Sensuri ale expresiei „La ilaha illallah” – partea 1

A. A. Mawdudi

În limba arabă cuvântul ilah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi lucru semnifică Huda în persană. Deva în hindi, God în engleză şi Dumnezeu în română. Şi în celelalte limbi ale lumii există, de asemenea, cuvinte semnificând acelaşi lucru.
Pe de altă parte, cuvântul lui Allah semnifică numele original şi personal al lui Allah. La ilaha illallah semnifică: nu există altă divinitate în afară de Allah.
Din vremurile cele mai vechi oamenii au avut obiceiul să-şi aleagă zeii şi să se roage lor. Chiar şi în epoca contemporană, comunităţile existente în lume, atât cele primitive cât şi cele civilizate au zeii lor şi se închină lor. Acest lucru demonstrează că omul, prin factura sa, este înclinat să creadă şi să roage la divinitate. În sufletul lui există ceva care-l determină să se comporte ăn acest fel.
Aici se pune o întrebare: ce este acel ceva şi de ce omul se simte obligat să se comporte astfel? Răspunsul la această întrebare îl aflăm cercetând poziţia omului în această lume. Studiul omului şi al naturii din această perspectivă, arată că omul este neputincios, dezarmat în faţa unei situaţii. Puterea omului nu este nelimitată. Din contră, în multe situaţii este slab şi neajutorat. Este dependent de nenumărate alte forţe şi fără sprijinul acestora nu poate să se descurce de unul singur. Pentru a-şi perpetua existenţa sunt necesare foarte multe lucruri. În foarte multe cazuri el nu poate să le dobândească de sine stătător. Câteodată el le dobândeşte destul de uşor, dar în multe cazuri nu poate ajunge la ele. Are la îndemână mai multe căi şi mijloace pentru a dobândi, dar uneori reuşeşte, iar alteori nu. Se întâmplă aşa pentru că nu întotdeauna el este capabil de reuşită, întrucât tot timpul este întâmpinat de obstacole de tot felul. Astfel, diferitele calamităţi spulberă, într-o clipă, tot ce a agonisit el o viaţă întreagă, diferitele întâmplări şi situaţii nefaste îl descurajează, în permanenţă este ameninţat de boli, nelinişti şi nenorociri care-l împiedică să fie fericit. Luptă să scape de strânsoarea acestor situaţii, dar nu întotdeauna el are sorţi de izbândă. Există o sumedenie de lucruri cere îl sperie prin măreţia lor, ca munţii, râurilr, animalele sălbatice. El este martor neputincios în faţa cutremurelor, uraganelor şi în faţa altor asemenea dezlănţuiri ale naturii. Urmăreşte norii negrii de pe cer şi vede cum aceşti nori însoţiţi de tunete şi fulgere se transformă într-un adevărat potop. Observă mişcarea permanentă a soarelui, lunii şi a altor aştrii. Înţelege cât de neînsemnat şi mic este el în contrast cu acestea. El se simte slab, mic şi neajutorat, gândindu-se, pe de o parte la aceste minuni, iar pe de altă parte având conştiinţa slăbiciunii sale.
Fără îndoială că primele sentimente religioase la om au apărut ăn aceste condiţii. Omul este predispus să mediteze asupre puterii care dirijează aceste forţe. Gândul la măreţia acestei puteri îl face să se supună ei şi să-i implore ajutorul. Mai mult, el caută, prin diferite mijloace, să-i intre în voie, pentru a se bucura de ajutorul ei. Se teme de această putere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i câştige bunăvoinţa, pentru a se feri de mânia ei.
Omul primitiv s-a închinat la lucruri de care se teme datorită imensităţii lor, la lucruri vitale pentru existenţa sa, sau, din contră, la lucruri care îi amărau viaţa. De aceea obiectele închinăciunii lui erau copacii, animalele, râurile, munţii, focul, ploaia, aerul şi alte multe asemenea lucruri. Acesta este stadiul cel mai obscur al ignoranţei.
Odată cu începerea risipirii ignoranţei şi lărgirii orizontului lor de cunoaştere, oamenii încep să-şi dea seama că aceste lucruri la care s-au încheiat şi au crezut, nu au o poziţie mai privilegiată decât a lor, din care cauză nu se pot aştepta la vreo protecţie din partea lor. Astfel, ei au considerat că nivelul apelor unui râu şi creşte, şi descreşte, iar uneori râul se şi usucă, munţii semeţi pot fi mutaţi din loc, de către om, productivitatea solului, de multe ori, nu depinde de el însuşi, ce de ploaie. Dar şi existenţa ploii are în vedere anumite condiţionări. Ea, la rândul ei, depinde de nori şi de curenţii care transportă aceşti nori. Curenţii de aer, de asemenea, depind de alte fenomene. Evoluţia tuturor aştrilor este în strictă dependenţă de unele legi imuabile.
