Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

Tag: cuvant

Sensuri ale expresiei „La ilaha illallah” – partea 2

  A. A. Mawdudi   Acum să vedem ce adevăruri mari exprimă această propoziţie scurtă La ilaha illallah. În primul rând ne întâlnim aici cu problema divinităţii. Ne aflăm faţă în faţă cu o lume imensă şi fără limite. Gândirea omenească nu poate înţelege începuturile ei şi nu-şi poate imgina care îi va fi sfârşitul. […]

 

A. A. Mawdudi

 
Acum să vedem ce adevăruri mari exprimă această propoziţie scurtă La ilaha illallah.
În primul rând ne întâlnim aici cu problema divinităţii. Ne aflăm faţă în faţă cu o lume imensă şi fără limite. Gândirea omenească nu poate înţelege începuturile ei şi nu-şi poate imgina care îi va fi sfârşitul. Din vremuri imemorabile ea acţionează pe un drum prestabilit şi se întinde spre viitor. În univers au apărut diferite fiinţe şi încă continuă să mai apară. Evenimentele se derulează atât de ameţitor, chiar şi o inteligenţă vie se găseşte în dificultate de a le putea urmări. Fără un sprijin din altă parte omul nu poate percepe sau intui, de unul singur, acest adevăr. De aceea el este înclinat să creadă că totul a apărut ca rezultat al hazardului.
Universul nu este o formaţiune întâmpătoare de materie, un conglomerat haotic de lucruri, o acumulare absurdă de obiecte, lucruri şi fenomene. Desăvârşirea şi perfecţiunea existente în univers nu sunt posibile în afara unui unic ziditor, conducător şi supraveghetor suprem. Dar cine poate să fie creatorul şi suveranul acestui univers? Acest lucru poate să-l îndeplinească doar unul care este suveranul tuturor lucrurilor, unul care este veşnic, unul care are puteri nelimitate şi în sfărşit, unul care este la curent cu tot ce există în univers într-un cuvânt, unul atotputernic. În acelaşi timp, pe lângă puterile nelimitate pe care le deţine, trebuie să fie, fără vicii. Numai o asemenea făptură poate fi creatorul, suveranul şi supraveghetorul universului.
Mai mult, toate aceste însuşiri divine trebuie să se concentreze într-o singură făptură. Se exclude ideea existenţei a două sau mai multe făpturi cu însuşiri şi caracteristici egale. În caz contrar, ar fi existat contradicţii între acestea. De aceea există o singură făptură cu puteri nelimitate, de care depind şi căruia se supun celelalte făpturi şi fenomene. Această situaţie se poate compara cu unele realităţi din viaţa socială. Aşa spre exemplu, la conducerea unui judeţ nu pot exista doi prefecţi, aşa cum o armată nu poate avea doi comandanţi supremi.
Universul este tot invizibil şi de aceea existenţa unor mai mulţi zei care să aibe misiuni şi atribuţii separate şi distincte se exclude; altfel ar fi existat un haos general în univers.
Cu cât ne gândim mai mult asupra acestei chestiuni, cu atât ajungem la convingerea că există un singur creator şi un singur suveran al acestui univers. Tocmai de aceea politeismul constitue o formă a ignoranţei şi nu are un temei raţional. Realităţile existente în viaţă şi în natură atestă aceste afirmaţii. Aceste realităţi îl conduc pe om la adevăr, adică la teuhid (Allah este unic).
Având în vedere această convingere, această credinţă în faptul că Allah este unic, să observăm cu atenţie acest univers infinit. Oare puteţisă întâlniţi între tot ce vă înconjoară, între tot ce vedeţi, observaţi, percepeţi sau între tot ce sânteţi capabili să imaginaţi o asemenea făptură, un asemenea lucru sau fenomen? Soarele, luna, stelele, animalele, păsările, peştii, materia, banul sau cineva dintre oameni posedă asemenea însuşiri? Desigur că nu! Pentru că tot ce există în univers a fost creat, se află sub un control permanent şi este orânduit până în cele mai mici amănunte. Ele depind unele de altele şi sunt nemuritoare şi trecătoare. Nu au independenţa de acţiune şi nu-şi pot continua existenţa. Starea de neajutorare în care se află fiecare dintre ele, reprezintă dovada faptului că haina divinităţii nu li se potriveşte. Ele nu prezintă nici cel mai mic semn al divinităţii şi nu au absolut nicio legătura cu divinitatea. Ele sunt lipsite de această putere divină şi a le atribui un statut divin constitue o mare nedpeptate şi ignoranţă. Semnificaţia lui La ilaha (alt Allah nu există) este aceasta. Nu există vreun om sau lucru care să merite credinţa sau închinarea noastră.
la ilaha 2Investigaţiile în această direcţie nu se opresc aici. Mai înainte am înţeles că nicio fiinţă umană şi nici altceva din univers nu posedă însuşiri divine. Această investigaţie a noastră ne conduce, cu certitudine, la acel adevăr de netăgăduit, că tot ce există în acest univers a fost creat de o putere supremă, că tot ce se întâmplă în univers este supus voinţei Lui. Această putere se numeşte Allah, iar în ceea ce priveşte însuşirea sa divină este unic şi nu poate avea vreun termen de comparaţie.
Această nouă cunoaştere este superioară tuturor celorlalte care au precedat-o pe aceasta. Această cunoaştere constitue punctul de plecare pentru celelalte cunoaşteri. Absolut în toate domeniile de cercetare ca fizica, economia, politica, sociologia, arta şi alte domenii, semnificaţia şi însemnătatea acestei scurte sintagme (La ilaha illallah) va fi şi mai mare, o dată cu aprofundarea analizelor în aceste domenii. Dar acest mod de înţelegere a lucrurilor constitue cheia care deschide orice uşă în domeniul cercetării, lumina care călăuzeşte drumul cercetătorului spre adevăr. Dacă acest adevăr este contestat, atunci acest drum nu va conduce niciodată la adevăr şi cei care vor merge pe acest drum greşit vor fi întotedeauna deziluzionaţi.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 3

