Sevinci Gemaledin Cum definesc jurisprudenţii musulmani aceste obiective în forma lor concretă? Jamal Badawi: Ibn Taymiyyah se raportează la ele drept iqamat al-‘adl sau instaurarea echilibrului şi dreptăţii. Totul poate cădea sub incidenţa acestei expresii concrete fundamentale. Înainte de Ibn Taymiyyah, Al Mawirdi defineşte obiectivul unei conduceri cu adevărat islamice drept o succesiune […]
0Shares
Sevinci Gemaledin
Cum definesc jurisprudenţii musulmani aceste obiective în forma lor concretă?
Jamal Badawi:
Ibn Taymiyyah se raportează la ele drept iqamat al-‘adl sau instaurarea echilibrului şi dreptăţii. Totul poate cădea sub incidenţa acestei expresii concrete fundamentale. Înainte de Ibn Taymiyyah, Al Mawirdi defineşte obiectivul unei conduceri cu adevărat islamice drept o succesiune a modului în care Profetul Muhammed a administrat relaţia dintre siguranţa credinţei şi administrarea lucrurilor lumeşti. Aceasta este o integrare minunată a ambelor aspecte temporale riguroase şi ne arată nouă că Islamul nu face acea separare. În general jurisprudenţii musulmani acceptă faptul că obiectivele unei onduceri musulmane, dacă vrem să fie descrisă în mod explicit, sunt cele sugerate în definiţia dată de Imamul Aş-Şatibi. Acesta a fost un mare jurisprudent care după ce a aprofundat natura învăţăturilor islamice, a afirmat că acestea pot fi sumarizate drept cele care servesc cinci obiective principale. Ele trebuie să pătreze în siguranţă credinţa, viaţa, mintea, onoarea şi proprietatea; orice poate cădea sub incidenţa acestor domenii. Unii jurisprudenţi intră şi mai mult în detaliu, dar dacă privim cu atenţie la aceste definiţii, ele iniţiază baza asupra căreia diverse funcţiuni a unei conduceri cu adevărat islamice pot fi pronunţate. În mod imperativ musulmanii trebuie să instaureze un sistem de conducere bazat pe învăţăturile islamului. Nu există separare a religiei de stat, iar poziţia jurisprudenţilor musulmani este aproape unanim exprimată în acest sens.
Există excepţii care vă determină să spuneţi „aproape unanim”?
Jamal Badawi:
Da, încerc să mă exprim cât de precis pot. Au existat unele păreri nesemnificative în trecut, dar si mai recent. În secolul VII al erei creştine şi primul secol islamic un grup desprins dintr-un alt grup care era şi el minoritar numit Al-Hawarij, cu o diviziune a grupului numit Al-Najidat au susţinut că, dacă oamenii pot instaura dreptate şi pot crea relaţionările fără o conducere anume, atunci au concluzionat că nu este necesară o conducere/un guvern. Ei spuneau că în absenţa acestei posibilităţi, atunci ar trebui instaurată o conducere. Într-un fel acesta este un consens, însă nu este exprimat în mod decisiv precum la ceillţi jurisprudenţi – precum că trebuie să existe un sistem de givernare în cazul în care cineva vrea să instaureze propria ordine. În 1925 a existat o persoană destul de controversată, care a absolvit la Al-Azhar şi a lucrat în sistemul de justiţie în cadrul Curţii de Şariah din Egipt. El a publicat o carte care nu fusese atât de bine bazată, dar care a stârnit foarte multă controversă. Cartea se numea „Islamul şi Guvernarea” în care el a deviat de la opiniile aproape unanime ale musulmanlor de-a lungul istoriei, conform cărora religia şi statul nu ar trebui separate, el afirmând că misiunea profetică şi isntaurarea unei ordini politice sunt două lucruri diferite. El afirmat că statul islamic poate fi orice, atât imp cât Islamul este practicat din punct de vedere al aspectului religios.