În faţa acestor realităţi gândirea umană încearcă să descopere care este totuşi legea aceea supremă care orânduieşte întregul univers. Câtă organizare şi armonie există în acest univers! Desigur că acest echilibru perfect existent între aceste puteri şi fenomene se datorează unei legi, unei voinţe supreme. În faţa acestei unităţi şi subordonări ale tuturor acestor puteri şi fenomene unei singure voinţe supreme, omul a renunţat să se mai roage unor aşa zişi zei, concentrându-şi atenţia asupra unei singure divinităţi, care era deasupra tuturor acestor zei. El a înţeles că dacă ar fi existat mai mulţi zei independenţi unul de celălalt, acest echilibru al unuversului ar fi fost afectat grav.
Observând cu atenţie tot ce se întâmplă în jurul său şi în natură, în general, omul a ajuns la concluzia că şi lucrurile ca şi focul, apa, anumite animale etc., la care se închina înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute. El începe să privească lucrurile şi mai în profunzime, punându-şi diferite întrebări.
Câtă perfecţiune există în faptul că soarele răsare şi apune cu o precizie greu de imaginat şi câtă armonie şi concordanţă există în manifestarea ciclică a unor fenomene ca zi şi noapte, anotimpuri, ploaie şi vânt etc..
Omul a denumit această putere supremă Allah, Permeşvar, God, Huda-i Hudagan, Dumnezeu. Dar, din cauză că bezna ignoranţei încă persistă, oamenii nu renunţă uşor la zeii care se închinau închinau înainte de a-l descoperi pe Allah. Oamenii se gândesc că pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, înainte de toate trebuie să câştige bunăvoinţa zeilor mai mărunţi. Aici se pot imagina treptele ierarhice ale unui mister, unde, pentru a ajunge la ministrul plin, trebuie să treci pe la mai multe trepte ierarhice în structura ministerului respectiv. Astfel după această concepţie, zeii mai mici sunt folosiţi ca mijloc care asigură apropierea de zeul cel mare.
Odată cu lărgirea orizontului de cunoaştere al omului, creşte şi nemulşumirea lui din cauza numărului mare de zei. Oamenii mai instruiţi studiază mai în profunzime aceste lucruri şi din ce în ce mai mulţi dintre aceştia ajung la concluzia că aşa-zişi zei, cu înfăţişare de om, nu posedă însuşiri divine, mai mult, ei îşi dau seama că aceştia sunt nişte creaturi mai neajutorate decât omul. Dar ideea de monoteism mai poartă în ea unele rămăşiţe ale ignoranţei. Tocmai de aceea unii oameni cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi că are o reşedinţă determinată. Unii cred că Allah coboară pe pământ, sub înfăţişare de om, iar alţii nutresc convingerea că Allah, după ce pus la punct toate treburile universului, acuma se odihneşte undeva retras. Oamenii mai cred că pot intra în voia lui Allah doar prin intermediul unor sfinţi şi spirite şi că până nu se câştigă bunăvoinţa acestora nu se poate face nimic. Mai sunt o serie de oameni care cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi găsesc de cuviinţă să şină undeva la verdere figura lui, pentru a se închina. Aceste idei denaturate au continuat să existe multă vreme şi nu au dispărut aşa uşor. Aceste obiceiuri mai persistă şi astăzi în rândul unor categorii de oameni.
Tawhid’ul este o chintesenţă a tuturor ideilor transmise oamenilor de Allah, prin intermeiul profeţilor, privind noţiunea de Allah. La început acest mesaj a fost transmis, pe pământ, prin intermediul lui Adam. Acelaşi mesaj l-au transmis oamenilor Noe, Avraam, Moise şi Isus. Mesajul transmis oamenilor de Muhammed a fost acelaşi ca al precedesorilor săi. Acest mesaj este cea mai mare valoare. Ştiinţa cuprinsă în acest mesaj este simplă, categorică şi cu desăvârşire ferită de ignoranţă. Omul a greşit şi a păcătuit devenind idolatru, numai atunci când nu a vrut să ştie de acest mesaj al profeţilor. Însă Teuhid-ul risipeşte toţi norii ignoranţei şi luminează orizontul cu raza adevărului.

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Visits: 2