De ce nu au crezut unii în Muhammed

    Pentru ce n-au crezut? Unii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi […]

0Shares

 

 

Pentru ce n-au crezut?

treeUnii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi cunoşteau personalitatea sub toate aspectele. Coranul atrage atenţia asupra acestui adevăr: “Cei cărora le-am dat Cartea îl cunosc pe el, precum îşi cunosc fiii, însă unii dintre ei ascund Adevărul, cu toate că-l ştiu. (Al-Baqarah [Vaca], 2/146).

În acest verset, cu toate că numele Mesagerului lui Allah nu este menţionat, se semnalizează numirea Lui, Cartea, în tot cuprinsul, pomenind de venirea ultimului profet, iar prin El, ei înţelegeau Persoana trecută în Tora şi Biblie. Acea Persoană este Muhammed (s.a.s), fără îndoială. Pe El îl cunoşteau mai bine decât proprii fii.

Omar (r.a) îl întreabă pe Abdullah b. Selam: “Îl cunoşteai pe Mesagerul lui Allah ca pe propriul fiu? El răspunde: “Îl cunoşteam mai bine decât pe fiul meu.” Omar: “Cum aşa?” Atunci dă următorul răspuns: “În privinţa fiului meu pot să am îndoieli. Poate că m-a înşelat nevasta. Dar nu am nici o îndoială că Mesagerul lui Allah este ultimul profet.” Acest răspuns atât de mult îl bucură pe Omar încât, se scoală şi-l sărută pe cap pe Abdullah b. Selam.

 

Gelozia şi invidia

Da, ei îl cunoşteau prea bine pe Mesagerul lui Allah, dar una este a crede şi alta, a cunoaşte. Îl cunoşteau dar nu puteau să-İ jure credinţă. Gelozia şi invidia erau piedici în calea credinţei. “Acum , când le-a venit o Carte de la Allah, întărind ceea ce aveau deja-deşi odinioară şi ei ceruseră biruinţă asupra celor care tăgăduiau-acum, când le-a venit ceea ce ştiau, tăgăduiesc. Blestemul lui Allah fie asupra tăgăduitorilor!” (Bakara [Vaca], 2/89).

În acest verset, Cel Drept relatează cauza adevărată a neacceptării Mesa-gerului lui Allah. Problema era că ultimul profet nu era dintre evrei. Dacă Trimisul lui Allah ar fi ieşit din rândurile lor, fără nici o îndoială, atitudinea lor ar fi fost alta.

Abdullah b. Selam (r.a), venind în faţa Mesagerului lui Allah: “O, Trimisule, ascunde-mă undeva şi câţi învăţaţi evrei sunt în Medina, cheamă-i! Apoi să-i întrebi cât de bine ne cunosc, pe mine şi pe tatăl meu. Sigur răspunsul lor va fi pozitiv. Apoi eu voi apărea de unde m-am ascuns şi voi declara că am devenit musulman.” Mesagerul lui Allah primeşte această propunere. Abdullah b. Selâm se ascunde în casă. Învăţaţii evrei intră şi-şi ocupă locurile. Domnul nostru îi întreabă: “Ce fel de oameni sunt Abdullah b. Selâm şi tatăl său?” Ei răspund: “El şi tatăl lui sunt dintre cei mai învăţaţi şi onoraţi printre noi.” Mesagerul lui Allah din nou îi întreabă: “Dacă el mă acceptă, ce aveţi de spus?” Ei: “Imposibil, aşa ceva nu se poate!” Tocmai atunci Abdullah b. Selâm iese de unde se ascunsese. Exprimându-şi mărturia de credinţă, recunoaşte profeţia Domnului nostru. Ei rămân uimiţi şi-şi retrag cuvintele de laudă aduse mai înainte: ” Este cel mai răutăcios dintre noi, este fiul celui mai răutăcios om.” Ca urmare profetul nu le-a mai permis să mai rămână în preajma Lui.

Această întâmplare demonstrează că evreii îl cunoşteau pe Mesagerul lui Allah. Având idei preconcepute şi fixe, se îndepărtau de la credinţă.