Atât timp cât oamenii îşi practică îndatorirea religioasă, el a afirmat că sistemul de guvernare poate fi unul oarecare: monarhie, dictatură, republică, socialism, fascism etc. El a afirmat că natura acestuia este irelevant si independent de religiozitate. Totuşi, perioada în care a apărut această carte a fost una destul de revelatoare. Această carte a fost publicată în 1925, la aproape un an de la abolirea califatului în Turcia, în urma revoluţiei conduse de Kemal Ataturk. Acesta a fost un aspect foarte rău dion istoria musulmanilor pentru că a fost întreruptă continuitatea unei ordini islamice din timpul Profetului până în 1924, chiar şi cu imperfecţiunile ei. A fost probabil cea mai veche ordine continuă din lume. Musulmanii îşi pierduseră încrederea în ei şi deveneau din ce în ce mai slabi, iar tările europene şi occidentale din ce în ce mai puternice. Mulţi musulmani au căzut în capcana imitării orbeşti a ocupatorilor şi colonizatorilor lor, iar aceasta pare că a reflectat spiritul acelor timpuri. În orice caz, au existat atât de multe replici bune scrise pentru acea carte, unele dintre ele susţinând că autorul se contrazisese în ea. Într-o parte el afirmă că religia trebuie separată de guvernare, dar între paginile 130 şi 144 el susţine că caracterul, inclusiv al conducerii Profetului Mohammed, în sensul că aceasta nu era doar o conducere religioasă, ci includea toate aspectele vieţii, ale oamenilor, atât economic, politic sau social. Cu excepţia acestor rare şi nesemnificative cazuri, unanimitatea aproape desăvârşită a musulmanilor de-a lungul istoriei s-a bazat pe textul clar al Coranului şi tradiţiei profetice şi subliniază necesitatea imperativă de instaurare a unui sistem de guvernare pe bazele învăţăturilor islamice şi alegerii unui calif sau a unui lider pentru acel stat.
A. Hussain Jaber bin Abdullah a transmis: „A trecut pe lângă noi un cortegiu funerar. Profetul s-a ridicat în picioare și ne-am ridicat și noi și i-am zis: <Acesta este cortegiul unui evreu.> Dar el a raspuns: <Și el nu este un suflet? Cand vedeti un cortegiu funerar, ridicati-va in picioare!>” Aceasta […]
0Shares
A. Hussain
Jaber bin Abdullah a transmis: „A trecut pe lângă noi un cortegiu funerar. Profetul s-a ridicat în picioare și ne-am ridicat și noi și i-am zis: <Acesta este cortegiul unui evreu.> Dar el a raspuns: <Și el nu este un suflet? Cand vedeti un cortegiu funerar, ridicati-va in picioare!>”
Aceasta intamplare este o marturie despre toleranta Islamului, despre simplitatea si justetea lui.
Califul Omar ben al Khattab, supranumit Cel care deosebeste adevarul de neadevar, a spus : « Cum de i-ati facut pe oameni robi, cand mamele voastre v-au nascut pe voi liberi ? »
Intr-adevar, statul islamic si civilizatia islamica s-au inaltat si s-au intins datorita calitatilor alese ale musulmanilor, datorita faptului ca ei au fost nedrepti, i-au tratat frumos pe ceilalti, au trait in buna vecinatate cu ei si au avut relatii bune cu ei.
Iata in continuare o relatare despre pierderea scutului de catre Ali ben abi Talib, emirul vesnic al participantilor la razboiul sfant, in ziua bataliei de la Saffin. Scutulcare i-a cazut a fost luat de un evreu si cand Ali l-a descoperit la acest evreu, au mers sa judece intre ei cadiul musulmanilor. In vremea aceea, Ali era emir peste oameni, insa el nu a avut o proba care sa dovedeasca faptul ca scutul i-ar fi apartinut, afara de marturia fiului sau Al- Hasan. Cadiul i-a zis : Eu stiu ca spui adevarul, emirule, dar nu ai nici o proba. Marturia fiului tau in favoarea ta nu este de ajun . Si evreul a pastrat scutul in posesia sa. Cadiul a hotarat ca scutul ii revine evreului, iar Ali s-a opus hotararii lui si a iesit.
Aceasta este dreptatea si toleranta, iar Ali a dovedit modestie si rabdare.
