Muhammad Asad (un mare gânditor care a ales să se convertească la Islam) vorbeşte de experienţa trăită atunci când a citit Coranul: ,,M-a surprins la început interesul Coranului cel Sfânt nu numai faţă de aspectele spirituale, ci şi faţă de aspectele complementare ale trupului şi spiritului. Islamul a subliniat acest lucru. Nu există […]
Muhammad Asad (un mare gânditor care a ales să se convertească la Islam) vorbeşte de experienţa trăită atunci când a citit Coranul: ,,M-a surprins la început interesul Coranului cel Sfânt nu numai faţă de aspectele spirituale, ci şi faţă de aspectele complementare ale trupului şi spiritului. Islamul a subliniat acest lucru. Nu există niciun aspect al vieţii pe care să-l fi socotit marginal, ci toate aspectele vieţii omeneşti se află în centrul atenţiei religiei. Coranul cel Sfânt nu i-a lăsat pe musulmani să uite că viaţa pământeană nu este decât o etapă pe drumul către accederea la o existenţă superioară şi veşnică şi că ţelul final are un caracter spiritual, după cum consideră că nu este nimic rău în prosperitatea materială, dacă se ştie că ea nu este un scop în sine. Metoda Islamului în abordarea problemelor spiritului este mult mai profundă decât aceea pe care am întâlnit-o în Tora. Aceasta pe lângă faptul că nu a fost destinat unor oameni în defavoarea altora. Metoda lui în privinţa problemei trupului este total opusă metodei Evangheliei: este o metodă pozitivă care nu ignoră trupul. Trupul şi sufletul alcătuiesc împreună omul, asemenea a doi gemeni nedespărţiţi“.
Când s-a întors în Europa şi a discutat cu prietenii săi problema Islamului, Asad şi-a dat seama că ei toţi – atât cei care respingeau religia, cât şi aceia care o acceptau – înclinau fără un motiv anume să adopte concepţia occidentală comună prin care se apreciază că Islamul acordă atenţie aspectelor lumeşti şi nu se limitează doar la aspectele spirituale, lucru pe care omul se aşteaptă să-l găsească în orice religie. El afirma: ,,Am fost efectiv surprins când am descoperit că tocmai acest aspect al Islamului m-a atras din prima clipă, adică faptul că el nu separă existenţa materială de existenţa spirituală a omului şi promovează cauzalitatea raţională ca o cale a credinţei. Şi acesta este tocmai aspectul faţă de care au obiecţii gânditorii europeni care adoptă cauzalitatea raţională ca metodă de viaţă şi nu renunţă la această metodă raţionalistă decât atunci când vine vorba de Islam. Nu am găsit nicio deosebire între minoritatea care se preocupă de religie şi majoritatea care socoteşte că religia se numără printre concepţiile depăşite, şterse de timp. În timp, mi-am dat seama de eroarea metodei fiecăreia dintre ele. Am înţeles că aceia care au fost crescuţi în spiritul ideilor creştine din Europa au adoptat concepţia dominantă şi că, având în vedere perioada îndelungată în care Europa i-a obişnuit cu modelul gândirii creştine, au învăţat chiar şi cei nereligioşi să privească orice altă religie prin prisma creştină şi să considere că religia este bună dacă îi dai o tentă confuză, supranaturală, care pare ascunsă şi uitată, deasupra capacităţii raţiunii umane de a o înţelege; de aceea, din punctul lor de vedere, Islamul nu răspundea acestor cerinţe“.
Ideea modului în care Islamul răspunde nevoilor spiritului şi trupului 
în acelaşi timp a continuat să devină din ce în ce mai clară în mintea lui Muhammad Asad şi, după convertirea sa la Islam, înregistra următoarele observaţii: ,,După cum afirmam mai înainte, ideea islamică de adorare nu include doar rugăciunile, ci cuprinde efectiv întreaga noastră viaţă. Ţelul ei este reunirea esenţei noastre spirituale şi materiale într-un întreg. În acest scop a fost necesar ca eforturile noastre să fie orientate în mod clar spre lichidarea factorilor care acţionează în viaţa noastră, fără ca noi să ne dăm seama şi fără a se supune dominaţiei noastre, în măsura în care acest lucru stă în puterea oamenilor“. „Islamul nu-l călăuzeşte pe om numai spre ideea că viaţa în esenţa ei este o unitate, pentru că ea izvorăşte din unitatea divină, dar îl călăuzeşte şi pe calea practică prin care fiecare individ reuşeşte în cadrul vieţii sale religioase să reunească gândul şi fapta atât la nivelul existenţei sale, cât şi în conştiinţa sa; pentru a atinge acest ţel înalt în viaţă, omul nu a fost constrâns în Islam să refuze viaţa din această lume. Nu este nevoie de un ascetism prin care omul să deschidă o poartă secretă către purificarea spirituală. Acesta este un lucru total străin Islamului. Islamul nu este nicio dogmă mistică, nicio filozofie, ci este un mod de viaţă sau o cale de a trăi conform rânduielilor naturii pe care Allah le-a stabilit pentru făpturile Sale, iar scopul Său suprem este realizarea armoniei depline dintre latura spirituală şi materială în viaţa omului. Se constată că aceste două laturi se armonizează cu învăţăturile Islamului prin faptul că ele neagă contradicţia fundamentală dintre viaţa trupească şi cea morală, iar nedespărţirea lor efectivă reprezintă un lucru confirmat de Islam, care vede în aceasta esenţa naturală a vieţii“.