Exprimarea într-o manieră umilă

  Umilinţa este un alt factor important în discursul drept-credinciosului. Ne este atrasă atenţia asupra problematicii moralităţii în acest verset coranic: Robii Celui Milostiv sunt aceia care merg pe pământ cu smerenie, iar atunci când cei proşti le vorbesc lor, ei le răspund: «Pace!» (Al-Furqan 25:63). Drept-credincioşii sunt umili, cunoscând faptul că oricâte calităţi ar […]

 

umilintaUmilinţa este un alt factor important în discursul drept-credinciosului. Ne este atrasă atenţia asupra problematicii moralităţii în acest verset coranic:

Robii Celui Milostiv sunt aceia care merg pe pământ cu smerenie, iar atunci când cei proşti le vorbesc lor, ei le răspund: «Pace!» (Al-Furqan 25:63).

Drept-credincioşii sunt umili, cunoscând faptul că oricâte calităţi ar avea, toate reprezintă binecuvântări de la Allah, iar El le poate lua înapoi oricând doreşte. Allah înştiinţează credinciosul de acest lucru în următorul verset:

Şi nu purcede pe pământ cu semeţie, căci tu nu vei [putea] despica pământul şi nici nu vei atinge înălţimea munţilor! (Al-Israa’ 17:37).