Insa evreul s-a minunat de calitatile lui si de dreptatea si toleranta Islamului si a zis :
« Marturisesc ca acestea sunt calitati ale profetilor, ca aceasta este religia cea adevarata si ca scutul ii apartine lui Ali. Marturisesc ca nu exista alta divinitate in afara de Allah si marturisesc ca Muhammad este trimisul lui Allah ».
Istoricul si cercetatorul britanic vestit Arnold Thomas afirma ca « arabii crestini care traiesc in vremea noastra in mijlocul comunitatilor musulmane reprezinta o dovada a acestei tolerante ».
Iar cunoscuta cercetatoare britanica Eveline Cubold afirma in lucrarea sa « Cautarea lui Dumnezeu », referindu-se la toleranta, simplitatea si justetea Islamului : »Eu nu inteleg cum a fost Islamul departe de indurare, de vreme ce el nu a constrans prin forta nici o singura comunitate sa-l adopte ca religie, in conformitate cu prescriptia coranica referitoare la faptul ca nu exista constrangere in religie ».
Un alt secret si un alt factor al fortei si raspandirii Islamului cel vesnic si singular constau in chemarea lui la credinta intr-o singura divinitate. El este prima si cea din urma religie care a adus omenirii, popoarelor si intregii lumi credinta intr-o singura divinitate, in Allah Cel Unic.
Ganditorul si filozoful francez cunoscut Gustav Le Bon afirma in lucrarea sa « Civilizatia arabilor » : « Islamul si
ngur se poate mandri cu faptul ca este prima religie care a adus lumii credinta in divinitatea unica ». Apoi, ganditorul francez adauga : « Marea usurinta a Islamului se discerne din monoteismul pur si tocmai in aceasta usurinta se afla secretul fortei Islamului ».
Ganditorul si filozoful britanic Wells afirma: “ Islamul a devenit dominat si s-a raspandit pentru ca el este cel mai bun sistem social care a aparut in decursul timpului”.
Un alt filozof francez afirma in lucrarea sa cu titlul “Progresul gandirii umane” ca “religia lui Muhammad este cea mai simpla dintre religii in privinta normelor ei, cea mai suportabila dintre ele in privinta ritualurilor si cea mai toleranta dintre ele in privinta principiilor”.
Abu Nasr al-Farabi s-a nascut in jurul anului 258/870 si a murit in 339/950. Eminent fondator al unui sistem filosofic, s-a devotat in intregime contemplatiei si speculatiei si s-a tinut departe de tulburarile politice si sociale. A lasat o cantitate considerabila de texte. Pe langa elevii pe care i-a avut in timpul vietii, […]
0Shares
Abu Nasr al-Farabi s-a nascut in jurul anului 258/870 si a murit in 339/950. Eminent fondator al unui sistem filosofic, s-a devotat in intregime contemplatiei si speculatiei si s-a tinut departe de tulburarile politice si sociale. A lasat o cantitate considerabila de texte. Pe langa elevii pe care i-a avut in timpul vietii, multi i-au studiat lucrarile dupa moarte si au devenit discipolii lui. Filosofia lui a fost un etalon pentru speculatia scolastica atat in Orient cat si in Occident mult timp dupa disparitia autorului.
In ultimele decade ale secolului XII/XIX, s-au facut mai multe incercari in directia elaborarii biografiei sale, a colectarii lucrarilor inca nepublicate, si a elucidarii unor obscuritati din gandirea lui. In 1370/1950, la implinirea unui mileniu de la moartea lui, cativa carturari turci au descoperit unele dintre lucrarile sale aflate inca in manuscris si au indepartat anumite dificultati privind receptarea filosofiei sale. Nu se poate spune ca toate au fost solutionate. Nici macar nu putem sti daca este usor sa le rezolvam inainte de a acumula mai multe informatii privind viata si operele sale. Biblioteci publice si private inca tin un numar considerabil de manuscrise islamice in spatele usilor inchise, si credem ca a sosit timpul ca aceste manuscrise sa fie aduse la lumina zilei.
In acest capitol vom face o incercare de a expune pe scurt viata lui al-Farabi, operele sale, filosofia sa, facand observatii indeosebi la anumite conceptii gresite in ceea ce-l priveste si la obiectiile suscitate de doctrina sa.
