A. Ipotezele privind formarea Universului
Există trei ipoteze care pot fi menţionate atunci când se vorbeşte despre Univers, ipoteze menite să-i justifice existenţa şi starea sa actuală:
1- Să fie creat de către Allah – concepţia celor credincioşi;
2- Să fie creat din atomii, particulele şi elementele materiei în mod intenţionat, voit şi prin preocuparea lor, adică elementele iniţiale ale materiei să fi gândit, să fi pus la cale şi să fi convenit asupra creării variatelor forme şi structuri ale acestei lumi, a elementelor pe care le vedem astăzi – o posibilitate pe care nu o susţin nici credincioşii şi nici materialiştii;
3- Universul, cu tot ceea ce se află în el, să se fi format întâmplător, adică particulele electrice din care sunt compuşi atomii din acest Univers să fi apărut întâmplător, adică pozitivitatea, negativitatea sau neutralitatea electronilor a fost o întâmplare, nucleele atomilor s-au format la fel de întâmplător, mişcările eliptice ale electronilor tot întâmplătoare, şi aşa mai departe, astfel încât materia este ceva care s-a format întâmplător sub toate aspectele ei, de la atom la Univers cu tot ce conţine el, inclusiv omul; aceasta fiind concepţia materialiştilor.
Având în vedere că a doua concepţie nu este acceptată nici de credincioşi şi nici de materialişti suntem în situaţia de a analiza cele două concepte privind formarea Universului. Aşadar, fie că Universul a fost creat prin Voinţa Creatorului, fie că este un rezultat al hazardului.
B. Demnonstraţii
Ceea ce vrem să demonstrăm este: care dintre cele două ipoteze poate fi dovedită şi care nu, având în vedere că întâmplarea în sine este uneori posibilă, iar alteori imposibilă din punct de vedere raţional.
Iată un exemplu prin care vom încerca să d.emonstrăm posibilitatea şi imposibilitatea acestor ipoteze.
Un om ia o scândură şi înfige în ea un ac. In urechea acului introduce un al doilea ac.
Un alt om vede aceste două ace şi întreabă cum a fost introdus cel de al doilea în urechea primului, iar cineva, cu are credibilitate în faţa lumii, îi spune că un om l-a introdus cu propria-i mână în urechea primului ac. Un alt om, cu aceeaşi credibilitate în faţa celorlalți, spune că un copil orb l-a adus şi a nimerit întâmplător în urechea primului ac.
Citind cele două explicaţii care vi se pare cea mai credibilă?
Fără îndoială, oricine că va înclina să-l creadă prima explicaţie deşi, ţinând cont de faptul că amândoi oamenii sunt oneşti, există şi posibilitatea ca întâmplarea relatată în cea de-a doua explicaţie să fie adevărată.
Dacă acelaşi om vede şi un al treilea ac introdus în urechea celui de al doilea, posibilitatea ca cea de a doua explicaţie să fie la fel de valabilă ca prima se reduce simţitor, iar dacă se ajunge la un lanţ de zece astfel de ace, unul introdus în urechea celuilalt, atunci explicaţia ca acel copil orb să fi nimerit de 10 ori din întâmplare devine practic, ridicolă şi incredibilă.
Cu cât complexitatea unui anumit fenomen sau lucru creşte, cu atât explicaţia producerii sau formării lui prin intermediul întâmplării devine imposibilă.
Astfel, e imposibil să poată fi acceptată o explicaţie în care hazardul alcătuiește un corp, apoi o multitudine de corpuri similare, toate coordonate de un anumit principiu.
Continuând exemplul de mai sus este imposibil să crezi că un copil orb a putut să aranjeze în ordine acele care au fost gravate cu linioare de la 1 la 10 şi că apoi, în această ordine, au fost introduse unul în urechea celuilalt; şi tot din întâmplare locul copilului poate fi luat de anumite elemente naturale cum ar fi apa…deja absurd!
Care va fi atitudinea celui care a cerut explicaţia?
Oare va da el crezare celui care susţine hazardul sau va fi mai înclinat să creadă în existenţa unei esenţe înzestrate cu voinţă şi văz, esenţă care să fi realizat această operaţiune?
Fără îndoială că omul înzestrat cu raţiune va înclina să creadă în existenţa unei esențe înzestrată cu anumite atribute care a făcut toate acestea.
Să presupunem că într-o tipografie există un milion de litere puse la grămadă într-o cutie. Cineva, din întâmplare, răstoarnă cutia cu litere şi ele se împrăştie pe podea.
Apoi vine zețarul şi-ţi spune că s-au alcătuit, din întâmplare, zece cuvinte fără nicio legătură între ele.
In acest caz, afirmaţia zeţarului este foarte credibilă.
Dar dacă acelaşi zeţar îţi spune că cele zece cuvinte formate din întâmplare alcătuiesc o frază care exprimă o idee, excluzi această posibilitate, dar nu o socoteşti imposibilă.
Insă dacă îţi va spune că toate literele din cutia răsturnată s-au combinat şi au alcătuit, în urma amestecării lor din această întâmplare, o carte de cinci sute de pagini, conţinând un poem amplu şi respectând toate normele gramaticale şi prozodice, fără îndoială că vei socoti imposibil un astfel de lucru, iar această imposibilitate este generată de aceeași lege a întâmplării.
Matematicianul elveţian, Charles Eugen Jay, a calculat, în funcţie de cele 92 de elemente chimice care se regăsesc în universul cunoscut de noi până acum, probabilitatea formării întâmplătoare a unei singure celule de proteine şi a ajuns la fabuloasa probabilitate de este de 1: la (10), adică de 1 : la 10 înmulţit cu 10 de 160 de ori, adică un cât extraordinar de mic, mai exact aproape imposibil.
Trebuie știut că proteinele sunt alcătuite din lanţuri lungi de aminoacizi, iar asta înseamnă practic imposibilă formarea unei celule de proteină, din întâmplare.
Cercetătorul englez G. B. Leetz a calculat modalităţile prin care s-ar putea compune atomii unei molecule simple de proteină şi a constatat că numărul lor ar fi de (10 000 000); în felul acesta devine imposibil, din punct de vedere raţional, să se petreacă toate aceste întâmplări pentru a se crea o singură moleculă de proteină.
sursa: rasarit.com
Source LinkViews: 2
