Ioan Botis
Secolul al XII-lea a reprezentat o culme în istoria gândirii filozofice a Spaniei islamice. Acestui secol îi aparţine Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele Averroes, cel mai mare filozof al Islamului, personaj care s-a stins din viaţă la 10 decembrie 1198, la Marakesh.
Averroes a fost medic, jurist şi filozof. Născut la Cordoba, în anul 1126, cel care avea să devină cel mai mare filozof musulman, judecând fie şi numai după influenţa pe care a avut-o asupra filozofiei occidentale, a făcut parte dintr-o familie distinsă de teologi şi cadii. Bunicul său fusese un jurist celebru şi mare judecător în Andaluzia. Averroes a studiat teologia şi dreptul, care în cadrul islamului erau considerate o singură ştiinţă. Înclinaţiile sale l-au îndrumat spre poezie şi literatură, iar studiile l-au familiarizat cu medicina, matematica şi filozofia.
Averroes a fost numit cadiu la Sevilla. În 1153 se afla în Maroc, unde tocmai se înfiinţaseră o serie de instituţii de învăţământ. Acolo a avut prilejul să facă observaţii astronomice. Chemat de al-Mansur, califul almohad din Marakesh, ca medic de curte, Averroes a reuşit să reformeze administraţia justiţiei. Reîntors la Cordoba, a fost acuzat de eterodoxie, închis şi mai apoi trimis în exil, în vreme ce cărţile sale au fost arse. În cele din urmă a fost reabilitat în funcţia de cadiu. Averroes şi-a continuat disputa continuă cu teologia islamică ortodoxă, rămânând în linia tradiţiei mutazilite.
O particularitate – exclusivă şi foarte interesantă – a Coranului o constituie faptul că îi îndeamnă pe credincioşi să cerceteze realitatea lucrurilor şi a fenomenelor, promovând în acest fel spiritul observaţiei directe. Coranul se referă în repetate rânduri la ştiinţă, elogiind-o ca „ştiinţă religioasă” în primul rând, desigur, dar pe care nu o separă net şi în mod esenţial de ştiinţa profană.
Urmând aceeaşi linie, marele om de ştiinţă Averroes recunoştea că, adeseori, versetele Coranului „îndeamnă la observarea raţională a fiinţelor care există şi la căutarea cunoaşterii acestor fiinţe cu ajutorul raţiunii.” Tocmai de aceea unul dintre numele atribuite lui Allah este al-Alim, adică „cel care cunoaşte”. Figura centrală a arabilor în procesul de cercetare şi de transmitere a cunoştinţelor ştiinţifice – ilustrată de mari personalităţi – a fost „înţeleptul” (al-hakim), savantul familiarizat cu mai multe domenii ale ştiinţei, cel care posedă şi inventariază cunoştinţe enciclopedice, cel care procedează la o clasificare a ştiinţelor, asigurând în felul acesta în mintea discipolilor sau studenţilor săi realizarea unei viziuni de ansamblu unitare şi stabilirea unor principii consecvente de abordare a diferitelor ştiinţe. Principala contribuţie a lui Averroes în domeniul medicinei a constat în lucrarea enciclopedică intitulată „Generalităţi despre medicină”, în care este explicată funcţionarea retinei şi faptul că o persoană nu se poate îmbolnăvi de două ori de variolă.
Dar medicul Averroes a fost complet eclipsat de filozoful Averroes. Timp de cinci secole, filozofia arabă a arătat un interes deosebit pentru Aristotel, care însă, fiind interpretat în cele mai diferite moduri, a rămas, în mod practic, necunoscut, situaţie menţinută până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, când şi-a făcut apariţia pe scena filozofică cel mai mare aristotelician al islamului, Muhammad ibn Ruşd, mai cunoscut europenilor sub numele de Averroes. Fără a rămâne doar un exeget al Stagiritului, Averroes a demonstrat armonia esenţială dintre filozofie şi textul Coranului. Ideea a fost dezvoltată într-una dintre principalele sale opere, „Armonia dintre religie şi filozofie”, care indică şi modul de a înlătura contradicţiile aparente dintre ele.