A. Viata
In pofida obiceiului raspandit printre anumiti carturari musulmani, al-Farabi nu si-a scris autobiografia, si niciunul dintre discipolii sai nu a facut efortul de a redacta un text pe aceasta tema, asa cum a facut al-Juzjani pentru maestrul sau ibn Sina. Materialele care ar putea fi folosite in directia asta din lucrarile biografilor sai sunt complet nesatisfacatoare si inadecvate. Biografia mai degraba prolixa a lui ibn Khallikan, Wayat al-A’yan, este susceptibila de critici in privinta autenticitatii. Astfel, exista in viata lui al-Farabi cateva puncte obscure si anumite probleme nerezolvate inca trebuie sa fie cercetate si lamurite.
Viata lui ar putea fi impartita in doua perioade distincte, prima incepand odata cu nasterea sa si ajungand pana la varsta de cinzeci de ani. Singurele informatii pe care le avem despre aceasta perioada sunt ca s-a nascut la Wasij, un sat din vecinatatea Farab, in Transoxiana, in jurul anului 258/870. In ciuda detaliilor sarace pe care le cunoastem despre familia, copilaria si tineretea lui, se crede ca era turc prin nastere, ca tatal sau fusese general, iar el insusi a indeplinit functia de judecator pentru o vreme. Ce se cunoaste mai bine este miscarea culturala si intelectuala care a inflorit si s-a raspandit odata cu introducerea Islamului in Farab la inceputul celui de-al III-lea / de-al IX-lea secol, si ca reputatul filolog al-Jauhari, compilatorul lucrarii al-Sihah, a fost unul dintre eminentii sai contemporani.
Al-Farabi a fost capabil sa se apropie mult de aceasta miscare. Baza educatiei sale timpurii a fost religioasa si lingvistica: a studiat jurisprudenta, Hadith, si exegeza Qur’an-ului. A invatat araba la fel de bine ca si turca si persana. Este indoielnic daca a stiut vreo alta limba, si ceea ce a fost sustinut de catre ibn Khallikan despre maiestria lui al-Farabi asupra “saptezeci de limbi” tine mai mult de fabulos decat de istoria exacta. Din interpretarea cuvantului safsatah (sofism), este evident ca al-Farabi nu avea cunostinte de greaca. Nu s-a ferit sa beneficieze de pe urma studiilor rationale raspandite pe vremea sa, ca matematicile si filosofia, desi se pare ca nu s-a indreptat spre ele decat mult mai tarziu. Contrariu a ceea ce s-a sustinut, nu pare sa fi acordat foarte multa atentie medicinii. Iar atunci cand a devenit extrem de interesant de studiile rationale, nu s-a multumit cu ce a putut acumula in aceasta directie in orasul natal. Manat de curiozitatea intelectuala, a trebuit sa-si paraseasca vatra si sa rataceasca in cautarea cunoasterii.
Acest lucru marcheaza a doua perioada a vietii sale, cea a varstei coapte si a maturitatii depline. Baghdadul, ca extraordinar centru cultural al secolului IV/X, a fost in mod natural prima sa destinatie. Acolo a intalnit multi carturari, printre care filosofi si translatori. Studiul logicii l-a atras in cercul distinsilor logicieni din Baghdad, dintre care cel mai renumit era Bisr Matta ibn Yunus, considerat drept cel mai faimos logician al vremurilor sale. Al-Farabi a studiat logica alaturi de ibn Yunus pentru o vreme. Si-a depasit profesorul si, pe baza eminentei pozitii pe care a castigat-o in aceasta specialitate, a ajuns sa fie numit “Al Doilea Profesor“. Un alt faimos logician, Yahya ibn ‘Adi, a fost discipolul sau.