În această problemă şi Selman-ı Fârisî era un argument. Înainte fusese adept al zoroastrismului, dar se înflăcăra din dorinţa de a găsi o religie a dreptăţii. Apoi, trecând la creştinism, se închise în biserică. Simţindu-şi aproape sfârşitul, îi cere călugărului de care se ataşase să-i recomande pe cineva, iar acesta vorbeşte cu un alt călugăr, şi tot aşa se măreşte numărul celor din jurul lui. Unul din învăţaţii creştini îl sfătuieşte: “Fiul meu, n-a mai rămas nimeni pe care să ţi-l recomand. Dar venirea ultimului profet s-a apropiat mult. El va veni din neamul hanefiţilor al lui Avraam, se va ivi din locul în care a emigrat Avraam; apoi va pleca în alt loc, unde se va stabili. Sunt dovezi clare asupra faptului că este profet. Dacă poţi să te duci, acolo du-te. El nu primeşte de pomană. Primeşte un dar, iar între omoplaţi are un semn al dărniciei.”

Restul să aflăm chiar de la el: “Ca să mă duc acolo unde îmi spusese că-lugărul, am căutat o caravană. Am găsit o caravană şi m-am tocmit să mă ia şi pe mine. Ei au acceptat. Ajungând la Wadi’l-Kura, m-au vândut unui evreu ca sclav. Văzând plantaţiile de curmali, mi-am zis că este locul indicat de călugăr şi am rămas acolo. Apoi într-o zi veni unul din neamul Kurayza şi mă cumpără, ducându-mă la Medina. Acolo munceam la plantaţiile de curmali. Nu aveam nici o ştire despre Mesagerul lui Allah. Într-una din zile culegeam curmale, căţărat în copac, iar evreul care mi-era stăpân stătea sub copac. După un timp veni un nepot, care zise furios: “Allah să-i pedepsească, toată lumea pleacă la Kaaba. Un om care a venit din Mecca şi-a proclamat profeţia şi ei cred că este profet!”

Am început să tremur de nerăbdare. Era cât pe ce să cad din copac în capul stăpânului meu. Am coborât repede şi l-am întrebat: “Ce spui? Ce tot zici? Ce fel de veste este aceasta?” Stăpânul meu, văzându-mi emoţia, m-a lovit cu dosul palmei, zicând: “Ce te priveşte pe tine? Tu vezi-ţi de treaba ta!” Eu: “Nimic, voiam doar să ştiu ce s-a întâmplat.” Mi-am continuat lucrul, dar de cum s-a lăsat noaptea, mi-am strâns lucrurile şi am plecat la Kaaba. Mesagerul lui Allah se afla împreună cu companionii săi. Le-am spus: “Voi sunteţi oameni săraci, eu căutam pe cineva ca să-i dau de pomană. V-am adus acestea de pomană, poftiţi, mân-caţi!” Mesagerul lui Allah zise către cei din jur: “Mâncaţi voi!”, dar El nici nu se atinse. Eu în sinea mea: “Iată primul semn de care mi-a spus călugărul.” A doua zi de dimineaţă m-am dus din nou, dar de data aceasta le-am zis că este un dar. Mesagerul lui Allah îi pofti pe cei din jur şi mâncă şi El. Eu: “Şi al doilea semn este acesta” mi-am zis.

Decedase unul dintre companioni. La înmormântarea care avea loc la cimitirul din Medina participa şi Mesagerul lui Allah. M-am dus lângă El şi l-am salutat. Apoi, trecând în spate, am încercat să-i văd semnul profeţiei. Simţindu-mi prezenţa, nu se mişcă, iar eu am reşit să-i văd semnul profeţiei, căci avea umerii dezgoliţi. Astfel am descoperit şi al treilea semn de care-mi vorbise călugărul cu ani în urmă. Nu m-am mai stăpânit şi am sărutat semnul. Muhammed (s.a.s) mă opri, iar eu am început să-i povestesc prin ce am trecut. M-a ascultat împreună cu companionii săi…”