Averroes nu a crezut că filozoful trebuie să se retragă din viaţa activă sau să se abţină de la religia populară; el trebuie să o accepte şi să o explice raţional, întrucât religia deţine un loc important în politică şi viaţa societăţii. Averroes a fost singurul filozof arab mai important care a deţinut funcţia de judecător canonic, scriind şi câteva tratate de jurisprudenţă. Pentru a depăşi unele contradicţii dintre ideile sale şi principiile religiei islamice, Averroes a afirmat că religia reprezintă adevărul filozofic prin simboluri şi că, prin urmare, trebuie să se facă o distincţie clară între interpretarea literară a Coranului, de către oamenii simpli, şi interpretarea sa alegorică. Potrivit acestei teorii a „adevărului dublu”, adevărurile ştiinţei şi cele ale religiei sunt diferite – religia filozofului se identifică cu cercetarea raţională, în timp ce a vulgului este constituită numai din credinţe practice imediate. În realitate, pentru ibn-Ruşd, adevărul este unul singur, manifestându-se însă pe două căi diferite.
În fond, ibn-Roşd a urmărit să afirme autonomia cercetării filozofice faţă de credinţă. Averroes i-a criticat sever în repetate rânduri pe filozofii arabi care au minimalizat marile deosebiri dintre filozofia lui Platon şi cea a lui Aristotel, prezentându-le în mod eronat. A fost de acord, în esenţă, cu doctrina lui Avicenna relativă la destinul final al omului, destin care constă în eliberarea omului din închisoarea existenţei sale corporale şi intrarea lui într-o stare de euforie intelectuală, obţinută prin „conjuncţia” intelectului material sau „posibil” cu intelectul „activ”, supraindividual, „conjuncţie” în care constă adevărata şi eterna fericire a omului. În ceea ce priveşte supravieţuirea sufletului, Averroes a crezut că, din punct de vedere strict filozofic, singura formă posibilă de supravieţuire este cea intelectuală, adică cea a intelectului material sau „posibil”, odată reunit cu intelectul „activ”. Aceasta rămâne însă un privilegiu al celor puţini; marile mulţimi pot realiza doar o parte din perfecţiunea morală, prin practicarea virtuţilor definite de textele religioase. Sau, cu cuvintele lui ibn-Ruşd: „Această conjuncţie este un fel de perfecţiune divină a omului”; este „unul din darurile făcute de Dumnezeu omului.”
Principala sa lucrare, în afară de comentarii, este „Incoerenţa incoerenţei”, o replică la atacul împotriva raţionalismului. În lumea iudaică şi în cea creştină, Averroes este cunoscut în primul rând prin comentariile la Aristotel. La vremea aceea, un comentator medieval era un autor care crea o lucrare ştiinţifică sau filozofică folosind o scriere anterioară ca punct de pornire şi cadrul general. Astfel, în comentariile sale, ibn-Ruşd folosea parţial titlurile unor lucrări ale lui Aristotel şi le parafraza conţinutul. Cum ibn-Roşd nu ştia greaca, era nevoit să recurgă la traducerile predecesorilor săi din Bagdad. În acelaşi timp, majoritatea comentariilor lui Averroes s-au păstrat în traducerea ebraică sau în traducerea latină din ebraică. Foarte puţine s-au păstrat în arabă şi chiar şi acestea sunt în general scrise cu alfabet ebraic. Ideile lui Averroes au influenţat filozofia europeană occidentală în următoarele secole.
Ultimul mare filozof arabofon, ibn-Ruşd, a aparţinut mai mult Europei creştine decât Asiei islamice sau Africii. Pentru Occident, el a devenit „comentatorul”, aşa cum Aristotel a fost „magistrul”. Deşi au folosit în majoritatea cazurilor o versiune latină a unei traduceri în ebraică a unui comentariu arab la o traducere în arabă a unei traduceri siriene după originalul grec, cărturarii Europei medievale au fost fascinaţi de Aristotelul lui Averroes mai mult decât de orice alt autor. De la sfârşitul secolului al XII-lea şi până la sfârşitul celui de-al XVI-lea, averroismul a rămas principala şcoală de gândire, în ciuda reacţiei rigoriştilor, la început în rândul filozofilor din Spania, apoi în rândul Talmudiştilor şi, în final, al clerului creştin.
Dat fiind că statele sarazine începeau să-şi piardă influenţa, din punct de vedere economic şi politic, scăzându-le totodată receptivitatea la o filozofie heterodoxă, Averroes a exercitat o influenţă mai puternică asupra Europei Occidentale, care se găsea într-un progres lent. Mijlocitori în cadrul acestui proces au fost, în primul rând, evreii din Spania, medicii şi alţi oameni de ştiinţă. Cunoscând bine limba arabă, în care scria ibn-Ruşd, ei au asigurat efectuarea unei traduceri excelente în limba latină a lucrărilor sale. Ibn-Ruşd a fost un raţionalist care a susţinut dreptul de a supune orice fapt judecării raţionale, cu excepţia principiilor revelate ale credinţei, dar nu a fost un liber-cugetător sau un necredincios.