Al-Farabi a ramas douazeci de ani in Baghdad si apoi atentia sa a fost atrasa de alt centru cultural, cel din Alep. Acolo, in stralucitoarea si invatata Curte a lui Saif al-Daulah, se adunau cei mai distinsi poeti, filologi, filosofi si alti carturari. In ciuda puternicilor simpatii arabe ale acelei Curti, nici o preferinta sau prejudiciu rasial nu distrugea atmosfera carturareasca si culturala in care persani, turci si arabi argumentau, se disputau si cadeau de acord sau erau in dezacord in numele cautarii dezinteresate a cunoasterii. In acea Curte al-Farabi a trait, inainte de toate, ca invatat si cautator al adevarului. Stralucirea si gloria vietii la Curte nu l-au orbit, si, in vesmantul unui sufi, si-a asumat misiunea covarsitoare a carturarului si a profesorului, si si-a scris cartile si tratatele langa parauri murmurande si frunzisul des si umbros al copacilor.
Cu exceptia catorva zile, putine la numar, petrecute in strainatate, al-Farabi a ramas in Siria pana la moarte, in 339/950. Ibn abi Usaibi’ah sustine ca al-Farabi a vizitat Egiptul spre sfarsitul vietii sale. Acest lucru este foarte probabil, avand in vedere ca Egiptul si Siria au fost in stransa legatura mult timp in istorie, iar viata culturala din Egipt in vremea Tulunizilor si a Ikhsidizilor avea atractiile ei. Totusi, teza asasinarii lui al-Farabi de catre cativa talhari la drumul mare in vreme ce acesta calatorea intre Damasc si ‘Asqalan, citata de catre al-Baihaqi este nu este credibila . Al-Farabi a dobandit o atat de inalta pozitie la Curtea lui Saif al-Daulah incat Amir in persoana, impreuna cu cei mai apropiati oameni din suita lui, a participat la funeralii in onoarea savantului mort.
B. Opera
A lasat un considerabil numar de scrieri. Totusi, daca ne sprijinim pe marturiile unora dintre biografii sai, ca de exemplu al-Qifti si ibn abi Usaibi’ah, numarul titlurilor sale este saptezeci, mic in comparatie cu cele ale contemporanilor sai, bunaoara al-Kindi si ar-Razi, fizicianul. Totusi, trebuie sa nu uitam ca in listele lucrarilor acestor carturari, biografii au mentionat adesea aceeasi carte sub doua titluri diferite, uneori mai multe, si ca cele mai multe dintre lucrarile enumerate erau simple articole sau scurte tratate.
Opera lui al-Farabi poate fi impartita in doua parti egale, una despre logica si cealalta despre alte domenii. Lucrarile dedicate logicii sunt dedicate diferitelor parti ale Organonului lui Aristotel, atat sub forma de comentarii cat si de parafraze. Cele mai multe dintre aceste scrieri, din pacate, sunt inca in manuscris, iar multe dintre aceste manuscrise nu sunt la indemana tuturor. A doua categorie a scrierilor sale este dedicata celorlalte ramuri ale filosofiei, fizicii, matematicii, metafizicii, eticii si politicii. O buna parte dintre aceste lucrari pot fi studiate, si dau o idee clara despre diversele aspecte ale filosofiei lui al-Farabi. Insa paternitatea unora dintre ele este indoielnica si subiect de controverse, ca in cazul operei Fusus al-Hikam (Diamantele Intelepciunii) sau al-Mufariqat (Despre separatie). Pentru aceasta categorie nici un studiu realmente stiintific nu a fost intreprins. Al-Farabi nici macar nu face mentiuni la adresa medicinii, iar in discutiile sale notiunile de chimie apar mai degraba ca argumentatie decat sub forma unei analize elaborate.
Ibn Khallikan are probabil dreptate atunci cand afirma ca al-Farabi si-a scris cele mai multe dintre opere in Baghdad si Damasc. Nu este nici o dovada in favoarea ideii ca si-ar fi scris unele dintre carti inainte de a avea cincizeci de ani, si chiar daca a scris ceva, nu e sigur sa fi fost texte de natura teologica sau filosofica. In aceasta privinta biografii au cazut de acord. Unii savanti au incercat sa stabileasca un tablou cronologic al lucrarilor sale. Dar ne putem intreba care ar fi valoarea unei astfel de liste, de vreme ce toate scrierile dateaza din ultimii treizeci de ani ai vietii sale, cand a inceput sa se exprime ca filosof aflat in deplina maturitate. Cu siguranta, nici o schimbare sau dezvoltare vizibila nu exista in gandurile sale sau doctrina sa.