Oamenii sunt cu adevărat fără pic de putere în lumina măreţiei lui Allah. Cunoaşterea lui Allah cuprinde totul; El este Creatorul şi Posesorul tuturor. Din acest motiv, credincioşii se comportă conform cunoaşterii pe care o au în legătură cu degradarea morală pe care o vor suferi dacă vor deveni mândri de un anumit lucru care nu le aparţine, atunci când se vor afla în faţa lui Allah, în Ziua Judecăţii. Chiar şi în raport cu acel aspect prin care se fac remarcaţi, ei se umilesc, cunoscându-şi deficienţele, şi vorbesc recunoscând lipsa lor de putere. Chiar dacă aceia cu care vorbesc duc lipsă de unele calităţi, musulmanii nu devin niciodată aroganţi şi lăudăroşi, deoarece în următorul verset Allah i-a informat că El nu iubeşte oamenii plini de sine:

Nu te întoarce de la oameni şi nu păşi pe pământ cu semeţie, căci Allah nu-l iubeşte pe cel trufaş şi mândru! (Luqman 31:18).

Când dezbat un anumit subiect, musulmanii nu se exprimă într-o manieră condescendentă; ei vorbesc fiind conştienţi că toate cele afirmate li se aplică şi lor. Aşa cum ni se indică în versetul:

Dar nu! Omul întrece măsura, când se vede el bogat! (Al-’Alaq 96:6-7),

credincioşii acţionează cunoscând faptul că, dacă alunecă în îngâmfare, calităţile lor bune vor fi în detrimentul lor şi vor face o mare greşeală. Când vorbesc despre un subiect pe care îl cunosc bine, ei nu devin îngâmfaţi şi nu încearcă să atragă atenţia asupra lor. Dimpotrivă, ei adoptă o manieră de exprimare care reflectă recunoaşterea faptului că este numai Allah Cel care oferă puterea exprimării şi că numai Allah posedă cunoaşterea tuturor lucrurilor.

În versetul:

Adoraţi-L pe Allah şi nu-I asociaţi Lui nimic! Purtaţi-vă bine cu părinţii, cu rudele, cu orfanii, cu sărmanii, cu vecinul apropiat şi cu vecinul străin, cu tovarăşul de alături, cu călătorul de pe drum şi cu cei stăpâniţi de mâinile voastre drepte, căci Allah nu-l iubeşte pe cel lăudăros! (An-Nisaa’ 4:36),

Allah le aminteşte oamenilor să se comporte bine şi să nu fie aroganţi faţă de cei cu care vorbesc. Allah ne-a învăţat să fim umili în faţa părinţilor, prietenilor apropiaţi şi a cunoştinţelor întâmplătoare, a orfanilor şi a celor nevoiaşi. A te comporta umil în faţa celor care îţi oferă o atenţie deosebită, dar arogant în faţa celor pe care îi consideri inferiori, nu reprezintă o atitudine aflată în conformitate cu moralitatea coranică. Oamenii au responsabilitatea de a respecta aceste reguli în toate circumstanţele. De asemenea, musulmanii ştiu că a vorbi cu îngâmfare atunci când se află în faţa unei persoane egocentrice, invocând scuza: „Nu contează, el este la fel de arogant”, nu este corect. Modul de exprimare al musulmanilor trebuie determinat de cunoaşterea faptului că, peste tot şi în toate momentele, Allah este martor la fiecare cuvânt, iar acest simţ al obligativităţii morale poate fi dezvoltat numai prin urmarea învăţăturilor Coranului.

 

Source Link

Views: 2

Evitarea confuziei

  Exprimându-se într-un limbaj întortocheat, unii oameni încearcă să dea diferite interpretări versetelor Coranului, cu toate că acestea sunt clare şi precise. Într-un verset din Coran, Allah ne spune că exprimarea într-o manieră care creează confuzie este o caracteristică a ipocriţilor şi reprezintă o deviere a credinţei: El este Acela care ţi-a pogorât Cartea. În […]

 

Exprimându-se într-un limbaj întortocheat, unii oameni încearcă să dea diferite interpretări versetelor Coranului, cu toate că acestea sunt clare şi precise. Într-un verset din Coran, Allah ne spune că exprimarea într-o manieră care creează confuzie este o caracteristică a ipocriţilor şi reprezintă o deviere a credinţei:

El este Acela care ţi-a pogorât Cartea. În ea sunt versete desluşite – şi ele sunt temeiurile Cărţii – şi altele nedesluşite. Cei cu înclinare [către rătăcire] în inimi le urmăresc pe acelea în care este nedesluşire, în căutarea vrajbei şi în căutarea tâlcuirii lor. Dar nu cunoaşte tâlcuirea lor decât Allah. Aceia care sunt înrădăcinaţi în ştiinţă spun: «Noi credem în Ea; toate sunt de la Domnul nostru!» Dar nu cugetă astfel decât cei dăruiţi cu judecată. (Aal ’Imran 3:7).

Deşi cunosc bine versetele, unii acţionează în concordanţă cu dorinţele înclinate spre rău ale sufletului, iar cei cu rătăcire în inimi încearcă să deformeze înţelesul versetelor. Mai ales în acele chestiuni care intră în conflict cu interesele lor, în loc să se conformeze poruncilor lui Allah, ei încearcă să adapteze religia la dorinţele lor. Într-un verset din Coran se menţionează că, atunci când vorbesc folosind cuvinte alambicate, aceşti oameni sunt de fapt conştienţi că mint:

Printre ei sunt unii care stâlcesc Cartea cu limbile lor, pentru ca să vă facă să credeţi că [aceasta] este din Carte, însă aceasta nu este din carte, şi ei spun: «Aceasta este de la Allah», fără ca să fie de la Alah. Ei spun minciuni împotriva lui Allah cu bună ştiinţă. (Aal ’Imran 3:78).

evitarea confuzieiÎn folosirea acestui tip de exprimare, una dintre cele mai mari greşeli pe care unii oameni le fac este credinţa falsă că vor izbândi în faţa credincioşilor prin ceea ce spun. Ei cred că vor putea să interpreteze versetele conform logicii lor corupte şi să îi facă pe credincioşi să le accepte interpretările. Însă versetele revelate de Allah sunt clare. Deşi oamenii ipocriţi modifică cuvintele, credincioşii îşi dau seama imediat de scopul lor. În final, tot ceea ce astfel de oameni pot reuşi printr-o asemenea manieră de exprimare este să-şi arate nesinceritatea.

În Coran există multe exemple ale modului de exprimare a oamenilor ipocriţi. Când profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a chemat drept-credincioşii să stea împreună şi să respingă atacurile celor care se opun credinţei, cei cu boală în inima lor au răstălmăcit imediat vorbele, folosind scuze ipocrite cum ar fi:

Casele noastre sunt fără apărare… (Al-Ahzab 33:13);

Nu purcedeţi la luptă pe dogoarea aceasta… (At-Tawbah 9:81).

Astfel, au fost surprinşi să îşi vadă demascată propria neruşinare, după ce au sperat că scuzele lor vor fi acceptate. Însă pentru credincioşii devotaţi nici căldura, nici starea casei lor nu au fost mai importante decât chemarea Profetului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Credincioşii sinceri nu încearcă niciodată să scape de o datorie care Îl mulţumeşte pe Allah şi nici nu răstălmăcesc cuvintele pentru a face afirmaţii nesincere. Ei ştiu că acesta este modul de a vorbi al ipocriţilor. În toate momentele, ei vorbesc într-o modalitate care să fie în concordanţă cu învăţăturile Coranului. Înainte de a rosti un cuvânt asupra unui subiect, credincioşii fac apel la conştiinţa lor, întrebându-se: „Există nesinceritate în ceea ce afirm?”, „Mă conformez modului de exprimare stabilit de Coran?”. Dacă identifică un singur cuvânt nesincer, inacceptabil pentru conştiinţa lor, ei caută refugiu la Allah şi vorbesc într-o manieră conformă principiilor morale ale Coranului.

 

Source Link

Views: 1