Da, cei care au lăsat deoparte indărătnicia şi invidia şi au privit spre El, s-au ataşat de El, l-au iubit. Între situaţia de ieri şi de astăzi nu există nici o diferenţă. Şi azi, mii, sute de mii de oameni, văzându-i superioritatea, acceptă acest lucru, propovăduind în întreaga lume faptul că El este ultimul profet. Mai există o chestiune neschimbată de-a lungul timpului şi anume, faptul că cei care nu s-au lepădat de îndărătnicie şi invidie, chiar dacă ştiau că este profet, nu au putut crede…

 

sursa: fgulen.com

Source Link

Views: 2

0Shares

Moralitatea in Islam

    In ceea ce priveste moralitatea in Islam si etica islamică, el reglementeaza foarte clar. Cartea sfântă a Islamului este Coranul care a fost revelat profetului Muhammad începând cu anul 610 d.H. în Mekka, acum un mare oraş în Arabia Saudită. Revelarea Coranului cel sfânt a continuat timp de douăzeci şi trei de ani până […]

0Shares

 

 

In ceea ce priveste moralitatea in Islam si etica islamică, el reglementeaza foarte clar. Cartea sfântă a Islamului este Coranul care a fost revelat profetului Muhammad începând cu anul 610 d.H. în Mekka, acum un mare oraş în Arabia Saudită. Revelarea Coranului cel sfânt a continuat timp de douăzeci şi trei de ani până la moartea profetului Muhammad, survenită atunci când acesta avea vârsta de şaizeci şi trei de ani.

 

Coranul cel sfânt este considerat a fi cea dintâi sursă a Islamului. Cea de-a doua sursă o reprezintă spusele profetului Muhammad.

 

Profetul Muhammad este ultimul profet trimis de către Dumnezeu; niciun profet nu va mai veni după el. Coranul cel sfânt este ultima carte relevată; nicio carte nu va mai fi revelată după aceasta.

Islamul este o religie destinată tuturor oamenilor, indiferent de zonă, ţară sau rasă. Islamul este o religie completă care abordează toate aspectele benefice ale vieţii umane. În zilele noastre, comunitatea musulmană numără aproximativ 1,3 miliarde de persoane, religia islamică răspândindu-se rapid peste tot, inclusiv în Europa şi în America.

exposing connection between naturalistic evolutionary beliefs and morality Moralitatea in Islam  De fapt, etica este cel mai important aspect al oricărei religii: cum să-i tratezi pe alţii, cum să te comporţi, ce este corect, ce este greşit, ce este bine şi ce este rău.

Aceste probleme încă reprezintă puzzle-uri pentru om. Dar pentru musulman aceste chestiuni nu mai reprezintă aspecte problematice, pentru că Islamul oferă răspunsuri clare tuturor întrebărilor de acest tip.

Islamul include un sistem etic foarte bine integrat care evidenţiază modul în care individul ar trebui să-i trateze pe ceilalţi oameni, în aşa fel încât să fie dobândită fericirea maximă atât de către individ, cât şi de către comunitate. Islamul arată cum ar trebui un individ să-şi trateze părinţii, fiii, fiicele, soţia, oaspetele, gazda, vecinul, cât şi pe ceilalţi oameni. Islamul arată, de asemenea, virtuţile pe care fiecare musulman ar trebui să le cultive şi viciile pe care fiecare musulman ar trebui să le evite. Acest sistem etic este puternic conectat la credinţa islamică, adorarea, tranzacţiile şi la alte aspecte ale vieţii.