Stilul lui al-Farabi este in mod caracteristic concis si precis. Isi selecteaza in mod deliberat cuvintele si expresiile cu aceeasi profunzime cu care isi gandeste ideile. Aforismele lui sunt memorabile, iar semnificatiile profunde. Din aceasta cauza Max Horten a avut nevoie de un comentariu vast pentru a explica un tratat de mici dimensiuni ca Fusus al-Hikam. Stilul lui al-Farabi este inconfundabil – toti cei obisnuiti cu el il pot recunoaste cu usurinta. Evita repetitia si redundanta, preferand laconismul si concizia. Se pare ca al-Farabi era in favoarea invataturilor esoterice si considera ca filosofia n-ar trebui sa fie la indemana neinitiatilor si a multimilor, iar filosofii ar trebui sa-si expuna ideile invaluite in obscuritate, mistificare si ambiguitate. Chiar si azi, nu este o sarcina deloc usoara intelegerea sensurilor implicate de unele aforisme farabiene. Metoda sa este aproape identica cu stilul. El aduna si generalizeaza, aranjeaza si armonizeaza, analizeaza pentru a compune, imparte in categorii si subcategorii pentru a concentra si clasifica. In unele dintre tratatele sale, diviziunea si clasificarea par a fi singurul sau obiectiv. Tratatul numit Ce ar trebui sa fie invatat inainte de inceperea (studiului) filosofiei este sub forma unui index al scolilor grecesti de filosofie, a intelesului numelor lor si a numelor celor de la care au pornit. A fost, mai inainte de toate, preocupat cu studierea sensurilor si a stilului lucrarilor lui Aristotel. Lucrarea sa Clasificarea stiintelor este prima incercare de acest fel din istoria gandirii islamice.
Al-Farabi este pasionat de opozitii. Practic, cauta contrariul aproape oricarui termen pe care il foloseste. Astfel, negatia implica afirmatia, iar Fiinta, Nefiinta. A scris un tratat ca raspuns la intrebarile pe care le pusese. In acest tratat formuleaza teza cu care se confrunta si o compara cu contrariul ei, pentru a obtine astfel solutia adecvata. Acest procedeu aminteste de Parmenide al lui Platon.
Principala sa preocupare era elucidarea premiselor unei teorii si fundamentarea unei doctrine, lamurirea obscuritatilor si discutarea chestiunilor controversate pentru a ajunge la concluziile juste. Totusi, nu se preocupa prea mult de problemele obisnuite, iar ceea ce el considera ca este de la sine inteles este lasat deoparte fara cea mai mica incercare de explicatie. Un exemplu corect este cel al tratatului sau, Scopurile stagiritului in fiecare capitol ale cartii sale numite Alfabetul . Acest studiu seamana foarte mult cu ceea ce noi intelegem prin introducerea sau critica unei noi carti. Poate fi comparat cu usurinta cu lucrari similare ale unor filosofi contemporani . Nu este de mirare ca ibn Sina a gasit in acest tratat cheia Metafizicii lui Aristotel .
Lucrarile lui al-Farabi s-au raspandit in Orient in al patrulea si al cincilea (al zecelea si al unsprezecelea) secol, si au ajuns in cele din urma in Occidentul european, unde cativa carturari andaluzi i-au devenit discipoli. Cateva dintre scrierile sale au fost traduse si in ebraica si latina, influentand scolastica iudaica si crestina. Aceste lucrari au fost publicate in ultimele decenii ale secolului treisprezece/nouasprezece, iar unele dintre ele au fost traduse in diverse limbi europene moderne. Totusi este inca foarte mare nevoie de editii meticuloase, mai ales acum ca bibliotecile Istambulului sunt mai deschide cat au fost vreodata, si golurile in cunoastere pot fi acoperite.
Manage cookie consents/Administrează consimțămintele pentru cookie-uri.
To provide the best experience, we use technologies such as cookies to store and/or access device information. Consent to these technologies allows us to process data such as browsing behavior or unique IDs on this site. Not giving your consent or withdrawing your consent may negatively affect certain functionalities and features.