Concepţia sa despre Creaţie era evoluţionistă: aceasta nu era o chestiune de zile, ci de eternitate. Gânditorii musulmani aristotelici anteriori avuseseră în vedere şi o serie de lucrări apocrife, inclusiv unele cu caracter neoplatonic. Filozofia lui ibn-Ruşd implica revenirea la un aristotelism mai pur, mai ştiinţific. După ce autorităţile ecleziastice au eliminat pasajele faţă de care aveau obiecţii, scrierile sale au început să fie studiate la Universitatea din Paris şi în alte instituţii de învăţământ superior. Mişcarea intelectuală iniţiată de Averroes a influenţat gândirea europeană până la naşterea ştiinţei experimental moderne. A murit la 10 decembrie 1198, la Marakesh. Rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate la Cordoba.
Principiile filozofiei lui Averroes
Conceptele originale ale filozofiei lui Averroes pot fi formulate prin cinci principii directe şi unul prezumtiv (formulat de Boetius):1. Există un singur adevăr, dar sunt cel puţin două căi de a ajunge la el: prin filozofie sau prin religie.2. Universul este etern.3. Sufletul este divizat în două părţi:primul individual şi al doilea divin.4. Sufletul individual nu este etern, cel divin este.5. Sufletul divin este împărtăşit de toţi oamenii.6. (prezumtiv) Resurecţia din moarte este imposibilă.
O stea de mărimea întâi a filozofiei
„Este o stea de mărimea întâi nu numai între arabi, şi nici doar în Evul Mediu (…) Averroes intră în istorie ca un dărâmător de idoli şi ca o stea de bună speranţă… Filozofia sa a fost, ca toate marile filozofii, o idee-forţă”, afirma Gheorghe Vlăduţescu, în vreme ce Karl Vossler spunea că Averroes a fost „ultimul şi cel mai însemnat gânditor al arabilor.” Ibn-Ruşd a scris comentarii la operele lui Aristotel (precum şi ale altor filozofi greci), fiind „cel mai mare filozof medieval, până la Toma d’Aquino, care a exploatat metoda comentariului în modul cel mai intens şi cel mai complet”.
W.M.Watt
sursa: Gazeta de Maramureș
Source Link
Views: 3
Unii oameni îngrijorați de pericolul religios văzut în știința greacă, ca o amenințare la adresa Islamului, au stabilit „medicina profetică”, bazată pe spusele lui Muhammed (saws) și a învățăturilor medicale arabești autohtone. Însă, tradiția galenică a devenit principala sursă de învățare a medicinii din care făceau parte marii scriitori arabi și musulmani: Abu Bakr Muhammad ibn Zakarya Al-Razi (865-925), Ali ibn Al-Abbas al-Majusi (sec. X) și peste ei toți, Abu Ali Al-Husayn ibn Abdallah Ibn Sina (Avicenna, d. 1037). Acești savanți și practicanți și-au scris marea parte a muncii lor în limba arabă, însa fiind originari din Persia, și putem deduce din numele lui Al-Majusi că provenea dintr-o familie de zoroaștri. În timpul secolului XI un centru medical important s-a dezvoltat în Qayrouan, Tunisia de azi, și de aici un anume Constantin Africanul a călătorit în apropiere de Sicilia și Salerno în Sudul Italiei în ultima parte a secolului XI și a introdus medicina arabă în Occident pentru prima dată. În Salerno exista deja o școală de medicină, unde câteva texte medicale grecești, majoritatea de practică, erau cunoscute, fiind traduse în latină. Constantin a suplimentat și într-o mare măsură a înlocuit aceste texte cu traducerea lui a cărților medicale cuprinzătoare ale lui Al-Majusi și multe alte texte ale doctorilor din Qayrouan, Ishaq Isra’ili, Ishaq ibn Imran și Ibn Al-Jazzar. În acest context, o programă scurtă cu cinci texte din medicină a fost alcătuită, sub numele de Articella, care se baza pe traduceri din limba arabă și greacă și includea texte pe determinarea condițiilor medicale prin examinarea urinei și, respectiv simțirea pulsului. Opera lui Constantin era în schimb completată de activitatea lui Gerard din Cremona în Toledo la mijlocul secolului XII, care a tradus din limba arabă o mulțime de texte ale lui Galen din programa alexandriană, ca și lucrări substanțiale ale lui Al-Razi, Al-Zahrawi și Ibn Al-Wafid. Cea mai importantă contribuție a lui a fost însă traducerea lucrării lui Avicenna „Canonul Medicinii”, care a devenit principala carte pentru educația medicală din universitățile occidentale până în secolul XVII.