Source Link

Views: 1

0Shares

Generozitate şi mulţumire – partea 2

Generozitate şi mulţumire – partea 2   Donaţiile au fost instituţionalizate în Islam încă de la întemeierea sa, fiind denumite în limba arabă ‒ zakaah (acte de caritate obligatorii). Fiecare credincios cu avere în exces este obligat să dea o anumită parte din ea nevoiaşilor, anual, ca un act de adorare. A nu da zakaah […]

0Shares

Generozitate şi mulţumire – partea 2

 

Donaţiile au fost instituţionalizate în Islam încă de la întemeierea sa, fiind denumite în limba arabă ‒ zakaah (acte de caritate obligatorii). Fiecare credincios cu avere în exces este obligat să dea o anumită parte din ea nevoiaşilor, anual, ca un act de adorare. A nu da zakaah este considerat un păcat major. Oferirea acestei donaţii ajută credincioşii să realizeze că averea lor nu este doar ca s-o folosească cum doresc. Îi învaţă că sunt doar deţinătorii temporari ai acestei averi din care trebuie să ofere o parte celor nevoiaşi. În consecinţă, Dumnezeu îi descrie pe adevăraţii credincioşi ca fiind aceia care recunosc dreptul nevoiaşilor la o parte din averea lor:

,,Şi în averea lor se află un drept pentru cerşetor şi pentru cel nevoiaş.” (Coran 51: 19).

Donaţiile ar trebui să fie un act sincer de mulţumire a lui Dumnezeu şi nu un act făţarnic sau un mod de a-i controla pe alţii. Răsplata pentru actele de caritate este complet pierdută atunci când este făcută pentru câştiguri lumeşti. Allah face referire la această realitate în capitolul Al-Baqara după cum urmează:

,,O, voi, cei care credeţi! Nu faceţi deşarte milosteniile voastre prin pomenirea lor şi prin necăjire.” (Coran 2: 264).

Dorinţa de îmbogăţire este sporită de invidie. În consecinţă, Dumnezeu ne-a poruncit să nu râvnim la ceea ce le-a dat altora. Dumnezeu se referă la această chestiune în capitolul An-Nisa’ al revelaţiei finale după cum urmează:

,,Nu râvniţi la ceea ce Allah a dăruit [cu harul Său] unora dintre voi mai mult decât altora.(Coran 4: 32).

Profetul a reiterat acest sfat, spunând: „Priveşte-i pe cei mai puţin norocoşi decât tine şi nu îi privi pe cei de deasupra ta. Este mai bine pentru tine, pentru a nu nega cele cu care te-a binecuvântat Allah.”

Când oamenii îşi concentrează atenţia asupra acelora care sunt mai bogaţi decât ei, invidia începe să se dezvolte. Ei simt şi exprimă astfel faptul că Dumnezeu a fost nedrept cu ei. În ultimă instanţă, ei ar putea comite multe păcate pentru a-şi îndeplini dorinţa de a avea ceea ce au alţii. În loc de aceasta, Dumnezeu îi sfătuieşte să se gândească la cei mai puţin norocoşi decât ei. Indiferent de cât de dificile ar fi circumstanţele, există întotdeauna alţii în situaţii mai dificile. În consecinţă, a reflecta cu privire la alţii mai puţin norocoşi le aminteşte fiinţelor umane de multiplele recompense cu care i-a binecuvântat Dumnezeu. În această luptă spirituală de a evita invidia se dezvoltă cea mai importantă calitate, aceea a mulţumirii. Mai mult decât atât, potrivit învăţăturilor profeţilor, posesiunile materiale nu constituie adevărata bogăţie a acestei lumi. Abu Hurayrah a relatat spusele ultimului Profet: „Bunăstarea nu este măsurată în proprietăţi, ci în mulţumire.”

A fi mulţumit nu înseamnă că fiinţele umane trebuie să accepte orice circumstanţă în care se găsesc şi să nu încerce să-şi îmbunătăţească situaţia. A fi mulţumit înseamnă că, după ce individul se străduieşte să obţină un standard ridicat de viaţă, el trebuie să accepte cu conştiinţa curată ceea ce doreşte Allah. Doar prin a lăsa chestiunile personale în mâinile lui Dumnezeu, după ce s-a făcut un efort, inimile găsesc odihnă și se îndepărtează de la plăcerile acestei lumi. În această privinţă, Dumnezeu afirmă în capitolul Ar-Ra’d al revelaţiei finale:

,,Prin pomenirea lui Allah se liniştesc inimile.” (Coran 13: 28).

Source Link

Views: 0

0Shares