Pentru a oferi cea mai bună experiență, folosim tehnologii, cum ar fi cookie-uri, pentru a stoca și/sau accesa informațiile despre dispozitive. Consimțământul pentru aceste tehnologii ne permite să procesăm date, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site. Dacă nu îți dai consimțământul sau îți retragi consimțământul dat poate avea afecte negative asupra unor anumite funcționalități și funcții.
Funcționale/Functional
Always active
Technical storage or access is strictly necessary for the legitimate purpose of enabling the use of a specific service explicitly requested by a subscriber or user or for the sole purpose of executing the transmission of a communication over an electronic communications network. Stocarea tehnică sau accesul este strict necesară în scopul legitim de a permite utilizarea unui anumit serviciu cerut în mod explicit de către un abonat sau un utilizator sau în scopul exclusiv de a executa transmiterea unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice.
Preferințe
Stocarea tehnică sau accesul este necesară în scop legitim pentru stocarea preferințelor care nu sunt cerute de abonat sau utilizator.
Statistici/Statistics
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Technical storage or access is necessary to create user profiles to which we send advertising or to track the user on a website or across multiple websites for similar marketing purposes. . Stocarea tehnică sau accesul este necesară pentru a crea profiluri de utilizator la care trimitem publicitate sau pentru a urmări utilizatorul pe un site web sau pe mai multe site-uri web în scopuri de marketing similare.
Ibn Taymiyyah se raportează la ele drept iqamat al-‘adl sau instaurarea echilibrului şi dreptăţii. Totul poate cădea sub incidenţa acestei expresii concrete fundamentale. Înainte de Ibn Taymiyyah, Al Mawirdi defineşte obiectivul unei conduceri cu adevărat islamice drept o succesiune a modului în care Profetul Muhammed a administrat relaţia dintre siguranţa credinţei şi administrarea lucrurilor lumeşti. Aceasta este o integrare minunată a ambelor aspecte temporale riguroase şi ne arată nouă că Islamul nu face acea separare. În general jurisprudenţii musulmani acceptă faptul că obiectivele unei onduceri musulmane, dacă vrem să fie descrisă în mod explicit, sunt cele sugerate în definiţia dată de Imamul Aş-Şatibi. Acesta a fost un mare jurisprudent care după ce a aprofundat natura învăţăturilor islamice, a afirmat că acestea pot fi sumarizate drept cele care servesc cinci obiective principale. Ele trebuie să pătreze în siguranţă credinţa, viaţa, mintea, onoarea şi proprietatea; orice poate cădea sub incidenţa acestor domenii. Unii jurisprudenţi intră şi mai mult în detaliu, dar dacă privim cu atenţie la aceste definiţii, ele iniţiază baza asupra căreia diverse funcţiuni a unei conduceri cu adevărat islamice pot fi pronunţate. În mod imperativ musulmanii trebuie să instaureze un sistem de conducere bazat pe învăţăturile islamului. Nu există separare a religiei de stat, iar poziţia jurisprudenţilor musulmani este aproape unanim exprimată în acest sens.
ngur se poate mandri cu faptul ca este prima religie care a adus lumii credinta in divinitatea unica ». Apoi, ganditorul francez adauga : « Marea usurinta a Islamului se discerne din monoteismul pur si tocmai in aceasta usurinta se afla secretul fortei Islamului ».
Metoda sa este aproape identica cu stilul. El aduna si generalizeaza, aranjeaza si armonizeaza, analizeaza pentru a compune, imparte in categorii si subcategorii pentru a concentra si clasifica. In unele dintre tratatele sale, diviziunea si clasificarea par a fi singurul sau obiectiv. Tratatul numit Ce ar trebui sa fie invatat inainte de inceperea (studiului) filosofiei este sub forma unui index al scolilor grecesti de filosofie, a intelesului numelor lor si a numelor celor de la care au pornit. A fost, mai inainte de toate, preocupat cu studierea sensurilor si a stilului lucrarilor lui Aristotel. Lucrarea sa Clasificarea stiintelor este prima incercare de acest fel din istoria gandirii islamice.