Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi deschis discutia despre acest subiect, caci ar trebui sa lase capetele in jos de rusine pentru faptele rusinoase pe care fanaticii le-au savarsit impotriva musulmanilor in timpul cruciadelor, in Spania, dar si in perioada moderna. Cei care studiaza istoria pot constata ca s-au persecutat si intre ei si este suficient sa mentionam in aceasta privinta masacrele catolicilor si protestantilor si indeosebi macelul din noaptea Sfantului Bartolomeu, razboaiele religioase ale papalitatii impotriva popoarelor europene de alta credinta si tragediile tribunalelor inchizitiei din Evul Mediu. Toate acestea reprezinta o dovada incontestabila a faptului ca occidentalii au fost cei mai fanatici fata de cei care aveau alta opinie sau credinta, chiar daca erau fii ai aceluiasi popor, ca ei nu au cunoscut toleranta religioasa in decursul istoriei lor trecute si continua si astazi sa fie domniati de fanatismul religios detestabil impotriva musulmanilor sub perdeaua stravezie a politicii si imperialismului.
Consideram opinia exprimata de unul din inaltii prelati crestini care nu poate fi acuzat de partizanat a fi cea mai potrivita pentru a incheia cu ea discutia despre toleranta si fanatism. Este vorba de patriarhul Antiohiei,Mihail cel Mare care a trait in a doua jumatate a secolului XXI, adica la cinci secole dupa ce bisericile orientale au fost supuse de carmuirea islamica, care a afirmat, referindu-se la toleranta musulmanilor si la persecutarea bisericilor orientale de catre Bizantini:
“Acesta este motivul pentru care zeul razbunarii care detine forta si atotputernicia, care schimba mersul omenirii dupa cum voieste el si-i aduce pe cine voieste el si-l ridica pe cel josnic, cand a vazut relele Imperiului Bizantin care a recurs la forta, ne-a jefuit bisericile si ne-a lipsit manastirile de toate proprietatile lor si ne-a persecutat fara pic de mila si indurare, i-a trimis pe fiii lui Ismail(arabii) din Sud (Peninsula Araba) pentru a ne izbavi de tirania Bizantinilor. Realitate este ca daca noi am suferit ceva pierderi din cauza smulgerii bisericilor catolice de la noi pentru a le da locuitorilor din Calcedon, aceste biserici au ramas in stapanirea lor. Dar cand orasele s-au predat arabilor, acestia au lasat fiecareia din aceste secte bisericile pe care le-au gasit in stapanirea lor.
In vremea aceea ne-au fost smulse biserica mare din Homssi biserica din Hawran. Cu toate acestea, nu a fost lucru neinsemnat faptul ca am scapat de brutalitatea Imperiului Bizantin, de persecutiile lui, de zelul lui violent impotriva noastra si ca ne aflam in siguranta si pace”.
Dupa toate acestea, putem aprecia ca afirmatia lui Gustav Le Bon ca “natiunile nu au cunoscut cuceritori induratori si tolerant cum au fost arabii si nici o religie toleranta ca religia lor” este o dreptate facuta in primul rand adevarului, inainte de a fi o dreptate facuta musulmanilor.
sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi
Source LinkViews: 1