,,Printre cele mai importante trăsături care deosebesc Islamul de alte sisteme se numără armonia totală dintre latura morală şi cea materială în viaţa umană“.
,,Dintre toate religiile, constatăm că numai Islamul îi permite omului să se bucure la maximum de viaţa sa în această lume, fără să-şi piardă orientarea sa spirituală nicio singură clipă şi prin aceasta se deosebeşte mult de punctul de vedere creştin. Omul, în concepţia dogmei creştine, se împiedică de păcatul moştenit, săvârşit Adam şi Eva, şi din această cauză întreaga viaţă este considerată (în concepţia dogmei, cel puţin) o vale întunecoasă a tristeţilor. Acesta este tărâmul pe care se înfruntă două forţe: răul reprezentat de Satana şi binele reprezentat de Isus Christos. Satana încearcă prin experimente trupeşti să bareze calea sufletului spre lumina veşnică. Sufletul este stăpânit de Christos, în vreme ce trupul este tărâmul jocurilor Satanei. Acest lucru poate fi exprimat altfel şi prin expresia: lumea materială este în esenţa ei satanică, în vreme ce lumea spirituală este divină şi bună; tot ceea ce sălăşluieşte în firea umană din materie, adică trupul – aşa după cum preferă să-l numească telogia creştină – este un rezultat nemijlocit al păcatului săvârşit de Adam, atunci când a ascultat sfatul prinţului infernului, întunericului şi materiei, adică al Diavolului. De aceea a fost inevitabil pentru ei, dacă voiau izbăvirea, să-şi îndrepte inima de la lumea carnală către această lume spirituală, în care suntem absolviţi de păcat prin sacrificiul lui Isus Christos.
În Islam – în schimb – noi nu ştim nimic despre un păcat originar moştenit. De aceea, nu există o iertare generală pentru om, ci iertarea şi mânia sunt două lucruri personale. Fiecare musulman este dependent de ceea ce a dobândit şi el poartă în suflet toate premisele posibilităţii de izbăvire spirituală sau de eşec spiritual. Coranul afirmă despre sufletul omenesc că «el are ceea ce a dobândit şi are împotriva lui ceea ce a dobândit» şi că «omul nu are decât ceea ce a dobândit». Dar. aşa cum Islamul nu este de partea Creştinismului în ceea ce afirmă despre partea întunecoasă a vieţii, tot el ne învaţă, în acelaşi timp, să nu acordăm vieţii o importanţă exagerată, asemănătoare cu aceea pe care o acordă civilizaţia occidentală actuală. Occidentul modern – lăsând la o parte creştinismul – adoră viaţa în acelaşi mod în care nesăţiosul adoră mâncarea; el o devorează, dar nu o respectă. În schimb, Islamul priveşte la viaţă cu linişte şi cu echilibru. El nu adoră viaţa, ci o consideră o trecere înspre o existenţă superioară. Însă, deşi reprezintă o etapă de tranziţie necesară, omul nu trebuie să dispreţuiască viaţa din această lume şi nici să nu desconsidere vreun aspect din drepturile ei. Trecerea noastră prin această lume este un lucru necesar şi o parte pozitivă din orânduiala lui Allah. De aceea, viaţa omului a avut o valoare foarte mare. Dar nu trebuie să uităm că ea are doar valoarea unui mijloc care te ajută să-ţi atingi scopul. Islamul preferă în această situaţie o cale de mijloc şi de aceea Coranul cel Sfânt ne învaţă să ne rugăm zicând: «Doamne, dă-mi în această lume o faptă bună şi în Lumea de Apoi o faptă bun㻓.
,,Adorarea lui Allah, în sensul cel mai larg, înseamnă în Islam viaţa umană. Numai această perspectivă ne oferă posibilitatea atingerii de către om a perfecţiunii umane în cadrul vieţii sale individuale din această lume. Şi dintre toate sistemele religioase doar Islamul declară că perfecţiunea individuală umană este posibilă în această viaţă. Islamul nu amână această perfecţiune până la anihilarea poftelor «trupeşti», precum în Creştinism, şi nici nu promite o serie succesivă de transformări ale sufletului, ca în hinduism, şi nici nu este de acord cu budismul care afirmă că perfecţiunea şi izbăvirea nu vor avea loc decât prin detaşarea sufletului şi separarea sa de relaţiile senzoriale pe care le are cu lumea. Dimpotrivă, Islamul afirmă că omul poate să atingă perfecţiunea în viaţa sa individuală din această lume tocmai prin valorificarea completă a posibilităţilor lumeşti din viaţa sa“.
________________
Sursa: Islamul și toleranța, autor Ahmad Al-Hasin, Editura Islamul Azi
Source Link
Views: 4
